CREAREA UNIUNILOR MONETARE

De-a lungul timpului, uniunile monetare s-au caracterizat printr-o moneda unica ce avea functia de uniate monetara, mijloc de schimb si rezerva a valorii. Implicit, o unitate monetara presupune existenta unui curs de schimb unic fata de restul lumii pentru toate statele membre. Este esential, in acest punct, sa facem o distinctie intre uniunile monetare nationale si cele multinationale.

Intr-o uniune monetara nationala uniunea politica si suveranitatea monetara se conditioneaza reciproc. Granitele statului national reprezinta, in acest caz, si granitele monetare. Exemplele cele mai simple sunt marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Moneda circula liber intre statele uniunii. Regula unei uniuni monetar nationale este existenta unei singure autoritati monetare, de cele mai multe ori aceasta fiind banca centrala.

Intr-o uniune monetara multinationala, cooperarea intre un anumit numar de state independente se face pe baza unor rate de schimb fixe intre monedele acestora.

O uniune monetara multinationala functioneaza in momentul in care, in orice moment, moneda unui stat membru este perfect convertibila in moneda altui stat membru la un curs fix. Limita extrema a unei astfel de uniuni e aceea in care toate statele membre folosesc aceeasi moneda. Regula functionarii acestui tip de uniune este : nu exista o autoritate comuna tuturor statelor membre. Un astfel de exemplu este cel al tarilor scandinave, care folosesc aceeasi moneda (coroana scandinava) , uniunea fiind formata din trei state :Suedia, Norvegia si Danemarca. Fiecare membru si-a pastrat propria banca centrala, dar a aceptat coroana drept moneda, aceasta putand sa circule in mod liber in cadrul uniunii. Cursul de schimb a ramas de 1 la 1 pe toata durata existentei uniunii.

Am prezentat cele doua tipuri de uniuni existente pana in acest moment pentru a putea vedea in ce categorie am putea incadra Uniunea Monetara Europeana.

Vom incepe prin a analiza trei uniuni nationale (Statele Unite, Italia si Germania) si vom continua cu prezentarea a doua uniuni multinationale,uniunea latina si cea scandinava.

1. UNIUNILE MONETARE NATIONALE

1.1 Uniunea Statelor Unite

Razboiele americane (si ne referim in principal la razboiul de independenta) au fost finantate prin emisiune de bani, efectuata atat de Congres (continentals), cat si de bancile din diferitele state americane (scrisoare de credit).

In timpul razboiului de independenta (1776-1783), banii de hartie au fost emisi intr-o proportie de 50% pe an in primii cinci ani, ceea ce a dus la o crestere a inflatiei de pana la 65%la pe an si la o depreciere rapida a cursului de schimb. Inflatia a fost stopata dupa o reforma monetara in 1780, guvernul federal suspendand emisiunea de bancnote (continentals).

Dupa razboi, bancile au continuat sa emita moneda de credit intre anii 1783 si 1789, doar o parte avand insa acoperire in taxele ce urmau sa fie colectate. In consecinta, s-a ajuns la o rata de schimb foarte instabila si implicit la un risc foarte mare si costuri mari de tranzactie.

Uniunea monetara in Statele Unite a fost creata prin adoptarea constitutiei in 1789. Constitutia a delegat Conngresul sa se ocupe de tot ceea ce inseamna control monedei metalice. Mai mult, in 1792, se hotareste legarea dolarului american de aur si argint. Se trece astfel la un sistem monetar bimetalist. In acelasi an, se infiinteaza la Philadelphia o monetarie nationala, creandu-se astfel toate conditiile pentru instituirea unei uniuni monetare ale carei granite sunt clar stabilite. In timp ce congresul este rensponsabil de circulatia monedei metalice, fiecare stat supravegheaza bancile comerciale si emisiunile monetare ale acestora. Toate bancnotele emise de aceste banci comerciale erau convertibile in moneda metalica emisa de autoritatea centrala . Dar calitatea acestor bancnote diferea de la banca la banca si de aceea multe circulau cu discount.

Trecerea la o uniune monetara completa a insemnat si instituirea Primei Banci a Statelor Unite (1791-1811) si apoi a celei de-a doua Banci a Statelor Unite (1816-1836). Nici una din aceste banci nu a avut atributiile pe care le are o banca centrala moderna. Ambele aveau capital suficient pentru a furniza guvernului imprumuturi pe termen mediu din care aceste sa finanteze dezechilibrele temporare ce apareau in procesul de incasare a impozitelor. De asemenea, cele doua banci erau autorizate sa acorde credit in economie, sustinand astfel dezvoltrea economica. Si nu in ultimul rand, ele trebuiau sa aiba in rezerve suficienta moneda pentru a putea asigura convertibilitatea inscrisurilor lor.

Dupa incetarea activitatii celei de a doua banci in 1836, Statele Unite nu au mai avut banca centrala pana in 1914. Intoata aceasta perioada, rolul de autoritate monetara a fost jucat de Trezorerie.

Desi secolul XIX a fost caracterizat printr-o instabilitate monetara accentuata, uniunea a rezistat si a functionat bine, cu exceptia perioadei 1861-1865 (razboiul civil) cand statele Confederatiei au emis propria moneda fiduciara neconvertibila exprimata in dolari. Tot in aceasta perioada, guvernul, confruntat cu mari probleme in colectarea taxelor, mareste la randul sau emisiunea de moneda. La sfarsitul Razboiului Civil, hiperinflatia a redus considerabil valoarea monedei confederale, pentru ca dupa victoria Uniunii din 1865, aceasta sa fie declarata ilegala.

Uniunea monetara din Statele Unite a fost infaptuita cu mult timp dupa uniunea politica. Statele Unite nu au infiintat o banca cu rol de creditor de ultima instanta decat in secolul 20.

2. Uniunea Monetara din Italia

Si aici, principalul motiv pentru care s-a dorit realizarea unei uniuni monetare, a fost unificarea politica a statelor din peninsula.Unificarea,efectuata sub regatul Sardiniei, s-a incheiat in anul 1861. Pana in acel an , prin micile state italiene circulau mai multe tipuri de bani, mai precis 90 de tipuri de monede ce circula in mod legal in 1859. Mai mult decat atat, bancile din statele respective emiteau, la randul lor bancnote care, in regiunea respectiva, erau considerate moneda de depozit.

Problema era aceea ca, toata acasta multitudine de monede statea, de fapt, in calea desfasurarii comertului intre micile state italiene. Asa ca , efectuarea unei uniunii monetare a aparut ca un obiectiv absolut necesar.

Astfel, dupa o foarte scurta perioada de tranzitie, doar patru din cele aproape 100 de monede au mai fost recunoscute, celelate fiind schimbate in acestea 4.In final, in 1862, s-a trecut la un nou sistem monetar si la o moneda unica care era lira din Sardinia. Toate celelalte monede si bancnote au fost schimbate cu aceasta lira, denumita lira noua, si care avea valoarea unui franc francez.

Totodata a fost adoptat un sistem monetar bimetalist, pentru ca sistemul italian sa fie in conformitate cu sistemele principalelor tari cu care Italia desfasura relatii comerciale.Intre monedele de aur si cele de argint a fost stabilit un raport fix de 15.5. In acest moment, in care Italia introduce noua lira, pretul aurului era in scadere, ceea ce duce la o penurie a monedelor din argint. Autoritatile incearca atunci sa descurajeze economiile in monede de argint, micsorand dobanda, ceea ce duce la un export al acestora si, mai tarziu, la suspendarea convertibilitatii lor.

