Politica si statul. cultura politica si socializarea politica

POLITICA SI STATUL. CULTURA POLITICA SI SOCIALIZAREA POLITICA

Autoritarism, autoritate, putere

Pentru inceput, sa incercam sa clarificam cele trei concepte, dat fiind ca in vorbirea curenta, de multe ori, ele se confunda. Mai mult chiar, si in literatura de specialitate intalnim situatii in care notiunea de autoritate este substituita cu cea de putere si invers. Vom incerca sa demonstram ca cele trei concepte, desi sunt indubitabil legate unele de altele, au semnificatii diferite.

Autoritarismul deriva din “autoriate”, numai un sufix, un –ism, despartind sensuri care sunt, sau care pot fi, la distante astronomice. Autoritatea este un termen latin foarte vechi si nu a fost niciodata (cel putin pana nu demult) un cuvant peiorativ. De-a lungul secolelor, autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv, in timp ce autoritarismul indica un exces si un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresiva, avand o conotatie negativa.

In lucrarea “What Was Authority” (1958), H. Arendt arata ca sensul originar al “autoritatii” este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. In primele sale sensuri, indica faptul ca detinatorii autoritatii impun, confirma si sanctioneaza un anumit traiect de actiune sau de gandire. Pentru romani, o auctoritas a contemporanilor depindea si provenea din autoritatea intemeietorilor cetatii. Sa subliniem doar faptul ca auctoritas, desi in relatie cu potestas, puterea, a fost intotdeauna prin faptul ca este ascultata si recunoscuta. In acelasi timp, putem spune ca autoritatea este o putere bazata pe prestigiu, pe respect”.²

Autoritatea nu este coercitiva, ea nu anuleaza posibilitatea alternativelor, “fiind in opinia lui Flathman, in consonanta cu autonomia”. Alti sociologi, cum ar fi P.Paul Wolff, considera ca, dimpotriva, a accepta autoritatea inseamna a renunta la autonomie.

Ca semnificatie, termenul de autoritate – deducem din analiza conecptuala a lui Sartori – este mai aproape de cel de legitimitate decat de cel de putere : “autoritatea explica legitimitatea si invers ; cele doua concepte sunt atat de strans legate, incat reprezinta doua fatete ale aceleiasi monede. Autoritatea face ca lucrurile sa mearga inainte (sau nu) nu prin comadna, ci prin solicitari si sugestii “juste Iata de ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care primeste sprijin spontan. Din acelasi motiv – si in acelsai moment – criza democratiei noastre este descrisa ca o criza de autoritate”.³

Importanta fenomenului legitimitatii in procesul de institutionalizarea puterii a fost sesizata inca din 1762 de J. J. Rousseau, in “Contractul social”. “Cel ce stapaneste nu este niciodata destul de puternic penru a ramane mereu stapan daca nu transforma forta in drept si supunerea in datorie”.

In viziunea lui M. Weber, puterea reprezinta capacitatea de a atinge scopuri in ciuda opozitiei altora. El distinge intre dominatie(Macht) si putere (Herrschaft) .In timp ce puterea este “sansa de a face sa triumfe in interiorul unei relatii sociale propria vointa, chiar in pofida unor rezistente”, dominatia desemneaza “sansa de a gasi persoane ce pot fi convinse, gata sa asculte un ordin cu un continut concret”.

Jean Baudouin constata ca raporturile de dominatie nu sunt specifice puterii politice, ele pot fi intalnite in toate straturile societatii (in familie, firme, institutii educationale, etc.). Acest lucru a dus la abordarea dominatiei politice din doua unghiuri de vedere :

“Primul consta tocmai in considerarea dominatiei politice ca pe un raport social printre altele care, in esenta, nu se deosebeste prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeste doar prin mijloacele specifice pe care le pune in miscare. Aceasta este calea aleasa de politologul nord-american Robert Dahl, atunci cand afirma ca sistemul politic este o “urzeala persistenta de raporturi umane, ce implica intr-o masura semnificatva putere, dominatie, autoritate”. Cea de-a doua abordare presupune, dimpotriva, delimitarea dominatiei politice fata de alte forme de dominatie si reperarea partii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber prefera cea de-a doua abordare, chiar daca o face fara prea multa convingere”.⁴

M. Weber defineste statul ca fiind “o actiune politica cu caracter institutional, a carei conducere administrativa revendica cu succes, in limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coercitiei fizice”. Aratand ca statul se bazeaza pe monopolul coercitiei fizice legitime, Weber se afla in situatia de a admite ca acest lucru este posibil doar atunci cand cei dominati se supun autoritatii revendicate de cei care domina. Daca asa stau lucrurile, se naste intrebarea : de ce se supun oamenii, in ce conditii, pe ce se intemeiaza aceasta dominatie? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, marele sociolog german construieste o tipologie ideala a dominatiei bazate pe legitimitatea (increderea in validitatea autoritatilor si a actelor lor).

