COSTUL BUNURILOR SI ACTIVITATILOR ECONOMICE

1. Costul de productie - abordari conceptuale

2. Tipologia costurilor

3. Structura si dinamica costului

4. Comportamentul rational al producatorului

5. Reducerea costurilor

1. Costul de productie - abordari conceptuale

Gestiunea resurselor economice presupune studierea factorilor de productie in procesul consumarii lor, deci calcularea costului de productie, a carui problematica tine de nivelul microeconomic.

Productia de bunuri materiale si servicii presupune consum de factori de productie (de munca si de capital fix si circulant) care se regaseste in pretul rezultatelor obtinute.

Gestiunea economica necesita calcul economic, examinarea acestui consum de factori in forma baneasca si, deci, cunoasterea costului; aceasta se impune cu atat mai mult in contextul resurselor limitate, care actioneaza restrictiv. Orice agent economic producator, inainte de a demara o anumita activitate productiva, recurge la un calcul legat de intrebarea: cat costa producerea bunului respectiv? Raspunsul la aceasta intrebare se poate obtine analizand costul de productie. Un cost de productie mai mic permite obtinerea unui profit mai mare, permite pastrarea clientilor, da satisfactie actionarilor ca si salariatilor.

Costul de productie ocupa un loc important in sistemul categorial al economiei politice, fiind unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activitatii economice, reflectand gradul de eficienta a acesteia prin structura, marimea si evolutia sa.

Costul de productie reprezinta expresia baneasca a factorilor de productie consumati cu prilejul producerii si vanzarii de bunuri materiale sau a prestarii de servicii.

Exprimarea baneasca a cheltuielilor, independent de marimea si importanta lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de productie diferiti si, pe aceasta baza, devin posibile masurarea si compararea lor.

In prezent cunostintele privind costul de productie se imbogatesc continuu, astfel incat problematica costului se poate aborda din mai multe puncte de vedere.

In primul rand marimea si dinamica costului sunt subordonate actelor decizionale de minimizare a lor, de economisire si rationalizare a resurselor care sunt din ce in ce mai scumpe.

In al doilea rand apare si se impune necesitatea calcularii mai multor feluri de costuri, pe domenii relativ restranse ale activitatii: costul informatiei, costul salarial, costul ecologic, costul informatiei, costul administratiei, etc.

In al treilea rand se are in vedere legaturile existente intre ramuri, subramuri si agenti economici astfel incat ceea ce intr-un loc constituie pret de vanzare al produselor respective, in altul, ele reprezinta costul factorilor achizitionati. Schimbarile de preturi se pot transmite astfel in lant, ca efect propagat, in costuri.

In al patrulea rand, teoria costului de productie ia in considerare rolul relatiilor economice dintre tari, relatii care apropie intreprinderile in ceea ce priveste gradul inzestrarii lor cu factori.

Costul este abordat si ca sansa sacrificata, ca un cost al renuntarii la producerea sau alegerea a altceva. Acest cost este denumit cost de oportunitate sau cost alternativ. Astfel, se considera drept cost real al oricarei actiuni costul sansei alternative care trebuie sacrificata in vederea intreprinderii actiunii respective. De exemplu, daca posesorul unei sume de bani ii foloseste pentru efectuarea unei excursii in strainatate si nu pentru achizitionarea unui autoturism care-i era necesar, costul excursiei este dat de pretul autoturismului la care s-a renuntat. Sau costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui televizor va fi egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de mase plastice, sticla speciala, metale neferoase etc. In adoptarea deciziilor lor atat producatorii cat si consumatorii trebuie sa aiba in vedere costurile sanselor si sa aleaga dintre acestea tinand cont de rationamentul economic, comparand costuri si beneficii anticipate de pe urma alternativelor.

Costul de productie are o larga sfera de utilizare; calcularea lui are loc la nivelul tuturor intreprinderilor sau firmelor producatoare de bunuri materiale, precum si in cele care presteaza servicii. Autonomia economica si financiara a agentilor economici impune si o activitate riguroasa de masurare si cunoastere a costurilor.