In cazul Italiei, unificarea monetara nu a fost insotita imediat de instituirea unei autoritati monetare unice. O serie de banci regionale si-au asumat acest rol. Astfel , Banca Nazionale nel Regno d'Italia (BNR) care era foste banca centrala a Sardiniei si care a fuzonat cu o serie de alte banci mai mici din diferite state, a detinut o pozitie importanta, asta si pentru ca fusese banca nationala a statului ce initiase unificarea.

Nu se stie foarte exact de ce uniunea monetara nu a fost urmata si de crearea unei autoritati monetare unice. Aparent, nu a fost vorba despre o nici un fel de impotrivire in ceeea ce priveste unificarea din partea nici unuia dintre state. Intrebarea este de ce Sardinia care isi impusese sistemul bancar in toate statele, nu a transformat propria sa banca (BNR) in banca nationala? Explicatia o gasim in mentalitatile vremii. Se considera astfel ca Italia nu va avea decat de castigat din competitia dintre emisiunile diferitelor banci (se considera ca bancile functioneaza dupa principiile oricarui domeniu de activitate si deci competitia nu poate sa fie decat benefica). De asemenea, parerea generala, insectorul bancar italian din acea perioada era aceea ca bancile comerciale pot indeplini atat rolul specific de banca comerciala (acela de a acorda creadite si astfel de a crea moneda scripturala) cat si pe cel al bancii centrale (emisiune de bancnote si alte functii specifice acesteia) . toata lumea se temea ca infiintarea unei banci centrale nu va face decat sa subrezeasca sanatatea sistemului, caci bancile comerciale isi vor pierde autoritatea pe care o aveau in regiunile respective, nu vor mai putea sa controleze cantitatea de bancnote emise si se va putea ajunge la situatia in care nu vor mai fi capabile sa-si acopere costurile.

In momentul in care s-a efectuat uniunea monetara, aproape intreaga rezerva monetara a tarii era formata din monede care au devenit convertibile in aur sau argint.

Insa, la inceputul anilor 1860, deficitul bugetar a crescut foarte mult, cursul obligatiunilor a scazut extrem de mult, iar monedele au luat drumul exportului. In aceste conditii, rezervele bancilor au scazut pana la un nivel considerat periculos. Drept urmare, guvernul a emis o hotarare prin care era stopata convertibilitatea bancnotelor in moneda(1866). Dupa aceasta hotarare, guvernul a primit un imprumut substantial de la BNR . In compensatie, acesta a intarit puterea BNR in interiorul sistemului monetar. Bancnotele celorlalte banci au devenit convertibile in bancnotele acesteia, in timp ce bancnotele BNR nu erau convertibile in nici un alt tip de bancnote. Aceasta a insemnat transformarea bancnotelor BNR in moneda de rezerva pentru celelalte banci.

In 1884, convertibilitatea este redusa la aur(sistem monetar monometalist). In acea perioada mai existau sase banci care erau autorizate sa emita bancnote, bancnote ce se putea schimba intre acestea la o paritate de unu la unu, chiar daca aceasta paritate nu era prevazuta de lege. Aceasta rata fixa de schimb a incurajat bancile sa-si mareasca rezervele de bancnote. Riscul ca guvernul sa descopere o emisiune mai mare decat cea normala era practic foarte mic. In 1891, a avut loc o criza acuta de lichiditate iar guvernul, asa cum era de asteptat, a legalizat emisiunile suplimentare de bancnote.

Anul 1893 este anul in care se produc mari schimbari in sistemul bancar. Este creata o banca centrala, Banca d'Italia, formata in urma fuziunii dintre BNR si doua banci emitente de moneda din Toscania. Celelalte trei banci cu functie de emisiune au trecut sub directa supraveghere a statului. In ciuda acestor masuri stricte,monedele metalice continuau sa paraseasca Italia. Lira continua sa se deprecieze, ca urmare a emisiunii excesive de bancnote. Aceasta a dus la aparitia unei noi crize de lichiditate, iar guvernul a interzis, pentru a doua oara, convertibilitatea bancnotelor in moneda metalica. In plus, s-a hotarat ca bancnnotele emise sa aiba o valoare de cel mult trei ori mai mare decat valoarea monedelor metalice aflate in circulatie. Acest lucru a fost realizabil pentru ca tot atunci s-a hotarat ca cea mai mare parte a bancnotelor sa fie emise de banca centrala (75 %). Pe langa aceestea, o disciplina fiscala stricta, a dus la aprecierea lirei pana la primul razboi mondial.

Ca si in cazul Statelor Unite, uniunea monetara in Italia s-arealizat dupa unificarea politica, iar crearea unei unitati monetare proprii a fost un proces de durata.

3. Uniunea monetara in Germania

In Germania, uniunea monetara s-arealizat, la fel ca si cea politica, in mai multe etape.care a fost cel mai important moment in realizarea uniunii, iata un aspect asupra caruia analistii nu se pun de acord. Disputa este extrem de intersanta si de importanta. Caci unii sustin ca unificarea sistemelor monetare in 1857 a reprezentat cel mai important pas inprocesul uniunii monetare, dar nu si ultimul. Aceasta ar insemna ca uniunea monetara a precedat uniunea politica. Altii spun ca momentul cel mai important il constituie infiintarea REICHSBANK in 1875, ceea ce ar insemna ca uniunea monetara a urmat, ca si in cazul celorlalte uniuni nationale, unificarii politice. Noi vom considera ca cei din a doua categorie au dreptate si deci si in Germania procesul a avut aceeasi tendinta ca si in Statele Unite si Italia.

Inainte de uniunea monetara, fiecare land sau oras mai mare avea propria moneda metalica, iar unele aveau chiar si bancnote. Landurile fiind foarte mici, a fost foarte normal ca monedele sa depaseasca granitele respective. In plus, mai multe monede straine, printre care si francul francez circulau in interiorul Germaniei. Toate aceste monede creau o multitudine de probleme, asa incat producatorii si comerciantii au fost primii care au cerut instituirea unei uniuni monetare, pentru a reduce costurile rezultate din schimbul dintre toate aceste monede.Guvernatorii landurilor s-au opus.

In 1834, toate barierele din calea consumului au fost inlaturate. Tot atunci s-a propus ca diferitele sisteme monetare sa fie supuse unui standard unic, ceea ce s-a si intamplat, dar abia in 1857. In anii 1860, presiunile celor ce doreau o uniune monetara au continuat.

In 1870, Federatia germana de nord a interzis o noua emisiune de bancnote si a stabilit, pentru majoritatea bancilor o limita de emisiune. Aceste masuri au facut ca, in viitor, cantitatea de bani de hartie sa fie controlata de Banca Prusiei.

Dupa razboiul franco-prusac, odata cu infiintarea in 1871 a noului stat unificat german (Reich), procesul de uniune monetara se accelereaza. Legile privind sistemul monetar din 1871 1873 prevad introducerea unei monede, marca, bazata pe sistemul zecimal.Pentru a lega marca germana de lira britanica, a fost adoptat sistemul bimetalist partial, aurul reprezentand moneda etlon iar argintul fiind utilizat mai putin, el functionand mai mult ca moneda fractionara.

In 1875, o noua lege transforma Banca Prusiei in Reichsbanck, aceasta fiind desemnata sa indeplineasca rolul de banca centrala pentru noua Germanie.Incepand cu anii 1870, si pana la primul razboi mondial, Germania a utilizat etalonul aur.