A)           Legitimitatea traditionala. Baza justificarii dominatiei o constituie traditia. Actorii sociali au incredere in caracterul sacru al traditiilor si cutumelor, care stabilesc regulile vietii publice si, de asemenea, in persoanele care sunt exponente directe ale acestora. J. Baudouin sesizeaza ca “autoritatea cu care este investit seful traditional poate varia. Ea poate fi puternica, daca concentreaza in mainile sale esenta puterii (“sultanismul”). Ea slabeste intr-o oarecare masura daca e impartita cu alte autoritati (“patriarhat” sau “gerontocratie”) sau daca se sprijina pe o administratie supusa propriei persoane (“patrimonialism”). Dar in fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat mostenitorul unei traditii sacre. Hussein al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului isi trag cea mai mare parte a credibilitatii din faptul ca sunt considerati in tarile lor descendentii directi ai lui Allah”.⁵

B)           Autoritatea rational-legala. Schimbarile pe care industrializarea le-a atras dupa sine au subminat autoritatea traditionala. Schimbarile pe care ea le-a produs au aruncat in desuetudine vechile practici traditionale. Autoritatea rational-legala a lui Weber este bazata pe “credinta in legalitatea reglementarilor si in dreptul celor plasati in pozitii ale autoritatii prin asemenea reguli de autoritate de a emite ordine M. Weber).

Deci, o alta sursa a autoritatii o constituie sistemul de legi si reguli care investeste cu putere legitima o anumita pozitie,statut social. Aceasta s-a dezvoltat odata cu cresterea industrializarii si este mai compatibila cu birocratizarea.

Autoritatea rational legala este puterea justificata printr-un sistem de reguli si legi acceptate de societate (autoritatea birocratica). Ea este legata mai mult de un statut decat de o persoana. Cat timp persoana ocpa pozitia respectiva are dreptul sa-si exercite autoritatea. Dupa aceea, nu.

C)           Autoritatea charismatica este intemeiata pe “sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ relevat sau impus de aceasta persoana M. Weber).

Autoritatea charismaica deriva din calitatile personale extraordinare ale conducatorului, care este un sef iesit din comun, dotat cu “charisma”, sau cu un “farmec” fara egal si care inspira angajament si insufla ascultare (Ghandi, Hitler, Martin Luther King). Cele mai multe societati considera conducatorii charismatici periculosi, deoarece, de multe ori (fiind mai nonconformisti) ei pot submina bazele celorlalte forme de autoritate : traditia si pozitia.

Pierderea unui conducator charismatic ameninta existenta grupului daca traditia si pozitia nu-i sustin autoritatea. De-a lungul timpului,charisma a reprezentat o forta revolutionara, care a generat miscari sociale. Weber sustine ca supravietuirea unei miscari charismatice depinde de “rutinizarea” charismei, transformarea autoritatii charismatice fie in forma traditionala sau birocratica, fie intr-o combinatie a celor doua (exemplul charisma lui Isus Christos).

Analizand textul weberian, privind comparatia dintre cele cinci forme de legitimitate, J. Baudouin constata ca spre deosebire de monarh, care are “supusi”, seful carismatic se adreseaza “adeptilor” care, intr-un sfarsit, alcatuiesc o “comunitate emotionala” care se lasa sedusa de “farmecul” celui ales.

In timp ce in forma traditionala, increderea colectiva este investita mai mult intr-un principiu decat intr-o persoana (“Regele a murit, traieasca regele”), adeziunea populara e afectiva si pasionala. In sfarsit, intretinerea carismei il obliga pe sef sa mobilizeze resurse importante daca nu vrea sa se expuna uitarii si dizgratiei. Regimul carismatic induce o solicitare permanenta a adeptilor si o teatralizare nevrotica a scenei politice”.⁶

In conceptia multor sociologic, dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au fost “o ilustrare spectaculoasa “ a conceptului de dominatie charismatica. Analizand legitimitatea, din perspectiva weberiana, atentioneaza sociologul francez, nu terbuie sa scapam din vedere faptul ca tipurile inventariate de Max Weber sunt “tipuri ideale”, neexistand in stare pura in realitate.

In cadrul aceluiasi regim, putem intalni elemente de la oricare din aceste “reconsructii utopice”. Este cazul Imperiului napoleonian, de exemplu. Organizat in jurul persoanei imparatului, celebrind faptele sale de arme devenite legendare, ne ducem cun gandul la dominatia carismatica. Totusi, crearea si intarirea unei administratii din ce in ce mai rationale si centralizate, cat si codificarea spectaculoasa a dreptului cutmiar, il apropie mai mult de modelul rational legal. Si, in sfarsit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale si chiar a unei cvasi-societati de curte ne duce cu gandul la elementele unui tip traditional”.

