Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Jules verne - arhipelagul in flacari

Jules verne - arhipelagul in flacari



JULES VERNE

ARHIPELAGUL IN FLACARI

Capitolul I.

CORABIE LA ORIZONT

La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci dupa-amiaza, o micuta ambarcatiune levantina naviga cu toate panzele sus, cu vantul din pupa, incercand sa ajunga inainte de caderea noptii in portul Vitylo, la intrarea in golful Coron.

Acest port, numit Oetylos de catre Homer, este situat intr-una dintre cele trei scobituri adanci, decupate, dinspre Marea Ioniana si dinspre Marea Egee, in aceasta frunza de platan cu care a fost asemuita, pe drept cuvant, Grecia meridionala. Pe aceasta limba de pamant in forma de frunza se intinde antica peninsula Pelopones, Moreea din geografia moderna. Cea dintai dantelura, in partea de vest, o reprezinta golful Coron, deschis intre Messenia si Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o rascroiala ampla in litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale carui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.




In primul dintre aceste trei golfuri se afla portul Vitylo. Sapat la liziera malului sau oriental, in fundul unei anse neregulate, el ocupa primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a carui prelungire orogarfica formeaza osatura acestui tinut al Magnei. Siguranta bazinului sau, orientarea cailor sale de acces, inaltimile care il domina fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coasta batuta neincetat de toate vanturile acestor mari mediteraneene.

Corabia, care se lupta cu o briza destul de puternica venind dinspre nord-nord-vest, inca nu putea fi vazuta de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distanta de vreo sase sau sapte mile. Desi cerul era foarte limpede, numai varful celor mai inalte panze ale sale se desena pe fundalul luminos al zarii indepartate.

Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adica de pe culmea crestelor care domina satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stanci care protejeaza antica acropola a Kelaphei. Deasupra acesteia se inalta vreo cateva turnuri vechi, in ruina, cu o origine posterioara curioaselor ramasite ale unui templu inchinat lui Serapis, ale carui coloane si capiteluri in stil ionic impodobesc inca biserica din Vitylo. in apropiere de aceste turnuri se ridica, de asemenea, doua sau trei capele mici, putin frecventate, in care slujesc niste calugari.

Aici, se cuvine sa cadem la invoiala asupra cuvantului „slujesc” si chiar asupra calificativului de „calugar”, aplicate caloierilor de pe coasta messeniana. Unul dintre acestia, de altfel, care tocmai isi parasise capela, va putea fi apreciat, mai jos, dupa firea sa.

La vremea respectiva, religia, in Grecia, era inca un curios amestec de legende pagane si de credinte de sorginte crestina. Multi credinciosi socoteau inca zeitele Antichitatii ca fiind niste sfinte din noua religie. Chiar si in zilele noastre, dupa cum atragea atentia domnul Henry Belle, „ei confunda semizeii cu sfintii, spiridusii din vaile fermecate cu ingerii Paradisului, invocand in rugaciuni atat sirenele si furiile, cat si pe Panaghia. Din aceasta pricina apar unele practici bizare, niste anomalii care starnesc rasul si, uneori, un cler teribil de incurcat cand vine vorba sa descalceasca acest haos, prea putin ortodox.

Mai ales in primele decenii ale acestui secol – adica acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastra —, clerul din peninsula elenica era inca si mai nestiutor decat acum, iar calugarii, lipsiti de griji, naivi, prietenosi, „copii de treaba”, pareau destul de putin apti sa pastoreasca populatia, superstitioasa din fire.

Macar daca acesti caloieri ar fi fost doar nestiutori! Insa, in anumite regiuni ale Greciei, mai ales in tinuturile salbatice ale Magnei, cersetori prin natura lor si impinsi de nevoie, milogi impatimiti dupa drahmele pe care le mai aruncau cateodata caritabilii calatori, neavand alta ocupatie decat a intinde credinciosilor la sarutat vreo icoana apocrifa de sfant sau de a aprinde candela in troita vreunei sfinte, disperati de saracacioasele lor venituri, obtinute din dijme, spovedanii, inmormantari si botezuri, acesti monahi sarmani, recrutati, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se dadeau in laturi sa indeplineasca meseria de pandari – si ce mai pandari! – pentru localnicii de pe tarm.

Astfel, marinarii din Vitylo, insirati in port in felul acelor lazzaroni4 carora le trebuie ceasuri intregi ca sa se odihneasca dupa o munca de cinci minute, se trezira subit, cand il vazura pe unul dintre caloierii lor coborand iute spre sat, agitandu-si bratele.

Acesta era un barbat de vreo cincizeci sau cincizeci si cinci de ani, putin spus gras, mai curand impanat cu acea grasime specifica pe care o produce trandavia, si al carui chip perfid nu putea inspira decat o minima incredere.

— Hei! ce s-a intamplat, parinte, ce s-a intamplat? striga unul dintre marinari, alergandu-i in intampinare.

Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te facea sa crezi ca Naso fusese unul dintre stramosii elenilor, si in acel dialect maniot, in care se amesteca greaca, turca, italiana si albaneza, de parca ar fi aparut pe vremea turnului Babei.

— Au navalit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului? intreba un alt marinar, schitand un gest de nepasare, care trada un patriotism destul de firav.

— Barem sa nu fie francezii! ii raspunse primul vorbitor.

— Tot un drac! replica un al treilea.

Iar acest raspuns arata ca lupta, pe atunci in cea mai incrancenata perioada a sa, nu ii interesa decat in trecere pe acesti indigeni din capatul Peloponesului, foarte diferiti de maniotii din Nord, care se remarcasera atat de stralucit in razboiul de Independenta.

Insa rotofeiul caloier nu putu da un raspuns nici unuia, nici celuilalt. I se taiase rasuflarea coborand pe faleza povarnita. Pieptul sau de astmatic gafaia. Voia sa vorbeasca, dar nu reusea. Barem, unul dintre stramosii lui din Elada, soldatul de la Maraton, inainte de a cadea mort, putuse anunta victoria lui Miltiade. Acum insa nu era vorba nici despre Miltiade, nici despre razboiul atenienilor cu persii. Abia daca se putea spune ca era vorba tot despre greci, referitor la acesti salbatici locuitori din cotlonul cel mai indepartat al Magnei.

— Ei! zi o data, parinte, zi o data! striga un batran marinar, pe nume Gozzo, mai nerabdator decat ceilalti, ca si cand ar fi ghicit ce urma sa anunte calugarul.