Unificarea politica din 1871 a avut trei efecte in domeniul uniunii monetare:

trecerea de la sistemul bimetalist la sistemul monometalism aur

inlocuirea talerului cu marca

infiintarea unei banci centrale unice

Aceasta banca centrala, care a monopolizat emisiunea de bancnote, a dobandit si functia de ultim creditor pentru sistemul bancar.

Unificarea politica a dus nu numai la o uniune monetara, ci si la una fiscala. Acest lucru s-a intamplat in timpul primului razboi mondial

Asa cum s-a putut observa si in cazul Statelor Unite si Italiei, uniunea monetara a fost ulterioara uniunii politice.

UNIUNI MONETARE MULTINATIONALE

In secolul al 19-lea, au fost create mai multe uniuni monetare multinationale, bazate pe o moneda comuna, in timp ce fiecare din tarile membre avea propria banca centrala .

1. Uniunea monetara latina

Inainte de realizarea uniunii in 1865, Franta, Belgia, Elvetia si intr-o anumita masura Italia, au acceptat monedele celorlalte tari din grup ca instrumente de plata. Aceasta intelegere a avut la baza sistemul bimetalist francez, in viguare din 1803, ce stabilea un raport intre aur si argint de 15.5. Cum in anii 1850 pretul aurului a scazut foarte mult, monedele de argint au devenit din ce in ce mai cautate, iar valoarea lor a crescut. Astfel a devenit profitabila topirea monedelor de argint si vinderea acestuia pe aur la pretul pietei. Cum pretul aurului continua sa scada, pana si monedele uzate si cu un continut scazut de argint au inceput sa dispara din circulatie.Acest proces a pus tarile ce aveau un sistem bimetalist in situatia de a trece la monometalismul aur, atata timp cat aurul era singurul ramas pe piata.Oricum, disparitia monedelor de argint de pe piata a dus la lipsa monedei divizionare, necesara in efectuarea unor tranzactii de valoare mica.In aceasta situatie, Italia si apoi si Belgia, Elvetia si in cele din urma Franta, au redus continutul in argint al monedelor, ceea ce a dus la unele castiguri din diferente. Criza acuta a monedelor de argint a dus la ingreunarea schimbului atat in interiorul tarilor, cat si in relatiile dintre acestea. Pentru a rezolva situatia, Belgia a promis organizarea unei intalniri, care s-a tinut la sfarsitului anului 1865 si in urma careia s-a format uniunea monetara latina

Principalele probleme discutate la intalnirea din 1865 a fost aceea ce a supraveghea si standardiza rezerva de moneda divizionara pentru tranzactiile de valoare mica si cea privind trecerea la monometalismul aur. Prima problema a fost usor rezolvata, participantii fiind de acord cu reducerea la 83.5% a continutului de argint. Trezoreriia unui stat participant trebuia sa accepte aceste monede cin partea celorlalte tari pentru sume de pana la 100 franci. De asemenea, fiecare Trezorerie era obligata sa-si rascumpere propriile monede de argint aflate in trezoreriile celorlalte state in schimbul unor monede de aur sau monede de 5 franci (singurele ramase la un continut de 100% argint).

Ce-a de-a doua propunere, trecerea la monometalismul aur, a fost respinsa in primul rand datorita puternicei opozitii a Frantei.

Daca la conferinta din 1865 s-au luat masuri de depasire a crizei si de limitare a emisiunii de moneda metalica, nu s-a discutat nimic despre alte tipuri de monede, si ne referim in primul rand la bancnote. In consecinta, membrii au continuat sa aiba o independenta destul de mare.

La inceput, uniunea latina si-a indeplinit scopurile. Totusi, la scurt timp, au inceput sa apara problemele.

In primul rand, imediat dupa formare, pretul aurului a inceput sa creasca. Procesul a fost inversat: monedele de argint au ramas in circulatie, in timp ce cele de aur au fost topite sau/si exportate. In acelasi timp, Franta si Italia au inceput sa emita bancnote care nu mai erau converubile in monede (de aur sau argint). In cazul Frantei, aceasta a fost o masura temporara datorata razboiului cu Germania din 1870-1871. Pentru Italia, cauza a fost existenta unui deficit bugetaur important iar rezultatul, o puternica depreciere a lirei italiene. In consecinta, monedele italiene de argint au fost exportate catre celelalte tari membre, unde era acceptata ca moneda de depozit. Astfel, guvernul italian a avut posibilitatea sa finanteze deficitul bugetar cu taxele asupra dreptului de batere a monedei, si astfel costurile au fost suportate de toate celelalte tari.

In fata unor asemenea probleme membrii uniunii se intalnesc din nou, hotarand sa mentina sistemul bimetalist, dar limiteaza emisiunea monedelor de 5 franci, pentru ca in 1878, sa o suspende Totusi, cele deja existente in circulatie, nu vor fi retrase, avand in continuare functia de moneda de rezerva. A fost momentul in care s-a pus problema trecerii la etalonul aur, dar nici acum nu se produce aceasta schimbare. Tot acum Belgia si Elvetia solicita desfiintarea uniunii, dar si in aceasta problema celelalte state membre se opun. franta se temea ar fi prea costisitor sa-si transfere toata rezerva de monede de argint de 5 franci in aur. Mai exista si temerea ca nu cumva, in cazul destramarii uniunii, Italia sa refuze sa-si rascumpere cantitatile mari de moneda ce se aflau in posesia celorlati parteneri.

In concluzie, uniunea ramane intacta pana in preajma primului razboi mondial, fiecare mambreu avand propria banca centrala.

Crearea Uniunii Monetare si a Bancii Central Europene a atras dupa sine numeroase discutii in legatura cu viitorul acestora. Este sau nu este posibila o uniune monetara in conditiile in care in calea reusitei existentei acesteia analistii gasesc numeroase obstacole? Sunt enumerate probleme ce tin de organizarea Bancii Centrale, de lipsa unei autoritati centrale care sa supravegheze intregul sistem financiar al uniunii monetare,de lipsa unui creditor pentru Banca Centrala, directive neclare si uneori lipsite de consistenta in ceea ce priveste politica Bancii Centrale Europene ,de lipsa unui coordonator al unei politici fiscale comune in cadrul Uniunii monetare ,asa cum a fost ea stabilita prin tratatul de la Maastricht, modalitati neadecvate de gestionare a datoriei publice si a deficitului bugetar, la care se adauga problema cursurilor de schimb.

Intrebarea care se pune in acest moment e daca toate aceste neajunsuri pot fi rezolvate de autoritatile in domeniu sau ele vor duce, mai devreme sau mai tarziu la esecul uniunii .

Raspunsul ar putea fi gasit analizand evolutia uniunilor monetare de-a lungul timpului. Putem vedea astfel care a fost, in fiecare caz, cheia reusitei uniunii monetare respective si daca Uniunea Monetara Europeana are sau nu sanse de reusita. Concluzia este, asa cum se va vedea, ca factorii determinenti sunt, de cele mai multe ori, factorii politici deci, si in cazul Uniunii Monetare Europene , acestia sunt cei care vor hotari daca un viitor este posibil sau nu. Factorii economici, importanti la randul lor, nu vor face decat sa urmeze unor hotarari sau circumstante politice.