Fata de puterea politica, sociologia si-a manifestat interesul in urmatoarele cateva directii principale :

a considerat statul ca o institutie politica ca oricare alta iar institutiile politice le-a integrat in cadrul institutiilor sociale ;

a acordat o atentie particulara aspectelor formale, functiilor latente si disfunctiilor institutiilor prin care se exercita puterea politica ;

tinde sa confere o acceptiune foarte larga termenului de “politic”.

Din ce in ce mai mult se considera ca universului politic ii apartin, fara deosebire, toate fenomenele care implica relatii de putere, autoritate, conducere. Puterea apare, deci, in institutii foarte diferite cum ar fi statul, organizarea sociala, patidul politic, sindicatul, biserica, familia.

In legatura cu bazele si functionarea puterii, doua orientari fundamentale au marcat sociologia politicii : consensualismul si conflictualismul. Exista, ce-i drept, si o a treia traditie, deloc neglijabila, care a subliniat coexistenta consensualismului si a conflictualismului in manifestarile puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii intr-un sistem democratic implica un echilibru intre fortele conflictului si cele ale consensului.

Deciziile in democratie trebuie luate cu “minimum de forta si maximum de consens” (Lipset). Berelson coreleaza posibilitatea democratiei cu crearea unui echilibru intre consens si clivaj in politica. Inexistenta grupurilor politice opuse, a clivajelor deci ar sugera “o comunitate in care politica nu are o importanta reala pentru ea. Pe de alta parte, continua sociologul american, adancirea clivajului poate ameninta insasi existenta democratiei. Altfel spus, “daca nu exista consens in interiorul societatii”, exista un potential limitat pentru o rezolvare pasnica a diferentelor politice, care sunt asociate cu procesul democratic” (G. Almond, S. Verba, 1963). Prea mult consens micsoreaza posibilitatea impunerii de responsabilitati elitelor.

Teoriile consensului au pus accentul pe faptul ca puterea politica este cea care permite coordonarea activitatilor de interes general ; asigurarea ordinii si continuitatii sociale. Exercitarea puterii reprezinta un instrument esential, prin care oricare societate isi gestioneaza supravietuirea. Sociologia marcata de aceasta orientare a fost interesata mai mult de functionaera puterii (conditii, forme, tipologie) si mai putin de mecanismele erodarii si transformarii sale.

Conceptiile conflictualiste au scos in evidenta caracterul  eminamente coercitiv al puterii politice, impunerea sa de catre grupurile dominante asupra celor dominate in scopul realizarii propriilor interese. Ceea ce pare sa caracterizeze aceasta orientare este (Parsons) “conceptul de suma nula” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R. S. Lynd), intr-o societate data exista o cantitate limitata de putere, astfel incat oricare extindere a puterii unui grup se face in detrimentul altuia. Teoria marxista subliniaza faptul ca principala functie a instiuttiilor politice (statul in primul rand)este cea de dominatie de clasa. Ea aceentueaza asupra caracterului istoric si al fundamentelor economice  ale distribuirii puterii in societate.

Reductionismul economic marxist a fost ulterior mai nuantat si mai temperat. A Gramsci a analizat rolul institutiilor culturale in impunerea “hegemoniei” clasei conducatorilor. Acestea, prin mijloacele lor specifice, contribuie la obtinerea consensului maselor ceea ce duce la coborarea pragului de coercitie directa necesara pentru mentinerea dominatiei.

L. Althusser argumenteaza teza functionarii “aparatelor ideologice ale statutlui” in sensul inculcarii “respectului individului fata de diviziunea tehnologica a muncii”, prin intermediul careia este reprodusa structura de dominatie in societate.

C.W. Mills, constatand fenomenul extinderii birocratiei in societatile industrializate, critica efectele nefaste ale acestei tendinte : clivajul crescand intre institutii si public, opacizarea legaturilor dintre conducatori si condusi, deteriorarea democratiei si formarea unei “elite” a puterii. Acest cerc restrans decide destinul unei intregi societati.

Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, si cele intreprinse de G. Mosca, R. Michels si V. Pareto au evidentiat faptul ca elita politica este formata din oameni care “traiesc din politica”, care au sentimentul apartenentei la acelasi grup, la “confreria oamenilor ajunsi”.

“Dobandind un nou statut social, alesul se autonomizeaza vis a vis de mediul social din care a iesit. Cercul sau de frecventare se transforma. Tinde sa interiorizeze normele conducatorilor. Modurile sale de a fi, limbajul, imbracamintea, obisnuintele, modul de viata, se pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaste cineva in anumiti alesi pe vechiul lacatus, functionar sau institutor”.⁸

Avem de-a face astazi cu “o profesionalizare a personalului poltic” (J. Schumpeter, 1972),. Consecintele imediate ale acestui fapt sunt aparitia “tendintelor, intentiei si actiunii de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic” (J. N. Rosenau, 1994).

Pe de alta parte, Dahrendorf observa ca apar noi tipuri de autoritate in societatile capitaliste avansate datorita separarii proprietatii legale asupra mijloacelor de productie de controlul direct al acestora.