Acesta reusi, in sfarsit, sa-si recapete suflul. Apoi, intinzand o mana spre zare:

— Corabie la orizont! spuse el.

La aceste cuvinte, toti trantorii sarira in picioare, batura din palme si o zbughira catre un stei de piatra, care strajuia portul. De acolo, privirea putea imbratisa intinderea marii pe un sector mai vast.

Un strain ar fi putut crede ca aceasta forfota fusese iscata de interesul pe care orice panza, sosind din larg, este normal sa-1 starneasca unor marinari impatimiti dupa treburile marii. Nimic de felul acesta – sau, mai degraba, daca vreun lucru ii pasiona acum pe acesti indigeni, era dintr-un motiv cu totul deosebit.

Intr-adevar, in momentul in care scriem – nu in momentul in care s-a petrecut povestea noastra —, Magna este inca un tinut aparte in cuprinsul Greciei, redevenita regat independent prin vointa puterilor europene, semnatare ale Tratatului de la Adrianopol, din 1829. Maniotii, cel putin purtatorii de azi ai acestui nume, care traiesc pe limburile alungite intre golfuri, au ramas pe jumatate barbari, mai preocupati de libertatea proprie decat de aceea a tarii lor. In plus, acest neam de la capatul Moreei de Jos a fost, din toate timpurile, aproape cu neputinta de supus. Nici ienicerii turci, nici jandarmii greci n-au izbutit sa-1 stapaneasca. Certareti, razbunatori, transmitandu-si, precum corsicanii, ura de familie, care nu se poate stinge decat in sange, talhari inca din scutece si totusi ospitalieri, asasini, daca furtul nu se putea fara ucidere, acesti salbatici munteni se considera, nici mai mult, nici mai putin, decat descendenti directi ai spartanilor; dar, izolati pe aceste ramificatii ale masivului Taygetos, unde se pot numara mii de micute citadele sau „pyrgos”, aproape inaccesibile, ei joaca bucurosi rolul echivoc al cetelor medievale de talhari, ale caror drepturi feudale se exercitau prin lovituri de pumnal, si focuri de flinte.

Daca, in prezent, maniotii sunt inca semisalbatici, atunci este lesne de inchipuit cum trebuie sa fi fost acum cincizeci de ani. inainte ca raidurile vapoarelor cu aburi sa fi pus capat, in mod radical, jafurilor pe mare, in timpul primelor trei decenii ale acestui secol, ei au fost cu siguranta cei mai indarjiti pirati de care se puteau teme vasele de comert pe toate rutele spre factoriile levantine.

Si mai cu seama portul Vitylo, prin asezarea sa geografica, la capatul peninsulei Pelopones, la ingemanarea a doua mari, prin apropierea sa fata de insula Cerigotto, indragita de banditi, era bine amplasat pentru toti acesti raufacatori care bantuiau prin Arhipelag si prin vecinatatile sale din Mediterana, Zona cea mai populata din aceasta regiune a Magnei purta numele deosebit de revelator de Kakovonni, iar kakovonniotii, calare pe acest varf cu care se incheie capul Matapan, puteau opera nestingheriti. Pe mare, atacau corabiile. Pe uscat, le atrageau prin semnale luminoase inselatoare. Pretutindeni, le jefuiau si le dadeau foc. Ca echipajele acestora erau alcatuite din turci, egipteni sau chiar greci, nu conta – ii masacrau fara mila sau ii vindeau ca sclavi pe coastele berberilor. Cand saracia a inceput sa se instapaneasca peste ei, iar cabotierele au devenit rare prin imprejurimile golfului Coron sau ale golfului Maraton, in larg de Cerigo sau de capul Gallo, au inaltat rugaciuni publice spre zeul furtunilor, ca sa binevoiasca sa le dea plocon vreun vas de mare tonaj si cu o incarcatura bogata. Nici caloierii nu s-au lasat mai prejos, rugandu-se pentru maximul de profit al credinciosilor lor.

Or, de vreo cateva saptamani, jaful nu le fusese oferit. Nici o corabie nu nimerise pe tarmurile Magnei. De aceea fu o explozie de bucurie atunci cand calugarul lasa sa-i scape aceste cuvinte, intretaiate de horcaieli astmatice: „Corabie la orizont!”

Aproape imediat s-au facut auzite bataile surde ale simandrului, un soi de clopot de lemn cu limba de fier, des intalnit prin aceste provincii, unde turcii nu ingaduie folosirea clopotelor de metal. Dar lugubrele ciocanituri au fost suficiente ca sa adune in port o gloata avida, barbati, femei, copii, caini fiorosi si de temut, cu totii deopotriva numai buni pentru jaf si masacru.

Intre timp, vitylienii, stransi pe stanca inalta, se certau in gura mare. Ce era aceasta corabie semnalata de caloier?

Cu briza de nord-nord-vest care sufla la caderea noptii, aceasta ambarcatiune, cu mura la babord, luneca rapid. Ai fi putut zice ca avea sa treaca ata pe langa capul Matapan. Dupa directia sa de acum, parea sa vina din imprejurimile Cretei. Coca incepuse sa i se contureze deasupra siajului alb pe care il lasa in urma; dar panzele nu i se desluseau, aparand doar ca o masa neclara. Asadar, nu se putea recunoaste ce fel de corabie era. Din pricina aceasta, presupunerile privitorilor se incrucisau din minut in minut.

— Este un chebek! spunea unul dintre marinari. Tocmai i-am vazut panzele patrate pe catargul focului!

— Ba nu! raspundea un altul, este o pinca! Uitati-va la spatele inaltat si la etrava umflata!

— Chebek sau pinca! Deh! cine ar putea sa deosebeasca de-i una sau alta la o asemenea distanta?

— N-ar fi mai degraba o polacra cu vele patrate? observa un alt marinar, care isi facuse un ochean din amandoua mainile stranse la ochi.

— Doamne-ajuta! raspunse batranul Gozzo. Polacra, chebek sau pinca, toate au trei catarge, si mai mult fac trei catarge decat doua, cand e vorba sa pice prin locurile noastre o incarcatura zdravana de vinuri de Candia sau de stofe de Smirna!

La aceasta observatie de bun-simt, toti privira cu si mai mare atentie. Corabia se apropia si crestea incetul cu incetul; dar, tocmai fiindca tinea vantul strans, nu se vedea decat din fata. Ar fi fost, asadar, peste poate sa afirmi ca avea doua sau trei catarge, adica daca sa presupui ca incarcatura sa era sau nu considerabila.