Stabilirea, la 1 ianuarie 1999 a unor rate de schimb fixe pentru monedele a 11 state membre ale UE , a reprezentat un pas important pentru formarea Uniunii Monetare Europene (UME) si a Bancii Centrale Europene (ECB). La 1 ianuarie 2000 .Cele 11 monede vor fi inlocuite printr-o singura moneda, euro, care se spera ca va avea cea mai larga circulatie pe care a avut-o vreodata o moneda rezultata dintr-o uniune monetara.

In cele ce urmeaza ne propunem sa vedem daca acest lucru este si realizabil. Pentru asta vom analiza cinci uniuni monetare importante, create in secolul al 19-lea. Vom vedea de ce aceste uniuni au fost create, ce a mers bine si care au fost cauzele destramarii lor in secolul 20. In final vom compara rezultatele acestei analize cu estimarile ce s-au facut pentru Uniunea Monetara Europeana si vom evalua efectele unora din lipsurile din constructia uniunii .

Este bine cunoscut faptul ca ideea formarii unei Uniuni Monetare Europene a fost primita cu mult scepticism de economisti. Ei au prezentat, de-a lungul timpului o serie de neajunsuri pe care o moneda unica le-ar aduce. De altfel, drumul de pana acum al acestei monede nu a fost unul usor. Perioada de criza de la inceputul anilor '90 a reprezentat o amenintare importanta pentru ceea ce reprezenta, in acel moment, proiectul Uniunea Monetara Europeana. Trecerea la ratele fixe de schimb a reprezentat un alt moment considerat periculos pentru monedele tarilor membre, acestea putand fi supuse unor atacuri speculative. Acest lucru nu s-a intamplat insa, trecerea la moneda unica facandu-se in limitele considerate normale.

Asa cum spuneam, de-a lungul timpului, economistii atras atentia asupra unui numar destul de mare de deficiente in modul in care a fost conceputa Uniunea Monetara Europeana. In cele ce urmeaza vom prezenta doar cateva dintre ele:

1 Uniunii Monetare ii lipseste un creditor central ca resursa finala.Tratatul de la Maastricht nu a atribuit acesta functie Bancii Centrale. Acest lucru contrasteaza cu politica bancilor centrale moderne care, pentru a asigura lichiditatea sistemului bancar respectiv, au rolul de creditor in ultima instanta pentru celelalte banci.

Lipsa unui astfel de creditor poate crea probleme insurmontabile pentru euro in cazul aparitiei, dintr-un motiv oarecare, a unei crize de lichiditate.

2. Lipsa unei autoritati centrale care sa supravegheze intregul sistem , inclusiv bancile comerciale din tarile membre.Tratatul de la Maastricht atribuie Bancii Centrale unele functii de supraveghere, dar ea este in primul rand sarcina tarilor membre. Asta inseamna ca, in cazul izbucnirii unei crize financiare la nivel european, aceasta nu va putea fi rezolvata in mod eficient, iar stabilitatea sistemului euro va fi amenintata.

3. Lipsa unui control democratic. Banca centrala va fi in mod permanent tinta atacurilor politice si diverselor controverse care vor altera imaginea monedei unice si-i vor retrage sprijinul populatiei. Rolul Parlamentului European de a monitoriza Banca Centrala Europeana este neclar. Odata ce apar problemele grave in doar unul din statele membre, miscarile populiste vor ataca itraga uniune.

4.Functiile Bancii Centrale sunt neclare, inconsistente si prost concepute. Politica ratelor de schimb este stabilita de Consiliul Europei , adica de Consiliul ministrilor de finante din tarile membre ale uniunii, in urma discutiilor politice, de cele mai multe ori concretizate si in aparitia unor tensiuni ce afecteaza politica monetara a Bancii Centrale.

5. Absenta unui coordonator al politicii fiscale in cadrul Uniunii Monetare, la care se adauga o politica ineficienta de gestionare a datoriilor si deficitelor bugetare.

6. Europa reprezinta, din punct de vedere geografic, o suprafata mult prea mare pentru a forma o uniune monetara care sa functioneze in mod eficient . Din momentul in care s-a pus problema infiintarii unei Uniuni Monetare Europene, cele mai multe studii au aratat ca ea nu este ceea ce se poate numi o uniune monetara optima, sau cel putin ca ea este mai putin eficienta decat uniunea Statelor Unite. Si asta pentru ca nu pot fi ignorate asimetriile macroeconomice intre tarile membre, gradul de flexibilitate a preturilor, gradul de mobilitate a factorilor de productie in interiorul uniunii. Pieta muncii in tarile europene este o piata rigida, iar mobilitata fortei de munca este limitata in cadrul Uniunii Europene. Acestea sunt motivele pentru care , in cazul unui dezechilibru in doar o parte a Uniunii ,procesul de ajustare va dura mai mult si va fi mai costisitor decat in alte cazuri.

Cresterea somajului , renuntarea la protectionism vor contribui de asemenea la scaderea credibilitatii euro si a politicii pro-unificare,facand imposibila o buna functionare a uniunii.

Insa, in viziunea analistilor, cea mai mare problema care sta in calea functionariii uniunii este renuntarea la monedele tarilor membre si la posibiltatea de a adapta ratele interne ale dobanzii la schimbarile produse de dezechilbrele ce au loc, in mod asimetric, in fiecare din aceste state.

Ar mai exista si alte deficiente ale modului in care Uniunea Monetara Europeana a fost creata, dar ne rezumam la cele prezentate mai sus.

Din 4 ianuarie 1999 cursurile de schimb ale monedelor celor 11 tari membre ale Uniunii Monetare Europene (UME) au fost "irevocabil" legate de euro si, implicit, legate intre ele. Activele financiare si bancare, inclusiv bonurile de tezaur, se exprima acum in euro. Moneda europeana a fost folosita pentru prima data in tranzactii in seara zilei de 3 ianuarie (ora Europei de vest) la Sidney si este folosita in prezent atat in tranzactiile de pe pietele financiare, cat si in comertul cu amanuntul, preturile putand fi exprimate atat in moneda nationala, cat si in euro.

In data de 4 ianuarie, euro a deschis tranzactiile la 1.186$, dar s-a depreciat apoi constant de-a lungul lui 1999, ajungand la 1.03$ la inceputul lui iunie si a coborat pentru prima data sub 0.9$ la data de 5 mai 2000. Performantele superioare ale economiei americane, precum si ratele dobanzii pe termen scurt (atat cea nominala cat si cea reala) mai scazute in Europa decat in SUA sunt doar doua explicatii ale acestui fenomen. Aceasta evolutie i-a surprins mai ales pe cei care prognozau o valorizare a monedei europene in raport cu dolarul, bazata pe conversia unei importante parti a activelor mondiale publice si private din dolari in euro.

Pentru ca euro sa devina o moneda importanta de tranzactie si de rezerva, cererea ar trebui sa fie sustinuta de o oferta corespunzatoare. Dolarul american era folosit in aproape 60% din tranzactiile mondiale inainte de introducerea euro - si afirmatia anterioara i se aplica foarte bine SUA au indus artificial deficite bugetare pentru a pune dolari la dispozitia lumii. Chiar daca in aceasta perioada balanta de plati a SUA este excedentara, fluxurile de capital spre restul lumii au depasit aceste excedente, constituindu se intr o oferta real pozitiva de dolari. In cazul Europei, piata titlurilor de stat ar trebui sa cunoasca si ea o dezvoltare corespunzatoare si sa puna la dispozitia investitorilor si a solicitantilor de imprumuturi din afara UME instrumente atractive.