Costul de productie este un indicator economic cu o mare forta de oglindire a calitatii activitatii, servind drept criteriu de fundamentare a optiunilor si deciziilor fiecarui producator.

Referindu-ne in continuare la continutul si elementele constitutive ale costului de productie, putem spune ca o unitate economica efectueaza mai multe tipuri de cheltuieli care sunt incluse in costul de productie ale bunurilor fabricate:

- cheltuieli de productie sau fabricatie - aici este vorba despre consumul de capital fix si circulant. Capitalul fix isi regaseste echivalentul valoric al consumului prin amortizare, in timp ce capitalul circulant se consuma integral in cadrul fiecarui circuit al procesului de productie si se regaseste material si valoric in produsele finite obtinute. Aceste tipuri de cheltuieli au ponderea cea mai mare in totalul costului de productie;

- cheltuieli de desfacere - de pastrare, ambalare, manipulare, transport si expeditie;

- diferite amenzi si penalizari legate de activitatea defectuoasa a agentului economic si suportate din profitul net (penalizari pentru neexecutarea contractelor, locatii, dobanzi pentru imprumuturi restante, penalizari pentru neonorarea la termen a obligatiilor bugetare etc.);

- cheltuieli independente de productie si desfacere (cheltuieli cu plata primelor de asigurare, cheltuieli pentru prevenirea si inlaturarea poluarii mediului inconjurator).

Costul de productie oglindeste doar o parte a pretului de vanzare, respectiv aceea care reprezinta cheltuirea de resurse suportata de agentii economici producatori. Diferenta dintre pret si cost il reprezinta venitul sau profitul, care, in conditiile economiei de piata, reprezinta scopul final al agentilor economici.

Daca notam cu P - pretul de vanzare al produsului

C_P - cost de productie

c - valoarea mijloacelor de productie consumate (cheltuieli materiale)

p - profitul

s - cheltuieli cu salariile,

vom avea urmatoarele relatii:

P = c + s + p

C_P = c + s

C_P = P - p

Intre cost si pret exista relatii de interdependenta in sensul ca la baza stabilirii pretului sta costul de productie. Marja de profit pe care si-o adauga agentul economic poate fi mai mare sau mai mica in functie de concurenta si de pretul produselor similare aflate pe piata. In conditiile unei anumite marje de profit, marimea costului exercita presiune asupra pretului.

Pe langa aceste aspecte de ordin cantitativ, exista si anumite deosebiri de ordin calitativ legate de functiile celor doua categorii (pret si cost) in cadrul procesului reproductiei cat si de variatiile lor in spatiu. Astfel, desfacerea productiei la un pret de vanzare ce depaseste costul de productie asigura potentialul necesar reproductiei largite.

2. Tipologia costurilor

Referindu-ne in continuare la tipologia costurilor, pentru inceput vom face distinctie intre costul contabil si cel economic.

Costul contabil (explicit) reprezinta cheltuiala masurabila in bani, efectiv suportata de catre agentul economic respectiv, pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, transporturilor, pentru amortizarea capitalului fix precum si pentru prevenirea sau inlaturarea poluarii mediului natural[1] etc., dar costul economic (implicit) include si acele cheltuieli care nu presupun plati catre terti (consumul de munca al proprietarului firmei, dobanzile cuvenite capitalului propriu). Costul economic este deci mai mare, incluzand cu structura sa si ceea ce constituie profit normal.

In raport cu nivelul la care se face analiza costului acesta poate fi global si unitar. O categorie aparte o reprezinta costul marginal.

Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzatoare unui volum de productie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile fix, variabil si total.

1. Costul fix desemneaza acele cheltuieli care, privite in totalitatea lor sunt independente de volumul productiei (chirii, asigurari, dobanzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de intretinere, salariile personalului administrativ etc.).

2. Costul variabil reprezinta acele cheltuieli care, la un nivel dat al productivitatii, se modifica proportional cu volumul productiei (materii prime, energie, apa, salariile muncitorilor etc.). Exista si unele cheltuieli variabile care nu se modifica strict proportional cu modificarea productiei (orele suplimentare sunt platite la cote superioare celor normale etc.).