— Pfui! nenorocire pentru noi, si-a bagat dracul coada! zise Gozzo, aruncand una dintre injuraturile sale poliglote, cu care isi intarea toate frazele. Nu avem de-a face decat cu o feluca.

— Sau chiar cu o tartana! striga caloierul, nu mai putin dezamagit ca restul auditoriului.

Ca exclamatiile de dezamagire au insotit aceste doua observatii, este de prisos sa mai spunem. insa, orice fel de ambarcatiune ar fi fost aceea, se putea deja aprecia ca nu cantarea mai mult de o suta sau o suta douazeci de tone. La urma urmei, putin conta ca incarcatura sa nu era enorma, daca era pretioasa. Exista si feluci simple, ba chiar si tartane care sunt incarcate cu vinuri de soi ori cu stofe scumpe. In acest caz, merita sa fie atacate si sa le aduca un castig gras cu atat de putina osteneala! Nu avea rost sa deznadajduiasca de pe-acum. De altfel, banditii vechi, foarte priceputi in astfel de probleme, gaseau ca aceasta barca nu era lipsita de eleganta, ceea ce pleda in favoarea sa.

In acest timp, soarele incepea sa scapete dincolo de orizont, in vestul Marii Ioniene; numai ca apusul de octombrie avea sa mai lase destula lumina, pentru inca vreun ceas, astfel incat corabia sa fie recunoscuta inainte de a se face intuneric bezna. De altfel, dupa ce trecuse pe langa capul Matapan, schimbase directia cu vreo doua carturi ca sa intre mai bine in deschiderea golfului si acum se prezenta in conditii mai bune ochilor privitorilor.

Astfel, cuvantul: saica! scapa, o clipa mai tarziu, din gura batranului Gozzo.

— O saica! racnira insotitorii sai, a caror deziluzie se traduse printr-o revarsare de blesteme.

Numai ca, la acest punct, nu se isca nici o discutie, intrucat nu mai incapea loc de confuzie. Corabia care manevra la intrarea in golful Coron era, fara indoiala, o saica. La urma urmei, acesti oameni din Vitylo greseau strigandu-si nenorocul. Se intampla, nu rareori, sa se gaseasca vreo incarcatura pretioasa si la bordul unor astfel de seici.

Denumirea aceasta desemneaza o barca levantina de tonaj mijlociu, a carei selatura, adica arcuirea puntii, se accentueaza usor si se ridica in partea din spate. Saica aceasta era greeata pe trei catarge si mandarele pentru aurica. Catargul principal, foarte inclinat inainte si plasat in centru, purta o vela latina, un contragabier, un gabier si un strai zburator. Doua vele foc, in fata, si doua straiuri zburator, pe cele doua catarge inegale din spate, ii completau velatura si ii confereau o infatisare neobisnuita. Culorile vii in care fusese vopsita coca, curbura indrazneata a etravei, varietatea catargelor, forma fantezista a panzelor sale o faceau unul dintre cele mai ciudate specimene de seici – aceste gratioase ambarcatiuni care navigheaza cu sutele prin apele Arhipelagului. Nimic mai elegant decat aceasta barca usoara, culcandu-se si inaltandu-se pe val, inconjurandu-se de spuma, tasnind inainte fara efort, asemenea unei pasari uriase, ale carei aripi ar fi taiat apa marii, care scanteia acum in ultimele raze ale soarelui.

Cu toate ca briza dadea sa se inaspreasca si cerul se acoperise de „zdrente” – numele pe care levantinii il dau anumitor nori de pe cerul lor —, saica nu-si stransese niciuna dintre panze. isi pastrase pana si straiurile, pe care un marinar mai putin indraznet le-ar fi coborat, fara indoiala. Evident, din pricina ca voia sa traga la tarm, caci, altminteri, capitanului n-avea de ce sa-i pese ca isi va petrece noaptea pe o mare deja zbuciumata, care ameninta sa se zburleasca si mai tare inca.

Insa, acum, desi pentru marinarii din Vitylo nu mai incapea indoiala asupra faptului ca saica se indrepta spre golf, plutea inca intrebarea daca destinatia sa avea sa fie tocmai portul lor.

— Hei! striga unul dintre ei, ai zice ca mai cauta inca sa-si umfle panzele in loc sa traga la tarm!

— Dracu' s-o ia in spinare! replica un altul. Care va sa zica o sa vireze si-o sa iasa din nou in larg?

— Oare se va duce la Coron?

— Sau la Kalamata?

Aceste doua ipoteze erau valabile in egala masura. Coron este un port pe coasta maniota destul de frecventat de corabiile de comert din Levant, caci de aici pleaca importante cantitati de ulei din Grecia de Sud. La fel si Kalamata, port situat in inima golfului, ale carui bazaruri erau ticsite de multimea de produse ale manufacturierilor, stofe sau vase, pe care i le trimiteau diverse tari din Europa Occidentala. Asadar, era posibil ca saica sa fi fost incarcata cu scopul de a ajunge intr-unui dintre aceste doua porturi – fapt ce i-ar fi descumpanit din cale-afara pe vitylienii nostri, in cautare de prazi si de jafuri.

In timp ce era observata cu o atentie nici pe departe dezinteresata, saica inainta cu repeziciune. Curand, ajunse in dreptul stancii de la Vitylo. Acesta era momentul in care li se decidea soarta. Daca saica avea sa se indrepte in continuare spre centrul golfului, Gozzo si tovarasii lui aveau sa-si piarda orice speranta de a pune stapanire pe ea. intr-adevar, chiar si repezindu-se cu cele mai rapide barci ale lor, n-ar fi avut nici o sansa s-o prinda din urma, intr-atat viteza acesteia era superioara, cu enorma sa velatura care o mana neobosita.

— Vine incoace!

Aceste doua cuvinte fura rostite curand de batranul marinar, al carui brat, terminat cu o mana incarligata, se indrepta spre mica ambarcatiune ca o gheara de abordaj.

Gozzo nu se insela. Carma fusese potrivita pe vant, iar saica se lasa acum purtata spre Vitylo. In acelasi timp, straiul zburatorului si focul mic au fost coborate; apoi, gabierul fu strans pe verga. Astfel, usurata de o parte din panzele sale, era mai bine stapanita de mana carmaciului.