O alta problema este reprezentarea EMU la nivel international. In afara presedintelui BCE, Wim Duisenberg, posturile corespunzatoare ministrului de finante si secretarului trezoreriei al SUA nu exista.

Desi UME are in prezent o singura moneda si incearca stabilirea unei politici monetare comune, cele 11 state sunt suverane si fiecare are propriul sau buget. Cele 50 de state americane au, de asemenea, propriul lor buget, dar situatiile aparitiei unor deficite bugetare sunt restranse ca numar, atat de catre constitutie, cat si de catre piata pe care isi vand bonurile de trezorerie. Numai administratia centrala nu se supune acestor reguli.

Pentru tarile europene, administrarea de catre Banca Centrala Europeana (BCE) a tuturor economiilor europene reduce posibilitatea autofinantarii propriilor deficite. In plus, Pactul de Stabilitate si Crestere Economica impune plata unor penalitati daca deficitul anual depaseste 3% din PIB, cu exceptia cazurilor in care deficitul anual a scazut cu 2% fata de anul anterior sau in alte cazuri exceptionale.

Este evident ca daca tarile au bugete balansate in perioadele de boom, deficitele ciclice pot sa apara si statele isi pot folosi politica fiscala pentru a depasi perioadele de recesiune. Aceasta posibilitate si ar dovedi utilitatea daca unele tari ar trece printr-o criza temporara in timp ce restul regiunii ar prospera. Intr-o asemenea situatie, o tara angrenata in EMU nu si-ar putea modifica ratele dobanzii, ci ar folosi politica fiscala (nu doar stabilizatori imediati ca scaderea veniturilor fiscale si cresterea ajutoarelor sociale pentru someri, ci si masuri discretionare cum sunt reducerea impozitelor si cresterea cheltuielilor publice).

Cand a luat fiinta, in ianuarie 1999, BCE avea sarcina declarata de a asigura o politica monetara ferma, ce urmarea sustinerea unei monede puternice, euro. Indeplinirea acestei misiuni este pusa acum la indoiala: ratele dobanzii au fost reduse prea repede, iar euro s-a depreciat cu aproximativ 10% in raport cu dolarul numai in primele sale trei luni de existenta. Desi exista destule argumente care sustin expansiunea monetara in Europa in actualele conditii, se poate considera ca aceasta tendinta depaseste asteptarile specialistilor, cel putin cele pe termen mediu. Aceasta inclinatie spre expansiunea monetara este cauzata de una din principalele probleme monetare ale UE: gasirea unei metode eficiente de a crea o moneda comuna pentru 11 economii nationale distincte.

O politica monetara comuna poate functiona normal pentru membri UME atat timp cat toate aceste state au niveluri apropiate ale ratei dobanzii si ratei somajului, adica atat timp cat situatiile lor financiar - monetare sunt apropiate. Daca, de exemplu, aceasta situatie este foarte diferita, din cauza fazelor diferite de ciclu monetar traversate, o politica monetara unica nu va avea succes sau va fi greu de implementat si de sustinut de catre unele tari.

Dezbaterile din mediile academice cu privire la uniunea monetara au inceput in 1961, cand Robert Mundell a introdus notiunea de uniune monetara optimala. El considera ca o astfel de uniune nu ar trebui sa se extinda in afara suprafetei pe care ciclurile economice se desfasoara in mod similar sau pe care forta de munca este foarte mobila. O uniune monetara mai extinsa va permite aparitia de recesiuni regionale si rate ridicate ale somajului, care nu pot fi combatute numai cu armele politicii monetare. Conditiile economice determinate de fazele ciclului economic difera adesea intre membrii UME, un exemplu fiind contrastul dintre boom-ul inregistrat in Olanda si Irlanda si situatia economica destul de dificila din Franta si Germania. De asemenea, diferentele culturale si lingvistice raman bariere importante in calea mobilitatii fortei de munca. Francezii si nemtii, educati si poligloti, pot cauta cu usurinta locuri de munca in alte tari comunitare, in timp muncitorii europeni obisnuiti, care nu vorbesc decat limba lor materna, nu au oportunitatea de a obtine un post intr-o alta tara din uniune. Europa apare astfel ca un spatiu mult prea extins pentru aplicarea teoriei lui Mundell cu privire la unitatea monetara unica.

Unii cercetatori americani considera ca si SUA se afla in aceeasi situatie. In perioada 1986-1987, SUA, ca spatiu economic unitar, s-a aflat intr-o perioada de prosperitate si se considera ca politica monetara adecvata trebuia sa fie una restrictiva. Totusi, Rezerva Federala Districtuala din Dallas inregistra o recesiune importanta cauzata de scaderea accentuata a pretului petrolului si al gazelor naturale si, din aceasta cauza, ar fi avut nevoie de importante fonduri federale. Politica FED a fost, bineinteles, determinata de nevoile aparente ale celorlalte 11 districte, si, ca urmare, Texasul si statele invecinate au avut de suportat o politica monetara inadecvata situatiei lor reale. In interiorul Statelor Unite, guvernul federal absoarbe aproximativ 35% din costurile unei recesiuni regionale prin reducerea impozitelor si prin credite bugetare marite. Daca veniturile firmelor si salariile scad in Dallas cu 10 miliarde de dolari, sumele efectiv disponibile vor scadea cu 6,5 miliarde de dolari ca urmare a scaderii impozitelor pe veniturile firmelor si contribuabililor platite in contul Washington-ului si a cresterii sumelor alocate asigurarilor sociale, fondurilor de protectie a somerilor si a altor transferuri facute de guvernul federal.

In Europa nu exista asemenea aranjamente fiscale, ceea ce inseamna ca oricat de importanta ar fi o recesiunea regionala, aceasta nu va fi partial absorbita de catre ceilalti membri ai UE prin reducerea impozitelor si cresterea transferurilor. Neimplicarea Bruxelles-ului intr-o astfel de criza, o face mai dificila si de durata mai lunga.

Exista insa si pareri contrare celei a lui Mundell. Cea mai bine fundamentata ii apartine lui Ronald McKinnon[2], care pleda, la doi ani dupa aparitia teoriei lui Mundell, pentru crearea uniunilor monetare de dimensiuni cat mai mari, capabile sa absoarba, datorita fortei economice importante, orice soc produs de fluctuatiile activitatii economice. Exemplul erau, din nou, SUA, capabile sa treaca mult mai repede peste crizele economice decat celelalte tari dezvoltate.

AVANTAJE ALE CREARII UME

In ciuda tuturor acestor problemele, exista si avantaje ale crearii UME:

Stabilitatea preturilor in Europa sudica. Tari ca Italia si Spania au un trecut marcat de perioade cu hiperinflatie si s-ar putea descurca mai bine daca politica lor monetara ar fi condusa de o autoritate competenta. BCE isi desfasoara activitatea avand un nivel de credibilitate pe care bancile centrale din Spania, Italia sau Portugalia nu l-au avut niciodata.

Costuri reduse ale tranzactiilor. Existenta unei monede unice inlatura necesitatea schimburilor valutare in interiorul UME, ceea ce duce la reducerea costurilor tranzactiilor. Daca pana acum diferentele pe pietele europene erau reduse, de acum inainte ele vor fi zero. Pe ansamblu, reducerile mari de costuri vor avea loc in tranzactiile de mica amploare. Turismul in UE va avea mult de beneficiat in urma eliminarii pierderilor datorate diferentelor de curs.