3. Costul total reprezinta suma costurilor fixe si variabile. Modificarea costului total este determinata numai de schimbarile costului variabil.

In acest context trebuie remarcat faptul ca atat costurile fixe, cat si costurile variabile nu sunt absolut constante si nici nu se modifica intotdeauna direct proportional cu volumul productiei. Denumirea de costuri fixe se justifica doar daca avem in vedere perioade scurte de timp deoarece pe termen lung o intreprindere poate apela, de exemplu, la progresul tehnic achizitionand masini si utilaje moderne a caror uzura se va oglindi diferit in costuri. Deci, atat costurile fixe cat si cele variabile, pot fi apreciate ca fiind "relativ-constante" si "conventional-variabile".

Costul mediu (unitar) reprezinta costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi, de asemenea, fix, variabil si total. Atunci cand este vorba de costul mediu, costul fix devine si el variabil; acesta scade pe masura cresterii cantitatii de produse si sporeste atunci cand productia obtinuta se micsoreaza.

Costurile medii se calculeaza prin raportarea costurilor globale la cantitatea de bunuri produse. Invers, marimea costului pentru intreaga productie este dependenta de cantitatea de produse obtinute si de costul unitar sau mediu.

Marimea costului mediu este diferita in timp si spatiu de la un produs la altul, in functie de specificul fiecaruia, de factorii consumati; in cazul unuia si aceluiasi bun, de la un producator la altul; la unul si acelasi producator, de la o perioada la alta in functie de modificarile intervenite in dotarea tehnica, in nivelul de calificare a lucratorilor, in organizare si conducere etc.

Costul marginal reprezinta sporul de cost necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de produs; masoara variatia costului total pentru o variatie infinit de mica a cantitatii de produse.

Costul marginal are o mare importanta in luarea deciziilor privind marirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obtine prin vanzarea sporului de productie, trebuie sa fie mai mare decat costul suplimentar.

Costurile marginale au dublu rol: pe baza lor se iau decizii pentru stabilirea capacitatilor optime; ele fac posibila cea mai eficienta compunere a programelor de productie.

Luarea in considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire deciziile pe termen scurt, pentru deciziile pe termen lung trebuie tinut seama de costurile medii.

In functie de etapele consumarii resurselor pe fluxul activitatii ce se desfasoara in intreprindere, distingem:

a) Costul de sectie care cuprinde cheltuieli cu materii prime si materiale, salarii directe, cheltuieli cu intretinerea si functionarea utilajului, reparatii, amortizarea capitalului fix, cheltuieli comune ale sectiilor etc.;

b) Costul de uzina format din costul de sectie plus cheltuielile generale ale intreprinderii;

c) Costul complet, comercial este constituit din costul de uzina la care se adauga cheltuielile de desfacere efectuate de catre unitatea producatoare.

Dupa momentul determinarii costului, avem:

a) Costul antecalculat ("ex-ante") la nivel de produs, sortiment, unitate economica, ramura, pe baza normelor si normativelor de consum ale elementelor componente ale costului productiei;

b) Costul postcalculat ("ex-post"), obtinut in urma procesului de productie. Acesta poate fi mai mare, mai mic sau egal cu costul antecalculat. Cunoasterea celor doua categorii de cost e importanta deoarece, prin comparare, se pot lua masuri de reducere a costului efectiv si incadrarea sa in normele de consum specific, anticipat determinate.

3. Structura si dinamica costului

Structura costului de productie evidentiaza elementele componente ale costului, ponderea pe care o are fiecare element in total, legatura dintre ele, precum si tendintele ce se manifesta in evolutia lor.

In tara noastra, conform legislatiei in vigoare, cheltuielile din componenta costului de productie se grupeaza pe elemente primare astfel:

a) cheltuieli materiale (materii prime si materiale, combustibili, energie si apa, amortizare, cheltuieli cu reparatiile etc.);

b) cheltuieli cu munca vie: salarii, impozitul pe fondul de salarii, contributii pentru asigurarile sociale;

c) contributia la fondul de cercetare stiintifica, dezvoltare tehnologica si introducerea progresului tehnic; alte cheltuieli ca: impozite pe cladiri, taxe si alte cheltuieli prevazute de lege.