Atunci incepu sa se lase intunericul. Saica nu mai avea timp decat doar cat sa strabata senalul pana la Vitylo. Existau, ici si colo, colti de stanca pe care trebuia sa-i ocoleasca, altminteri riscand sa se faca farame. Totusi, pavilionul de pilot inca nu fusese inaltat pe arborele principal al micutei corabii. insemna ca avea un capitan care cunostea perfect acest senal destul de periculos, de vreme ce se aventura prin el fara sa ceara ajutor. La fel de bine se putea sa nu fi avut incredere – si pe buna dreptate – In practicile vitylienilor, care n-ar fi simtit mustrari de constiinta daca ar fi facut saica sa urce pe vreuna din stancile de sub apa, unde numeroase corabii isi gasisera deja sfarsitul.

In plus, pe atunci, nici un far nu lumina coasta pe aceasta portiune a Magnei. Un simplu foc de port servea la calauzirea prin ingustul senal.

Saica se apropia, totusi. Curand, nu mai era decat la o jumatate de mila distanta de Vitylo. Tragea la tarm fara nici o sovaiala. Se simtea ca o manevra o mana priceputa.

Lucrul acesta nu era pe placul tuturor acestor pacatosi. Ei aveau interesul ca vasul pe care il ravneau sa se izbeasca de coltii de stanca. in asemenea imprejurari, reciful devenea complicele lor devotat. El incepea lucrarea, iar ei nu aveau decat s-o duca pana la capat. Mai intai naufragiul, apoi jaful – acesta era modul lor de a actiona. Astfel erau scutiti de lupta cu armele, de agresiunea directa, in care unii dintre ei puteau cadea victima. Existasera, intr-adevar, si unele ambarcatiuni de genul acesta, aparate de un inimos echipaj, care nu se lasase atacat fara a-si vinde scump pielea.

Insotitorii lui Gozzo isi parasira, asadar, postul de observatie si recoborara in port, fara a pierde nici o clipa. intr-adevar, trebuia sa puna in practica acele masinatiuni obisnuite tuturor jefuitorilor de epave, fie ca sunt din Pont, fie din Levant.

Sa oblige saica sa esueze in stramtele pasuri ale senalului, indicandu-i o directie falsa, nimic nu parea mai simplu in acest intuneric care, fara sa fie inca deplin, era indeajuns cat sa-i ingreuneze manevrele.

— La focul din port! zise scurt Gozzo, caruia insotitorii sai aveau obiceiul sa-i dea ascultare fara sovaire.

Batranul marinar fu inteles. Doua minute mai tarziu, acest foc – un simplu felinar, aprins in varful unui stalp infipt in digul scund – se stinse brusc.

In aceeasi clipa, acest foc fu inlocuit printr-un altul, care la inceput fu plasat pe aceeasi directie; dar, daca primul, nemiscat pe stalp, indica un punct mereu fix pentru navigator, cel de-al doilea, din pricina mobilitatii sale, trebuia sa-1 atraga in afara senalului si sa-1 expuna riscului de-a se izbi de o stanca de sub apa.

Acest foc, intr-adevar, era un felinar a carui lumina nu se deosebea prin nimic de aceea a focului de port; numai ca felinarul era aninat de coarnele unei capre, care era manata incet pe primele trepte ale falezei. Lumina se deplasa, asadar, o data cu animalul si trebuia sa oblige saica la manevre gresite.

Nu era prima oara cand oamenii din Vitylo actionau in acest fel. Desigur ca nu! Mai mult, numai rareori dadusera gres in actiunile lor criminale.

Intre timp, saica patrunsese pe culoarul de trecere. Dupa ce isi stransese vela mare, nu mai avea decat panzele latine clin spate si vela foc. Aceasta velatura redusa ii era suficienta pentru a ajunge la locul de ancorare.

Spre absoluta uluire a marinarilor care o urmareau, micuta corabie inainta cu o siguranta de necrezut prin sinuozitatile senalului. Iar de lumina mobila pe care o purta capra, parea sa nu-i pese nicidecum. Nici in plina zi manevra sa n-ar fi fost mai precisa. Dupa toate aparentele, capitanul practicase adesea intrarea in portul Vitylo si o cunostea intr-atat de bine incat sa se poata aventura prin ea chiar si in toiul celei mai profunde bezne.

Deja putea fi vazut cu ochiul liber acest temerar lup de mare. Silueta lui se distingea clar in intuneric, in partea din fata a seicii. Era infasurat in abaua sa cu falduri largi, un soi de manta de lana, a carei gluga ii acoperea cu totul capul. Pe drept cuvant, acest capitan, in atitudinea sa, nu amintea cu nimic de modestii proprietari de cabotiere, care, in timpul manevrei, isi treceau fara incetare printre degete mataniile lor facute din boabe mari, ca acelea care se intalnesc la tot pasul in Arhipelag. Nici pomeneala! Acesta, cu o voce joasa si calma, nu se preocupa decat sa-i transmita ordinele timonierului, asezat in partea din spate a micutei corabii.

In acel moment, felinarul, plimbat pe rampele falezei, se stinse fara veste. Dar nici acest lucru nu impiedica saica sa-si continue netulburata drumul. Pentru o clipa crezura ca o deviere brusca avea sa o trimita intr-o stanca primejdioasa, plasata la oglinda apei, la numai o ancablura de port, si care nu se putea zari prin intuneric. O usoara atingere a carmei a fost de ajuns sa-i modifice directia si reciful, sters de corabie, a fost evitat.

Aceeasi indemanare a timonierului se vadi si cand fu nevoie sa ocoleasca o a doua stanca subacvatica, care nu lasa liber decat un pas ingust prin senal – stanca pe care mai mult de o corabie o izbise venind spre locul de ancorare, fie ca pilotul fusese ori nu complicele vitylienilor.

Capitolul II.

FATA IN FATA

Z ece minute mai tarziu, o barca usoara, un gig, se desprindea de saica si il lasa la picioarele digului, fara nici un insotitor, fara nici o arma, pe acest om in fata caruia vitylienii tocmai batusera in retragere cu atata grabire.

El era capitanul Karystei – astfel se numea micuta corabie care ancorase in port.