Transparenta preturilor. Este recunoscut faptul ca firmele europene practica tarife diferite pentru produsele lor pentru diferitele tari europene, deoarece preturile sunt in valute diferite. O singura moneda ar trebui sa duca la formarea unui pret uniform aproape universal.

Rivalitatea cu dolarul si cu New York-ul. Euro va fi moneda unei economii enorme si este de asteptat sa devina rapid una din principalele valute pe plan international, o alternativa viabila la dolar. Ar putea sa apara noi centre financiare mondiale, ca Frankfurt si Amsterdam. Acest argument ar fi mult mai convingator daca Marea Britanie s-ar alatura UME, Londra fiind un rival mult mai credibil pentru New York. Recenta decizie de fuziune a burselor din Frankfurt si Londra nu face decat sa sublinieze dorinta europenilor de a fi un concurent pe masura SUA.

Usurinta in conducerea altor institutii europene. Pentru a ilustra aceasta tendinta, sa luam ca exemplu managementul Politicii Agricole Comune. In trecut, daca lira italiana se deprecia in raport cu marca germana, preturile la alimente in Germania trebuiau reduse sau cele italiene trebuiau marite, complicand finantarea programului agricol comun. Aceasta usurinta in conducerea institutiilor ar creste daca cele 4 tari nemembre (Grecia, Danemarca, Suedia si Marea Britanie) ar adera si ele la UME (datele folosite in continuare au fost publicate inainte de acceptarea Greciei ca membru cu drepturi depline al spatiului monedei comune).

Eliminarea devalorizarilor monetare cauzate de ratiuni concurentiale Nu mai e posibil ca o tara sa obtina avantaje concurentiale pe pietele de export prin devalorizarea artificiala a monedei proprii.

Un pas in plus catre o uniune europeana reala Cel mai important argument pentru o uniune monetara are mai putin in comun cu economia si mai mult cu politica si cu istoria. Secole de razboaie in Europa au condus actuala generatie de politicieni europeni la concluzia ca cea mai buna metoda de a evita escaladarea unor noi conflicte pe continent ar fi crearea unei uniuni a tarilor vest-europene. Se pune astfel problema acceptarii problemelor economice inerente constituirii UME (pas important spre crearea UE) ca pret al asigurarii stabilitatii politice pe termen lung.

DETERMINAREA PRINCIPIILOR DE POLITICA MONETARA IN UME

Este cunoscut faptul ca politica monetara actioneaza in conditiile incertitudinii asupra evolutiei economiei si a marimii factorilor perturbatori care o influenteaza.

Problema apare cu pregnanta atunci cand o banca centrala incearca sa influenteze evolutia inflatiei actionand asupra nivelului viitor al ratei dobanzii si luand in considerare factorii exogeni ce determina aparitia si propagarea inflatiei.

De multe ori, indicatori diferiti ofera informatii contradictorii asupra evolutiei economiei. Daca modelele elaborate se bazeaza pe date trecute, principiile de estimare eficienta sunt foarte bine cunoscute. Daca insa aceste modele se bazeaza pe variabile viitoare - asa cum se intampla de obicei -, atunci problema stabilirii modelelor si principiilor este una foarte delicata.

Stabilirea unei politici monetare unice pentru intreaga UME a dus inevitabil la aparitia de divergente in interiorul conducerii BCE, ori de cate ori o tara membra prezinta conditii macroeconomice diferite. Aceasta situatie ridica intrebari cu privire la modalitatile de luare a deciziilor de schimbare politicii monetare si de evitare a divergentelor.

Nu trebuie neglijat faptul ca voturile sunt date in functie de orientarea politica a guvernelor respective, dar mai ales pe criterii nationaliste: nici o tara nu va accepta o decizie contrara propriilor interese si, reciproc, va sustine acele proiecte pe care le considera benefice pentru propria economie.

Structura conducerii BCE seamana foarte mult cu cea a FED. Deciziile pe termen scurt sunt luate de un Directorat format din 6 membri, care corespunde Consiliului Guvernatorilor din SUA. Directoratul este format dintr-un presedinte, un vicepresedinte si patru membri desemnati de sefii de state sau de guverne la propunerile Consiliilor de ministri si dupa consultarea Parlamentului european si a Consiliului Guvernatorilor. Politica pe termen lung este decisa de Consiliul Guvernatorilor, format din cei 6 membri ai Directoratului si din cei 11 guvernatori ai bancilor centrale membre. Acest consiliu este asemanator cu Comitetul Federal al FED, cu cei 11 guvernatori de banci centrale jucand rolul presedintilor rezervelor federale districtuale. In cazul Consiliului Guvernatorilor al BCE, toti cei 17 membri au drept de vot. Consiliul executiv este format in prezent din reprezentantii Germaniei, Olandei, Frantei, Italiei, Spaniei si Finlandei.

Aceasta structura este foarte importanta pentru functionarea UME, daca tinem cont de faptul ca aceste voturi nu pot fi considerate niciodata neutrale (ele sunt purtatoare ale unor interese nationale). In actuala structura, revin cate doua voturi Germaniei, Finlandei, Frantei, Italiei, Olandei si Spaniei si cate un vot Austriei, Belgiei, Irlandei, Luxemburgului si Portugaliei. La data intocmirii studiului, Grecia nu indeplinise inca toate conditiile necesare intrarii in UME.

In UME, deciziile de politica monetara sunt luate de BCE, care detine astfel conducerea unica a operatiunilor. Aceste decizii se impun in cadrul uniunii, ducand la stabilirea unei rate a dobanzii pe termen scurt identica pentru tot spatiul monedei europene. In Eurosistem (termen incetatenit in literatura anglo-saxona si care desemneaza UME) actioneaza principiul continuitatii si pragmatismului (procedeele aplicate si folosite sunt cele considerate cele mai eficiente in tarile membre, in scopul de a deveni modele armonizate si garantate peste tot).

In spiritul Tratatului de la Maastricht, se impune egalitatea de acces la moneda comuna si respectul principiilor de piata (privilegierea operatiunilor de open market in detrimentul operatiunilor de refinantare contingentata si cu rate bonificate).

Tot din Tratat se desprinde si principiul subsidiaritatii (descentralizarea punerii in aplicare a deciziei), care face ca bancile centrale din UME sa pastreze inca un rol foarte important (fiecare banca nationala ramane partenerul bancilor comerciale din tara sa).

REGULI DE DECIZIE IN POLITICA MONETARA

Guvernatorii bancilor centrale sunt preocupati sa contracareze inflatia si somajul. Deciziile de politica monetara vizeaza ambele aspecte si, ca regula, politica monetara e laxa atunci cand inflatia este scazuta si somajul e mare si e mai ferma in caz contrar. Includerea in realizarea regulilor de decizie atat a inflatiei cat si a somajului are avantajul suplimentar de a face distinctia intre socurile intervenite la nivelul cererii agregate, impotriva carora actioneaza politica monetara, si cele ce apar la nivelul ofertei agregate, cazuri in care politica monetara are capacitate redusa de actiune. Un soc pozitiv intervenit la nivelul cererii agregate va duce la sporirea inflatiei si la scaderea somajului, ceea ce arata ca politica monetara trebuie inasprita. O criza la nivelul ofertei agregate, cum a fost cea din 1974 determinata de decizia membrilor OPEC de a mari pretul petrolului, duce la o crestere concomitenta a inflatiei si somajului, situatie in care cea mai buna decizie este pastrarea aceleiasi politici monetare.