Structura costului de productie cunoaste modificari in spatiu si timp. In spatiu, elementele ce compun costul au o pondere diferita in totalul cheltuielilor in functie de specificul activitatii.

In timp, structura se modifica de la o perioada la alta sub influenta mai multor factori. Printre acesti factori mai importanti sunt cei legati de progresul tehnic, de preocuparea intreprinderilor de a achizitiona masini si utilaje mai performante cu o productivitate mare, de a ridica gradul de calificare al muncitorilor, de a imbunatatii calitatea organizarii si conducerii firmei.

Alti factori sunt independenti de activitatea intreprinderii si anume modificarea preturilor materiilor prime, combustibilului si energiei, revendicarile salariatilor privind cresterea nivelului salariilor, modificarea diferitelor taxe si impozite, cote de asigurare, dobanzi etc.

In acest context, nu trebuie neglijat rolul tot mai important pe care il detin cheltuielile efectuate pentru protectia mediului inconjurator, al prevederii si inlaturarii poluarii apei, aerului si solului. Recurgerea la tehnici si tehnologii nepoluante, reciclarea deseurilor si reziduurilor industriale a devenit o necesitate stringenta, care trebuie supravegheata la scara intregii economii nationale.

Avand in vedere definitiile anterioare referitoare la costurile totale, medii si marginale, putem scrie:

Tabelul nr. 1.

Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, in functie de cantitatea de produse, poate fi sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse in tabelul ce urmeaza; presupunem ca producatorul respectiv, in vederea fabricarii unei cantitati crescande din produsul "A", va trebui sa suporte urmatoarele costuri:

Tabelul nr. 2.

Datele din tabel pun in relief dependenta categoriilor de costuri (cu exceptia costului global fix) de productie obtinuta. Costul marginal se determina prin diferenta dintre costul total global al productiei curente si cel al productiei anterioare si se raporteaza la sporul productiei.

Comportamentul costurilor globale se poate realiza intr-o forma mai expresiva prin prezentarea grafica a evolutiei lor - vezi figura nr. 1

Datorita constantei lor in raport cu productia, costurile fixe se prezinta din punct de vedere grafic ca o dreapta continua, paralela cu axa abscisei. Chiar daca volumul productiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule, ele inregistrand cel putin cota de amortizare a capitalului fix aflat in stare de nefunctionare, dar supus uzurii fizice si morale.

Costurile variabile sunt nule la un volum de productie egal cu zero. Evolutia costurilor totale se gaseste intr-o relatie directa cu cresterea productiei. In figura nr. 2 sunt trasate curbele costurilor medii si a costului marginal:

.

De data aceasta, rezulta ca marirea volumului productiei da nastere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv a costului fix mediu. Costul fix mediu se micsoreaza, deoarece volumul global (constant) al costului fix se raporteaza la o cantitate crescanda a productiei obtinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu si a costului marginal incep prin descrestere, trecand printr-un minim, dupa care, cunosc, si ele, tendinta de crestere (aceasta se datoreaza faptului ca marirea productiei a fost devansata de cresterea costului variabil, respectiv, a costului total).

Curba costului marginal trece prin punctul de minim a curbei costului total mediu. Aceasta inseamna ca pentru orice nivel al productiei unde costul marginal este mai mic decat costul total mediu, cresterea cu o unitate a productiei va determina reducerea in continuare a costului total mediu. Atunci cand costul marginal este mai mare decat costul total pe unitatea de produs, orice crestere a productiei conduce la cresterea costului total unitar. Nivelul optim al productiei este dat de punctul de intersectie a curbei costului marginal cu curba costului total mediu (in cazul nostru 240=240 pentru o productie Q=5). Dincolo de acest punct costul marginal si cel total mediu incep sa creasca iar productia devine nerentabila. Acest punct se mai numeste si "cost minim al combinarii factorilor de productie".

De asemenea atata timp cat costul marginal este situat sub curbele costului total si variabil pe unitatea de produs, productia poate fi marita in conditii de rentabilitate.