Acest barbat, de inaltime medie, lasa sa se vada o frunte inalta si trufasa sub fesul sau gros de marinar. in ochii aspri avea o privire fixa. Deasupra buzei de sus, niste mustati de cleft, intinse la orizontala, se terminau in furculita, si nu ascutit. Pieptul sau era lat, membrele vanjoase. Pletele sale negre i se revarsau in bucle, pe umeri. Abia daca trecuse de treizeci si cinci de ani, de numai cateva luni. Dar obrazul sau argasit de brize, trasaturile colturoase, cuta de pe frunte, adancita ca o brazda, in care nici un gand cinstit nu putea incolti, il faceau sa para mai inaintat in ani decat era de fapt.

Cat despre cum era imbracat in acel moment, nu vedeai nici vesta, nici jiletca, nici fustanela palicarului. Caftanul sau, cu gluga de culoare bruna, brodat cu fireturi discrete, pantaloni sai verzui, cu pliuri largi, pierduti in cizmele cu carambi inalti, aminteau mai curand de vesmintele marinarilor de pe coastele berbere.

Si, cu toate acestea, Nicolas Starkos era un veritabil grec prin nastere si originar chiar din portul Vitylo. Aici isi petrecuse primii ani de tinerete. Copil si adolescent, intre aceste stanci isi facuse ucenicia in viata pe mare. Prin aceste locuri navigase el; la voia curentilor si-a vanturilor. Nici o scobitura a tarmului nu ramasese necercetata de dansul, in largime si in adancime. Nu exista nici un recif, nici un stavilar, nici o stanca submarina careia sa nu-i fi cunoscut pozitia. Nu exista nici un cot al vadului prin senal, pe care el sa nu fi fost in stare sa-1 strabata, neajutat nici de compas, nici de pilot, prin numeroasele sale meandre. Asadar, este lesne de inteles cum, in ciuda falselor semnale ale compatriotilor sai, el putuse dirija corabia cu asa o mana sigura. De altfel, stia cat sunt de periculosi vitylienii. Ii vazuse deja la actiune. Si, probabil, pe ansamblu, nu le dezaproba instinctele de pradatori, cata vreme el personal nu avea de suferit de pe urma lor.

Dar, daca el ii cunostea pe ei, si Nicolas Starkos era la fel de bine cunoscut pentru vitylieni. Dupa moartea tatalui sau, care fusese una dintre acele mii de victime ale cruzimii turcilor, mama sa, insetata de razbunare, n-a mai asteptat decat ocazia de a se arunca in prima rascoala impotriva tiraniei otomane. El, la douazeci si opt de ani, parasise Magna ca sa cutreiere marile si, in mod special, Arhipelagul, destoinicindu-se nu doar in meseria de marinar, dar si in aceea de pirat. La bordul caror vase servise el in toata aceasta perioada din existenta sa, care capetenii de corsari sau de banditi il avusesera in subordine, sub ce pavilion isi facuse ucenicia intr-ale armelor, ce sange varsase mana lui, sangele dusmanilor Greciei sau al aparatorilor sai – sau chiar si acela care curgea prin venele lui —, nimeni n-ar fi putut spune. De mai multe ori, totusi, fusese vazut prin diversele porturi din golful Coron. Unii dintre compatriotii sai putusera povesti marile sale ispravi de piraterie, la care participasera si ei, despre vase de comert atacate si distruse, despre bogate incarcaturi transformate in portii de prada! Insa o oarecare aura de mister inconjura numele lui Nicolas Starkos. Cu toate ca era atat de bine cunoscut in provinciile Magnei incat, la auzul acestui nume, toti isi plecau capetele.

Astfel se explica primirea pe care i-o facusera acestui om locuitorii din Vitylo, de ce le impunea prin simpla-i prezenta, cum de toti renuntasera la planul de a ataca saica, de indata ce il recunoscusera pe cel care o comanda.

De cum pusese piciorul in port capitanul Karystei, putin mai departe de dig, barbati si femei, care dadusera fuga pentru a-1 intampina, se randuira respectuosi de-o parte si de alta la trecerea sa. in timp ce debarcase, nici un strigat nu se facuse auzit. Se parea ca Nicolas Starkos avea destul prestigiu pentru a impune tacerea in jurul sau doar prin infatisarea lui. Lumea astepta sa vorbeasca el si, claca nu avea sa vorbeasca – ceea ce se putea intampla —, nimeni nu isi permitea sa-i adreseze cuvantul.

Nicolas Starkos, dupa ce le porunci matelotilor barcii sale sa se intoarca la bord, inainta spre unghiul pe care il forma cheiul in fundul portului. Dar de-abia facuse vreo douazeci de pasi in aceasta directie cand se opri. Atunci, observandu-1 pe batranul marinar care il urma ca si cand ar fi asteptat vreun ordin de executat:

— Gozzo, spuse el, as avea nevoie de zece barbati zdraveni ca sa-mi completez echipajul.

— Ii vei avea, Nicolas Starkos, raspunse Gozzo.

Capitanul Karystei ar fi putut dori si o suta si tot i-ar fi gasit, pe alese, in randurile acestei populatii de marinari din tata-n fiu. Iar acesti o suta de barbati, fara sa intrebe incotro ii va conduce, carei meserii ii destinase, in favoarea cui aveau sa porneasca sa navigheze sau sa se lupte, l-ar fi urmat pe compatriotul lor, gata sa-i impartaseasca soarta, stiind bine ca, intr-un fel sau altul, vor avea de castigat.

— Acesti zece barbati, intr-o ora, sa fie la bordul Karystei, adauga capitanul.

— Vor fi, raspunse Gozzo.

Nicolas Starkos, dand de inteles printr-un gest ca nu voia sa fie insotit, urca mai departe pe cheiul care se rotunjea la capatul digului si se pierdu pe una din ingustele stradute din port.

Batranul Gozzo, respectandu-i vointa, se intoarse la tovarasii lui si nu se mai preocupa decat sa-i gaseasca cei zece oameni destinati sa-i completeze echipajul seicii.

In acest timp, Nicolas Starkos urca, pas cu pas, cornisa acestei faleze povarnite, care sustinea targul Vitylo. De la aceasta inaltime, nu se mai auzea alt zgomot decat latratul cainilor feroce, aproape la fel de temuti pentru calatori precum sacalii si lupii, niste dulai cu formidabile falci, cu capul mare, de buldogi, pe care nu-i speria nici o bata. Cativa pescarusi se roteau in vazduh, cu batai scurte din largile lor aripi, reintorcandu-se la cuiburile lor de pe litoral.