O decizie care ar viza numai inflatia are marele dezavantaj de a nu face distinctia intre schimbarile intervenite la nivelul cererii sau al ofertei: un soc pozitiv al cererii agregate si o criza a ofertei au acelasi rezultat: cresterea preturilor, semnaland necesitatea unei politici monetare mai aspre. Acest tip de politica ar duce insa, in cazul ofertei, la o reducere a rezultatelor activitatii si la o crestere suplimentara a somajului.

Pentru rezolvarea acestor probleme, au fost propuse o serie de solutii. Printre cele mai apreciate se numara si regula lui Taylor, enuntata in 1993 , si care face parte dintre regulile cu caracter retroactiv. Aceasta inseamna ca ea nu este fixata in referinta cu o norma stabilita in prealabil, ci este ajustata in functie de evolutia variabilelor endogene, cum sunt produsul intern brut si rata inflatiei. Regula lui Taylor leaga nivelul ratei pe termen foarte scurt a dobanzii de rata inflatiei si de abaterile intre PIB efectiv si PIB real potential (nivelul de productie pe care economia l-ar avea daca nu ar exista tensiuni inflationiste). Ea este folosita pentru a previziona modificarile nivelului ratei fondurilor federale. Aceasta lege presupune ca rata fondurilor federale se modifica in acelasi ritm la modificarea cu un procent a ratei inflatiei si a ratei somajului, iar rata nominala a acestor fonduri se modifica intr-un raport de 3:1. Aplicand legea tarilor europene, se poate determina care dintre ele prefera o politica monetara restrictiva sau una mai laxa. Politica monetara restrictiva este indicata atunci cand rata inflatiei intr-o tara depaseste media ultimilor trei ani sau atunci cand rata somajului este mai redusa decat media ultimilor trei ani.

Relatia de calcul este urmatoarea:

c c_neutru + p_a + 0,5y + 0,5(p - p₀) ,

unde:

c_neutru = rata dobanzii reale neutre

p_a = inflatia anticipata

y = abaterea intre PIB real si PIB tendential

p = inflatia curenta

p₀ = inflatia obiectiv stabilita de Banca Centrala

Rata optima a lui Taylor astfel calculata este comparata cu rata dobanzii existenta in scopul de a aprecia concordanta politicii monetare cu datele economice reale.

Pentru usurarea calculelor s-a considerat inflatia obiectiv ca fiind de 5%, asfel incat abaterea PIB este egala cu rata somajului minus 5 procente; pentru SUA, regula lui Taylor derivata din datele ultimelor decenii spune ca rata nominala a fondurilor federale optimale este calculata pe baza relatiei de echilibru

p + 2.0 + 0.5 (p - 2.0) - 0.5y

Calculele facute pornind de la aceasta identitate au rolul de a indica tipul de politica monetara pe care o anumita tara ar fi inclinata sa-l prefere. Un numar mic (sau negativ) arata preferinta spre o politica bazata pe expansiune monetara, iar un numar mare indica preferinta pentru o politica restrictiva.

REZULTATE ALE APLICARII REGULII LUI

TAYLOR

Taylor si-a folosit teoria nu numai pentru a calcula valoarea optima a ratei dobanzii pe termen scurt, dar si pentru a analiza politica monetara a FED in perioada 1987 -1992, folosind c_neutru = 28% si p_a = p.

Economistul american Robert Dunn a facut o analiza similara a deciziilor de politica monetara in interiorul UE, dupa aplicarea regulii lui Taylor la situatia UME. Studiul ce urmeaza nu-si propune sa intre in amanuntele determinarii matematice a termenilor reguli lui Taylor (pe baza datelor statistice), ci doreste sa coreleze rezultatele economice ce conduc la decizii de politica monetara cu decizia politica, facuta pe criterii nationale, si care este inerenta intr-o uniune in care nationalismul inca primeaza.

In statistica ce urmeaza au fost folosite date referitoare la ratele inflatiei pentru perioada martie - octombrie 1998, ultimele date oficiale puse la dispozitia OCDE (Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica) de catre tarile vizate.

Diferentele intre cele unsprezece tari studiate sunt reduse (de la 2.4% in Portugalia, la -0.4% in Franta, media fiind de 0.93%).

Ratele somajului folosite la calcule sunt din perioada iulie - octombrie 1998, iar diferentele dintre ele sunt mult mai mari (de la 18.2% in Spania la 2.2% in Luxemburg, media fiind de 8.6%).

Deoarece diferentele sunt foarte mari in ceea ce priveste somajul si nu inflatia, este de asteptat ca deciziile de politica monetara sa se refere preponderent la rata somajului. Acest fapt are, de altfel, explicatii care nu tin neaparat de domeniul macroeconomiei. In ciuda comertului liber si a monedei unice, ratele inflatiei pot fi in continuare diferite de la o tara la alta, asa cum se intampla in mod frecvent si intre diferite regiuni ale SUA. Desi se doreste ca functionarea UME sa duca, pe termen lung, la o convergenta in ceea ce priveste evolutia ciclica a activitatii economice a tarilor europene, acest lucru este putin probabil daca ne referim la somaj, in cazul caruia limba si cultura vor ramane mereu bariere in calea mobilitatii fortei de munca.

Iata cum se prezinta rezultatele statistice ale aplicarii regulii lui Taylor pentru cele unsprezece tari europene, pentru prima parte a anului 1999:

Tari membre in Consiliul Guvernatorilor

Finlanda  -0.8

Franta  -3.2

Germania -0.6

Italia  -0.6

Olanda  +4.3

Spania  -2.4

Tari nemembre ale Consiliului Guvernatorilor:

Austria  +1.1

Belgia  -0.2

Irlanda  +0.4

Luxemburg  +4.2

Portugalia  +4.9

Rezultatele variaza de la 4.9 in Portugalia (preferinta pentru o politica economica

restrictiva) la -3.2 in cazul Frantei (preferinta pentru o politica expansionista). Se observa ca tarile membre ale Consiliului Guvernatorilor prefera, in marea lor majoritate, o politica monetara expansionista, in timp ce celelalte cinci tari adopta o atitudine contrara. Aceasta ruptura in conceptiile de abordare a politicilor monetare a iesit de multe ori la iveala in reuniunile tarilor membre ale UME si poate oferi o explicatiei impotrivirii indarjite a Frantei la propunerea de a alege un presedinte olandez al BCE. Repartitia voturilor intre cei 17 membri ai Consiliului Guvernatorilor este, insa, influentata si de cele 11 voturi ale guvernatorilor bancilor centrale. Valorile de mai sus au o semnificatie importanta si pentru ca indica tendinta de a alege una din variante. Apropierea de 0 a valorilor pentru Finlanda, Italia, Belgia, Austria si Irlanda ar indica existenta a 9 voturi in principiu neutre (Germania nu ar lua niciodata in calcul o pozitie contrara aliatului sau strategic Franta in orice probleme de politica economica europeana). Totusi, din calcule reiese inclinatia Finlandei, Italiei si Belgiei catre o politica monetara expansionista, iar practica vine sa intareasca aceasta afirmatie.

Se poate trage concluzia ca exista o majoritate de voturi pentru politicile expansioniste, fapt intarit si de datele prezentate de The Economist , care indica o crestere a somajului in Germania in raport cu octombrie 1998, perioada din care provin datele folosite . Menirea principala a datelor de mai sus nu este aceea de a sugera ce politica va obtine majoritatea voturilor, ci de a indica probabilitatea aparitiei unor conflicte legate de directia adoptata in politica monetara si posibilii lideri de opinie ai celor doua curente principale.