Punctul de intersectie al costurilor marginale si totale pe unitatea de produs ne indica limita inferioara pana la care poate fi redus pretul de vanzare fara ca intreprinderea sa inregistreze pierderi.

Deci costurile marginale prezinta o foarte mare importanta in semnalarea limitelor minime si maxime ale productiei.

La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla in raport invers proportional fata de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci cand productivitatea medie creste, si invers. Costul marginal se reduce atunci cand productivitatea marginala creste, si invers. Redam mai jos dependenta evolutiei costurilor mediu si marginal de evolutia productivitatii medii si marginale.[3]

Cercetarea evolutiei costului pe termen lung impune sublinierea faptului ca in aceasta situatie toti factorii folositi pot fi considerati ca variabili. Pe termen scurt, productia unei firme se modifica doar pe seama schimbarii volumului inputurilor variabile, iar pe termen lung firma isi planifica extinderea sau restrangerea dimensiunii ei. Firma poate sa decida atat nivelul productiei, cat si modalitatea de productie. Evolutia costului pe termen lung poate fi prezenta grafic astfel: (vezi figura nr. 4).

Se observa ca si curba costului mediu pe termen lung are forma de "U", iar curba costului marginal, ca si pe termen scurt, intersecteaza curba costului mediu in punctul sau minim.

Curba costurilor medii pe termen lung este tangenta la curba costurilor pe termen scurt (CM₁, CM₂, CM₃) in puncte situate la stanga sau la dreapta fata de nivelul minim. Pe masura ce creste productia se modifica randamentele, aparand economii sau dezeconomii.

In fata randamentelor crescatoare, costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce inseamna ca productivitatea medie a crescut si, deci, cantitatea produsa sporeste mai repede decat cantitatea factorilor utilizati, intreprinderea realizand economii de scara.

In faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce inseamna ca productivitatea medie este constanta, si, deci, cantitatea produsa sporeste in acelasi ritm cu cantitatea de factori utilizati. Q₂ reprezinta dimensiunea productiei incepand de la care intreprinderea atinge costul mediu minim pe termen lung.

In faza randamentelor descrescatoare, costul mediu creste pe termen lung, productivitatea medie se micsoreaza iar cantitatea produsa se mareste mai incet decat cantitatea de factori utilizati; in acest caz avem dezeconomii de scara.

Evident, decizia de modificare a dimensiunilor intreprinderii este conditionata de asigurarea profitului maxim.

In perioada contemporana este necesara adaugarea in structura costurilor si a cheltuielilor cu prevenirea si inlaturarea poluarii mediului natural. Aceste cheltuieli trebuie incluse in costul total la producator.

Cunoasterea structurii costului de productie, a modificarii acestuia in timp si spatiu are o importanta deosebita in orientarea actiunilor de reducere a costului, actionandu-se cu preferinta asupra cheltuielilor cu ponderea cea mai mare.

Pornind de la egalitatea , unde P - pret de vanzare; C - cost de productie; pr - profit, se poate trage concluzia ca marimea pretului este in stransa legatura cu marimea costului si a profitului. Pentru un cost de productie dat (stabilit), singurul care actioneaza asupra marimii pretului ar fi profitul (presupunand ceilalti factori constanti). Dar se stie ca, de cele mai multe ori, intreprinzatorul nu are posibilitatea sa-si stabileasca pretul dorit, acesta fiind stabilit de piata, el trebuind sa tina seama de pretul competitiv. Pentru a se putea alinia la preturile concurentilor, intreprinzatorul trebuie sa actioneze asupra costului in sensul reducerii acestuia pastrandu-si profitul neschimbat sau, daca e nevoie, reducandu-l si pe acesta.

Pe termen lung, la un nivel dat al preturilor factorilor relatia cost - randament se va prezenta astfel: unui randament crescator ii corespunde un cost mediu descrescator; unui randament constant ii corespunde un cost mediu constant; unui randament descrescator ii corespunde un cost mediu crescator

4 Comportamentul rational al producatorului

In activitatea lor de productie, agentii economici sunt interesati sa se comporte cat mai rational, sa ajunga la o modalitate prin care la un cost de productie dat sa asigure maximizarea productiei sau realizarea aceluiasi volum al productiei cu un cost de productie minim.