Curand, Nicolas Strakos trecu si de ultimele case din Vitylo. Apuca, apoi, pe abrupta poteca dimprejurul acropolei Kerapha. Dupa ce merse de-a lungul ruinelor unei citadele, care fusese odinioara cladita in aceste locuri de catre Ville-Hardouin, pe vremea cand cruciatii ocupau diverse puncte din Pelopones, trebui sa dea ocol bazei catorva vechi turnuri, cu care inca mai era incununata faleza. Acolo, se opri o clipa si se intoarse.

La orizont, dincolo de capul Gallo, secera lunii dadea sa se stinga in apele Marii Ioniene. Cateva stele, rare, scanteiau printre stramtele sfasieri de nori, manati de vantul iute al serii. in vremurile de pace, o liniste absoluta domnea in jurul acropolei. Doua sau trei panze, abia vizibile, brazdau oglinda golfului, strabatandu-1 catre Coron sau urcand spre Kalamata. Daca n-ar fi fost lanternele care se leganau in varful catargelor acestora, probabil ar fi fost cu neputinta sa le observi. in schimb, sapte sau opt focuri luminau in diverse puncte ale tarmului, dublate de reflexul tremurator al apei. Sa fi fost focurile barcilor de pescari sau ale caselor, aprinse pentru noapte? Nu s-ar fi putut spune precis.

Nicolas Starkos cerceta, cu privirea sa obisnuita cu intunericul, toata aceasta imensitate. Exista in ochii marinarului acestuia o agerime patrunzatoare, care ii ingaduia sa vada si acolo unde altii nu vedeau nimic. Dar, in acel moment, parea ca nu lucrurile din afara il intereseaza pe capitanul Karystei, deprins fara indoiala cu scene absolut diferite. Nu, el privea acum in sine insusi. Respira aerul acesta natal, ca o rasuflare a tarii, aproape fara sa-si dea seama. Si ramase nemiscat, dus pe ganduri, cu bratele incrucisate, cu capul descoperit, neclintit, de parca ar fi fost daltuit in piatra.

Aproape un sfert de ceas se scurse astfel. Nicolas Starkos nu incetase sa priveasca spre acest Occident, pe care-1 ingradea un indepartat orizont de mare. Apoi facu vreo cativa pasi, urcand faleza piezis. Nu intamplator mergea astfel. Un gand tainic il conducea; dar trebuie sa spunem ca ochii sai evitau inca sa vada ceea ce voiau sa descopere pe inaltimile de la Vitylo.

De altfel, nimic nu era mai dezolant ca aceasta coasta, de la capul Matapan pana in fundul scobiturii golfului. Pe aici nu cresteau portocali, lamai, macesi, oleandri, tufe de iasomie de Argolida, smochini, arbatusi, duzi, nimic din ceea ce face din anumite regiuni ale Greciei o tara bogata si inverzita. Nici un stejar, nici un platan, nici un rodiu care sa despice vreo intunecata perdea de chiparosi si de cedri. Pretutindeni numai stanci, pe care o viitoare surpare a acestor terenuri vulcanice le va pravali lesne in apele golfului. Pretutindeni un soi de ariditate salbatica domnea peste aceste plaiuri ale Magnei, prea putin hranitoare pentru populatia sa. Doar cativa pini descarnati, strambi, fantasmatici, cu rasina uscata, secatuiti de seva, isi aratau ranile adanci din trunchiurile lor. Ici-colo, se iteau niste cactusi debili, veritabili scaieti, ale caror frunze semanau cu niste mici arici, pe jumatate jupuiti. Nicaieri, in sfarsit, nici din arbustii sfrijiti, nici din pamant, mai mult piatra seaca decat humus, nu se gasea ceva de hranit caprele de pe aici, aceste animale pe care, totusi, lipsa lor de nazuri le face usor de crescut.

Dupa ce mersese vreo suta de pasi, Nicolas Starkos se opri din nou. Apoi se intoarse catre nord-est, acolo unde creasta indepartata a Taygetosului isi desena profilul pe fundalul mai putin intunecat al cerului. Una sau doua stele, care rasareau la acea ora, inca mai picoteau pe linia orizontului, ca niste licurici mai mari.

Nicolas Starkos ramasese nemiscat. Privea o casuta scunda, construita din lemn, asezata pe o cocoasa a falezei, la vreo cincizeci de pasi departare. Salas modest, izolat deasupra satului, la care se ajungea pe niste poteci rapoase, cladit in mijlocul unei curti cu un palc de arbori pe jumatate despuiati, inconjurata de un gard de maracini. Se simtea ca locuinta fusese parasita de multa vreme. Gardul, in stare proasta, cand stufosit, cand gaurit, nu mai reprezenta o bariera suficienta ca s-o protejeze. Cainii vagabonzi sau sacalii, care vizitau uneori regiunea, devastasera nu o data acest cotlon de pamant maniot. Buruieni si maracinisuri, la atat se redusese aportul naturii in acest loc pustiu, de cand mana omului nu se mai ocupase de el.

Si din ce cauza suferise acest abandon? Pentru ca stapanul acestei bucati de pamant murise de multi ani. Pentru ca vaduva lui, Andronika Starkos, parasise tara, ca sa mearga sa intre in randurile acelor curajoase femei care s-au remarcat in razboiul de Independenta. Pentru ca fiul, dupa plecarea ei, nu mai pusese niciodata piciorul in casa parinteasca.

Acolo, totusi, se nascuse Nicolas Starkos. Acolo se scursesera primii ani din copilaria lui. Tatal sau, dupa o indelungata si cinstita viata de marinar, se retrasese in acest adapost si se tinuse departe de populatia din Vitylo, ale carei excese il ingrozeau. Mai instruit, de altfel, si cu mai multa dare de mana decat oamenii din port, el isi putuse incropi o existenta aparte, doar cu nevasta si copilul sau. Traia astfel, in fundul acestei vizuini, nebagat in seama si linistit, cand, intr-o zi, intr-un acces de manie, a incercat sa opuna rezistenta asupririi si a platit cu viata rezistenta sa. Nu le puteai scapa agentilor turci, nici macar in cele mai ascunse unghere ale peninsulei!

Tatal nu mai era, pentru a-si indruma fiul, iar mama n-a avut atata putere pentru a-1 tine in frau. Nicolas Starkos si-a parasit caminul pentru a merge sa cutreiere marile, punand in slujba pirateriei si a piratilor acele minunate simturi de marinar pe care le mostenise.