O REGULA A LUI TAYLOR MODIFICATA PENTRU EUROPA

Se poate afirma ca folosirea acestei reguli a lui Taylor derivata din date corespunzatoare Statelor Unite este nerealista si ca se poate obtine o relatie mai simpla, caracteristica Europei. Daca vom considera ca principalul scop instituit de Tratatul de la Maastricht este stabilitatea preturilor, cu stabilirea unei tinte 0 pentru inflatie si a unei tinte "istorice" de 6% pentru rata somajului, noua relatie de echilibru devine:

p - (u - 6.0) = 0 ,

unde:

p = rata inflatiei

u = rata somajului

Daca acest numar este pozitiv, este de asteptat ca sa se prefere o politica monetara restrictiva, iar daca este negativ, este preferata o politica laxa. Aplicand din nou relatia datelor furnizate de OCDE, obtinem urmatoarele rezultate:

Tari membre ale Consiliului Guvernatorilor

Finlanda  -4.2

Franta -6.2

Germania -2.9

Italia  -4.9

Olanda  +3.9

Spania  -11.4

Tari nemembre ale Consiliului Guvernatorilor:

Austria  +1.4

Belgia  -2.2

Irlanda  -1.8

Luxemburg  +5.0

Portugalia  +3.9

Noile rezultate arata ca cinci din cele sase tari care beneficiaza de doua voturi in Consiliu par sa favorizeze o politica expansionista, in timp ce majoritatea celor ce beneficiaza de un singur vot par sa sustina o politica restrictiva.

Si aceste rezultate pot fi contestate, atat timp cat tintele alese (zero pentru inflatie si sase procente pentru somaj) pot fi considerate arbitrare. Din nou apare insa evidenta inclinatia membrilor Consiliului Guvernator de a favoriza o politica expansionista.

O REGULA A LUI TAYLOR CE INGLOBEAZA SI

EXPERIENTA TRECUTULUI

Pana acum s-au aplicat aceleasi reguli de decizie tuturor tarilor, fara sa se tina seama de experienta acumulata de fiecare tara in aplicarea diferitelor reguli de politica monetara. Este de asteptat ca fiecare tara sa evalueze rata somajului si rata inflatiei bazandu-se pe experienta proprie. O politica restrictiva este folosita atunci cand inflatia este mai mare decat in perioadele recente sau atunci cand somajul este mai scazut decat in trecutul apropiat. Toate aceste aspecte pot fi luate in considerare folosind o relatie asemanatoare cu cea a lui Taylor, care sa ia in calcul specificul evolutiei fiecarei economii. Aceasta relatie se bazeaza pe urmatoarea ecuatie de echilibru:

p - m₃(p - u) - m₃(u)

unde:

p = rata inflatiei

u = rata somajului

m₃(x) = media pe trei ani a variabilei x

Pentru aceasta situatie obtinem urmatoarele rezultate:

Tari membre in Consiliul Guvernator

Finlanda  +3.4

Franta  -1.6

Germania -1.6

Italia  -2.6

Olanda  +2.0

Spania  +2.2

Tari nemembre ale Consiliului Guvernator:

Austria  -2.2

Belgia  -0.3

Irlanda  +1.6

Luxemburg  0.0

Portugalia  +1.8

Cei trei ani luati in considerare sunt 1995, 1996 si 1997. Numerele pozitive indica tendinta de aplica o politica monetara restrictiva si viceversa.

Acest exercitiu pur statistic conduce la rezultate mult diferite de variantele precedente. Finlanda, Spania si Irlanda inclina, ca tendinta pe trei ani spre o politica restrictiva, in timp ce Germania si Austria apar ca sustinatoare clare ale politicii monetare expansioniste. Luxemburg si Belgia par sa nu doreasca nici o schimbare in politica lor monetara. In acest caz, voturile ar fi 8 pentru restrictii monetare, 7 pentru expansiune si 2 pentru pastrarea actualei politici. Daca preferintele nationale sunt descrise cu acuratete de aceasta regula, atunci nu pot fi asteptate mari schimbari in politica monetara comuna a tarilor din UME.

CONCLUZII

Consiliile de administratie ale BCE pot spera la o functionare fara conflicte a bancii doar daca conditiile macroeconomice din uniune sunt similare sau daca fiecare tara va lasa la o parte interesele nationale in favoarea celor comunitare, dar ambele variante par putin probabile. Conditiile macroeconomice au fost foarte variate in 1998 si 1999 pe intregul continent european, iar voturile in consilii se vor da in continuare pe criterii nationale.

Regula lui Taylor si cele doua variante ale sale au fost folosite pentru a arata tendintele de politica monetara la care vor adera tarile europene in anii care vin. Daca Franta pare decisa sa utilizeze o politica monetara laxa, Olanda si Portugalia vor adopta decizii diametral opuse.

Faptul ca patru din tarile care beneficiaza de doua voturi in Consiliul Guvernator (Germania, Franta, Italia si Spania) se confrunta cu un somaj excesiv de ridicat sugereaza o tendinta de continuare a sustinerii unei politici monetare laxe in conducerea BCE.

Aceasta rigiditate a deciziei poate explica oarecum si negarea existentei unor probleme in functionarea UME. Astfel, in data de 27 aprilie, Consiliul Guvernatorilor a hotarat cresterea ratelor dobanzilor la nivelul Eurosistemului cu 0.25 puncte procentuale pana la valorile de 3.75% pentru operatiile de refinantare si 2.75% la depozite. Consiliul Guvernatorilor declara in comunicatul sau pentru presa ca decizia a fost luata ca reactie la riscul de instabilitate a preturilor pe termen mediu si ca ea sustine o crestere economica neinflationista. In viziunea autoritatilor europene, ultimele evolutii ale monedei comune nu se justifica daca sunt privite prin prisma situatiei economice a uniunii monetare, considerata foarte buna si, in plus, extrem de stabila. De asemenea se raporteaza o pierdere neta a BCE de 275 de milioane de euro, rezultata din obtinerea unor venituri in suma de 675 de milioane de euro si din platile efectuate catre bancile centrale (900 de milioane de euro reprezentand dobanzi la depozitele obligatorii ale bancilor centrale la BCE).

Dean Robinson, expert economic la Rezerva Federala din Chicago, afirma intr-un articol ca UME ar putea trece mai repede peste actuala criza a monedei comunitare daca ar accepta existenta ei. El admite ca orice declaratie care ar recunoaste problemele pe care le are euro ar putea duce la scaderea volumului activelor exprimate in aceasta moneda, dar pune la indoiala tratarea plina de prudenta a ceea ce el numeste 'criza noului nascut . Oricine poate insa tage concluzia ca o moneda este instabila daca aceasta pierde 20% din valoarea sa in 17 luni de la aparitie.

BIBLIOGRAFIE

Michael D. Bordo, Lars Jonung - "The future of emu: what does the history of monetary unions tell us?", NBER Working Papers, septembrie 1999

Robert Dunn - 'An easy monetary policy for Europe?' , Challenge, august 1999

U. Söderström-'Monetary policy with uncertain parameters', BCE , feb. 2000

Raportul lunar al BCE - aprilie 2000, 27 aprilie 2000

Raportul anual al BCE - 1999 , aprilie 2000

C. Bazno, N. Dardac- 'Integrarea monetar-bancara europeana' , 1999