In acest sens, producatorul trebuie sa-si calculeze pragul de rentabilitate si sa-si stabileasca un anumit optim.

Pragul de rentabilitate sau punctul mort al intreprinderii indica volumul de productie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producatorul obtine profit. In acest punct, incasarile totale ale intreprinderii (It), obtinute prin vanzarea produselor respective sunt egale cu costul total global (Ctg)

iar profitul (Pr) este nul. In punctul mort au loc egalitatile:

P - pret de vanzare unitar

qr - cantitatea de produse corespunzatoare pragului de rentabilitate;

CTM - cost total mediu

Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt, nu se poate mentine pe termen lung fara ca firma sa fie afectata si sa fie nevoita sa iasa din afaceri.

Exista doua modalitati de determinare a pragului de rentabilitate: liniara si neliniara. Metoda liniara se aplica in cazul in care costul variabil evolueaza direct proportional cu volumul productiei. In figura nr.6. observam evolutia costurilor si stabilirea punctului mort.

Figura nr. 6. Pragul de rentabilitate pentru un cost total ce evolueaza liniar

Daca tinem seama ca:

Productia qr reprezinta volumul critic al productiei, corespunzator pragului de rentabilitate sau punctului mort.

Din grafic rezulta ca in intervalul in care costurile totale depasesc incasarile totale, se inregistreaza pierderi; intersectia celor doua drepte - a incasarilor totale si cea a costurilor totale - marcheaza pragul de rentabilitate (cand profitul este nul); de la punctul in care incasarile totale depasesc costurile totale, intreprinderea obtine profit.

Metoda neliniara are loc in situatia in care costul variabil total are o evolutie neproportionala fata de volumul productiei, asa cum, de fapt, se intampla in realitate. In aceasta situatie si costul total global va avea o evolutie neliniara. Metoda neliniara este ilustrata in figura nr.7.

Figura nr. 7. Pragul de rentabilitate pentru un cost total care evolueaza neliniar

Din grafic se observa:

- o zona a pierderilor, in conditiile in care volumul de productie este redus, iar costurile totale depasesc incasarile totale;

- o zona de profit, cuprinsa intre pragul de rentabilitate inferior si pragul de rentabilitate superior, cand incasarile totale depasesc costurile totale globale;

- o zona de pierderi, la un volum de productie ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior.

Realizarea optimului producatorului presupune existenta unor alegeri posibile, intr-un anumit cadru de miscare. Optimul este considerat, totodata stare de echilibru, deoarece producatorul nu mai este nevoit sa caute alta solutie.

Alegerile producatorului vizeaza atat perioade scurte cat si lungi.

Pe termen scurt optimul producatorului este legat in primul rand de volumul productiei, el alegand acel volum al productiei care in conditiile date, duce la maximizarea profitului (diferenta maxima dintre volumul incasarilor si cel al costului de productie).

Cand producatorul opteaza pentru modificarea volumului productiei trebuie sa ia in considerare evolutia costului marginal si a incasarii marginale. Se obtine profit maxim atunci cand incasarea marginala este egala cu costul marginal.

Pe termen lung optimul producatorului vizeaza variatia tuturor factorilor de productie. Aici se urmareste atat marimea optima a intreprinderii care sa permita maximizarea productiei la un nivel dat al costului sau realizarea unui volum dat al productiei cu un cost minim, dar si combinarea optima a factorilor de productie care sa asigure maximizarea productiei.

Producatorul are trei alternative:

a) alegerea optimala pentru un volum de productie dat care sa se obtina cu un minim de cheltuieli totale;

b) schimbarea dimensiunii productiei fara o substituire de factori de productie ci doar o variatie a acestora in aceeasi proportie;

c) schimbarea de scara (dimensiunea) a productiei cu schimbare de factori si modificarea raportului acestora.

Un anume tip de comportament al producatorului este dat de constrangerea bugetara, respectiv de limitele resurselor economice disponibile ale acestuia.