De zece ani casa fusese, asadar, abandonata de catre fiu, iar de alti sase, de catre mama. Prin tinut lumea vorbea ca, totusi, Andronika ar mai fi calcat pe aici, de vreo cateva ori. Cel putin crezusera ca o zaresc, dar la intervale rare si numai pentru cateva momente, fara ca ea sa fi comunicat cu vreunul dintre locuitorii din Vitylo.

In ceea ce il priveste pe Nicolas Starkos, niciodata pana in ziua aceea, cu toate ca fusese adus, o data sau de doua ori, inapoi in Magna, de catre hazardul periplurilor sale, el nu manifestase intentia de a revedea aceasta modesta gospodarie de pe faleza. Niciodata nu se ridicase vreo intrebare din partea sa despre starea de darapanare in care cazuse aceasta. Niciodata nu facuse vreo aluzie la mama lui, pentru a afla daca ea mai venea, din cand in cand, la casa parasita. Dar, de-a lungul teribilelor evenimente care insangerau pe atunci Grecia, poate ca numele Andronikai ajunsese pana la urechile sale – nume pare ar fi trebuit sa patrunda ca o remuscare in constiinta sa, daca aceasta constiinta n-ar fi fost de nepatruns.

Cu toate acestea, in ziua aceea, daca Nicolas Starkos facuse o escala in portul Vitylo, nu fusese numai pentru a-si reintari echipajul seicii sale cu inca zece oameni. O dorinta – chiar mai mult decat o dorinta —, un imperios instinct il manase incoace. Se simtise cuprins de nevoia de a revedea, pentru ultima oara, fara indoiala, casa parinteasca, sa mai atinga cu piciorul sau acest pamant pe care invatase sa mearga, sa respire aerul inchis intre acesti pereti unde daduse el drumul primei sale rasuflari, unde isi gangavise primele sale cuvinte de copil. Da! iata de ce urcase povarnitele poteci ale acestei faleze, de ce se afla, la aceasta ora, in fata portii micii ingradituri.

Acolo, parca sovai un moment. Inima nu ii impietrise pana intr-atat incat sa nu mai simta o oarecare strangere in fata unor imagini reinviate din trecut. Nimeni nu s-a nascut undeva pentru a nu simti nimic in fata locului unde a fost leganat de bratele mamei. Corzile sufletului nu se pot toci intr-atat incat sa nu vibreze, macar una, atunci cand astfel de amintiri le ating.

Asa se intampla si cu Nicolas Starkos, zabovind in pragul casei parasite, la fel de intunecate, la fel de moarte inauntru ca si pe afara.

— Sa intram! Da! sa intram!

Acestea fura primele cuvinte rostite de Nicolas Starkos. Dar si pe acestea le murmura numai, de parca i-ar fi fost teama sa nu fie auzit si sa trezeasca vreo naluca de-a trecutului.

Sa intri in aceasta curte, nimic mai simplu! Poarta era smulsa, stalpii ei zaceau la pamant. Nu mai exista poarta de deschis, nici zavor de tras.

Nicolas Starkos intra. Se opri in fata casei, a carei streasina, pe jumatate putreda de la ploi, abia de se mai tinea in capatul ferecaturilor mancate de rugina.

In clipa aceea, o cucuvea isi slobozi strigatul si isi lua zborul dintr-o tufa de fistic, crescuta in pragul usii.

Atunci, Nicolas Starkos sovai inca o data. Era, totusi, foarte hotarat sa revada toata casa, pana la ultima incapere. Dar se simti cumva inciudat din pricina celor ce se petreceau intr-insul, incercand un soi de remuscare. Daca se simtea emotionat, se simtea deopotriva si contrariat. Parea ca acoperisul parintesc avea sa se prabuseasca in chip de protest asupra lui, ca un ultim blestem!

De aceea, mai inainte de a patrunde in aceasta casa, el vru sa-i dea ocol. Noaptea era adanca. Nimeni nu il vedea si „nici el nu se vedea pe sine”! In plina zi poate n-ar fi venit! in toiul noptii, simtea mai mult curaj sa-si infrunte amintirile.

Iata-1, asadar, mergand cu pas furisat, ca un raufacator care incearca mai intai sa cerceteze intrarile casei pe care urma s-o jefuiasca, alunecand de-a lungul zidurilor crapate pe la imbinari, cotind pe langa colturile al caror unghi macinat disparea sub stratul de muschi, pipaind cu mana aceste pietre daramate, ca pentru a vedea daca mai ramasese inca vreun strop de viata in acest starv de casa, ascultand, in sfarsit, daca ii mai batea inima! In spate, curtea era inca si mai intunecata. Lucirile piezise ale secerii lunii, care apunea in acel moment, nu puteau razbate pana acolo.

Nicolas Starkos ii facuse inconjurul, fara graba. Mohorata casa pastrase un fel de tacere amenintatoare. Ai fi crezut-o bantuita sau nepamanteana. El reveni la fatada orientata catre apus. Apoi se apropie de usa, ca s-o impinga, daca se mai tinea doar in zavor, sau ca s-o forteze, daca limba clantei se mai afla intepenita in lacasul sau din broasca.

Dar, atunci, un val de sange i se lasa peste ochi. Vazu „rosu”, cum se spune, dar un rosu de vapaie. in aceasta casa, pe care voia s-o viziteze inca o data, nu mai indraznea sa intre. I se parea ca tatal sau, mama sa, aveau sa iasa in prag, cu bratele intinse, blestemandu-1, pe el, fiul cel rau, cetateanul cel rau, tradator al familiei, tradator al patriei!

In clipa aceea, usa se deschise incet. O femeie aparu in prag. Era imbracata dupa portul maniot – o fusta de stamba neagra, cu o bordura ingusta, rosie, o camasa de culoare inchisa, stransa in talie, pe cap cu o palarie larga, bruna, infasurata cu un fular in culorile drapelului grecesc.

Aceasta femeie avea o fata energica, ochi mari si negri, de o vioiciune putin salbatica si un obraz smead, ca acela al pescarilor de pe tarm. Era inalta de statura, dreapta, cu toate ca avea peste saizeci de ani.

Era Andronika Starkos. Mama si fiul, despartiti de atat de multa vreme trupeste si sufleteste, se aflara, astfel, fata in fata.

Nicolas Starkos nu se astepta sa se trezeasca in prezenta mamei sale. Fu ingrozit de aceasta aparitie.