Producatorii compara pretul factorilor de productie, alegandu-i pe aceea care asigura aceleasi efecte, respectiv, prin a caror combinare si substituire se realizeaza costuri totale tot mai reduse si profituri mari.

5. Reducerea costurilor

Reducerea costurilor de productie constituie o problema de maxima importanta in activitatea oricarui agent economic, cu influente directe asupra cresterii si dezvoltarii economice.

Pentru reducerea costului de productie trebuie avuta in vedere in primul rand limita resurselor de materii prime si energie, ale, resurselor economice in general, care indeamna la rationalitate in utilizarea lor. Aici se impun atentiei cunostintele stiintifice privitoare la ingineria valorii care presupune realizarea unui cost minim fara a afecta calitatea, fiabilitatea si performanta.

Cele mai importante cai de reducere a costurilor care trebuie avute in vedere de un producator sunt:

1) - reducerea cheltuielilor materiale si energetice pe unitatea de produs;

2) - cresterea productivitatii muncii;

3) - reducerea cheltuielilor administrativ - gospodaresti.

1) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs este cea mai importanta care de reducere a costurilor, valabila pentru majoritatea ramurilor si firmelor. Aceasta operatiune duce la alte efecte economice cum sunt: obtinerea de produse suplimentare din aceeasi cantitate de materii prime, materiale, energie etc.; largirea posibilitatilor de crestere a productiei prin utilizarea deplina si eficienta a capitalului fix fara investitii suplimentare.

Pentru realizarea acestei prime cai de reducere a costurilor, directiile principale de actiune trebuie sa urmareasca: micsorarea consumurilor specifice de materii prime si materiale, combustibili si energie etc.; perfectionarea aprovizionarii tehnico-materiale; folosirea inlocuitorilor; recuperarea si valorificarea materialelor refolosibile; imbunatatirea indicilor de folosire a utilajelor, masinilor si instalatiilor etc.

2) Cresterea productivitatii muncii duce la cresterea volumului de produse obtinut cu aceleasi cheltuieli de munca vie si duce la scaderea cheltuielilor cu salariul pe unitatea de produs.

Se impune, de asemenea, o sporire mai accentuata a productivitatii muncii decat cresterea gradului de inzestrare tehnica a muncii.

3) Reducerea cheltuielilor administrativ-gospodaresti, respectiv a cheltuielilor cu salariile personalului administrativ, cheltuieli pentru posta, telegraf, telefon, amenzi, penalitati, locatii, este o alta cale de reducere a costului de productie, datorita nivelului lor destul de ridicat.

Pentru realizarea acestei cai se impune: extinderea si generalizarea mecanizarii si automatizarii atat a productiei cat si a evidentei a lucrarilor de birou, a gestiunii; o dimensionare corecta, rationala a acestor cheltuieli pe baza unor norme si normative judicios elaborate.

Aceste cai de reducere a costurilor constituie directii si modalitati concrete de actiune in functie de specificul fiecarei activitati si trebuie privite nu in mod izolat ci in unitatea lor, in stransa interdependenta.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

cost de productie; cost de oportunitate; cheltuieli de productie sau fabricatie; cheltuieli de desfacere; amenzi si penalizari; cheltuieli independente de productie si desfacere

cost contabil (explicit); cost economic (implicit), cost global, cost fix, cost variabil, cost mediu (unitar), cost marginal, cost de sectie, cost de uzina, cost complet, cost antecalculat, cost postcalculat

elemente primare, cheltuieli materiale, cheltuieli cu munca vie, contributia la fondul de cercetare stiintifica, dezvoltare tehnologica si introducerea progresului tehnic, alte cheltuieli; structura costului de productie; factori de influenta; comportamentul diferitelor tipuri de costuri, nivelul optim al productiei; importanta costurilor marginale; termen scurt; termen lung; economii de scara; dezeconomii de scara

prag de rentabilitate (punct mort); mod de determinare a pragului de rentabilitate; optimul producatorului

cai de reducere a costurilor, reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs, cresterea productivitatii muncii; reducerea cheltuielilor administrativ-gospodaresti