Andronika, cu mana intinsa catre fiul ei, interzicandu-i sa intre in casa, nu rosti decat aceste cuvinte, cu o voce care le facea teribile, venind de la ea:

— Niciodata Nicolas Starkos nu va mai pune piciorul in casa tatalui sau! Niciodata!

Iar fiul, covarsit de aceasta porunca, se retrase incet, pas cu pas. Cea care il purtase in pantecele sau acum il gonea, cum se goneste un tradator. Atunci, vru sa faca un pas inainte. Un gest inca si mai energic, un gest de blestem, il tintui pe loc.

Nicolas Starkos se dadu inapoi. Apoi izbuti sa iasa din curte si o porni din nou pe poteca falezei, coborand-o apasat, fara a intoarce capul, ca si cum o mana nevazuta il impingea de umeri.

Andronika, nemiscata in pragul casei sale, il vazu disparand, inghitit de noapte.

Zece minute mai tarziu, Nicolas Starkos, nelasand sa i se ghiceasca emotia, redevenit stapan pe sine insusi, ajunse in port, unde striga dupa salupa sa si urca in ea. Cei zece oameni alesi de Gozzo se aflau deja la bordul seicii.

Fara a rosti un singur cuvant, Nicolas Starkos urca pe puntea Karystei si, cu un semn, dadu porunca sa se ridice ancora.

Manevra fu executata rapid. N-a fost nevoie decat sa inalte panzele, aranjate pentru o plecare rapida. Vantul dinspre uscat, care tocmai incepuse sa sufle, inlesnea iesirea din port.

Cinci minute mai tarziu, Karysta patrundea prin culoarul dintre stanci, sigura, muta, fara ca macar un singur strigat sa se auda, nici dinspre oamenii de la bord, nici dinspre cei din Vitylo.

Saica nu ajunsese la o mila in larg, ca o flacara lumina creasta falezei.

Era locuinta Andronikai Starkos, care ardea din temelii. Incendiul fusese pus de mana mamei. Ea nu voia sa mai ramana nici o urma din casa unde se nascuse fiul ei.

Timp de inca trei mile, capitanul nu-si putu desprinde privirea de la acest foc ce ardea pe pamantul Magnei si il urmari prin intuneric pana la ultima sa palpaire.

Dupa cum spusese Andronika: „Niciodata Nicolas Starkos nu avea sa mai puna piciorul in casa tatalui sau! Niciodata!”

Capitolul III.

GRECI CONTRA TURCI

I n vremurile preistorice, pe cand scoarta solida a globului terestru se plamadea, incetul cu incetul, sub actiunea fortelor interioare, neptuniene sau plutoniene, Grecia si-a datorat nasterea unui cataclism care a impins aceasta bucata de pamant deasupra nivelului apelor, in acelasi timp ce scufunda in Arhipelag o mare portiune de continent, din care n-au mai ramas la vedere decat varfurile, sub forma de insule. Grecia se afla, intr-adevar, pe linia vulcanica pornind de la Cipru si mergand pana la Toscana16.

Se pare ca elenii mostenesc de la solul instabil al tarii lor instinctul acestei agitatii, psihice si morale, care ii poate conduce de la fapte eroice pana la cele mai deplorabile excese. Nu este mai putin adevarat ca, multumita calitatilor firii lor, un curaj neinfrant, sentimentul patriotic si dragostea de libertate, ei au reusit sa faca un stat independent din aceste provincii supuse, de atatea secole, stapanirii otomane.

Pelagica in timpurile cele mai indepartate, adica populata de triburi din Asia; elenica, din secolul al XVI-lea pana in secolul al XPV-lea inainte de era crestina, o data cu aparitia elenilor, dintre care un trib, graies, ii va da numele, pe timpurile aproape mitologice ale argonautilor, heraclitilor si ale razboiului Troiei; in sfarsit, greaca in toata puterea cuvantului, dupa vremea lui Licurg, cu Miltiade, Temistocle, Aristide, Leonidas, Eschil, Sofocle, Aristofan, Herodot, Tucidide, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Hipocrat, Fidias, Pericle, Alcibiade, Pelopidas, Epaminondas si Demostene; apoi, macedoneana, cu Filip si Alexandru, Grecia a sfarsit prin a deveni provincie romana sub numele de Ahaia, cu o suta patruzeci si sase de ani inainte de Hristos si pentru o perioada de patru secole.

Dupa aceasta epoca, fiind succesiv invadata de catre vizigoti, vandali, ostrogoti, bulgari, slavi, arabi, normanzi, sicilieni, cucerita de cruciati la inceputul secolului al treisprezecelea si impartita intr-un mare numar de fiefuri in cel de-al cincisprezecelea, aceasta tara, atat de greu incercata in Antichitate si in noua era, a recazut pe ultima treapta a existentei, intrand pe mainile turcilor si sub jugul musulman.

Timp de aproape doua sute de ani, se poate spune ca viata politica din Grecia a fost absolut moarta. Despotismul functionarilor otomani, care reprezentau aici autoritatea, intrecea orice limita. Grecii nu erau nici anexati, nici cuceriti, nici macar invinsi – erau sclavi, tinuti sub sceptrul pasei, cu imamul sau preotul la dreapta sa si cu djellahul sau calaul la stanga sa.

Venise vremea sa se intervina, daca puterile europene nu voiau sa asiste la totala nimicire a Greciei. intr-adevar, bizuindu-se numai pe fortele proprii, aceasta nu putea decat sa moara incercand avan sa isi redobandeasca independenta.

In 1821, Aii deTepelene, revoltandu-se, la randul sau, impotriva sultanului Mahmud, a cerut sprijinul grecilor, fagaduindu-le libertatea. Acestia s-au ridicat in masa. Filoelenii din intreaga Europa au dat fuga in ajutorul lor. Au venit si italieni, si polonezi, si germani, dar mai ales francezi, ca sa se alinieze impotriva asupritorilor. Numele lui Guys de Sainte-Helene, lui Gaillard, lui Chauvassaigne, ale capitanilor Baleste si Jourdain, al colonelului Fabvier, al sefului de escadron Regnaud de Saint-Jean dAngely, al generalului Maison, la care se cuvine sa le adaugam pe ale celor trei englezi, lord Cochrane, lord Byron si colonel Hastings, au lasat o amintire nepieritoare in aceasta tara pentru care au venit sa lupte si sa moara.

Acestor nume, devenite celebre prin tot ceea ce devotamentul pentru cauza oprimatilor poate crea mai eroic, Grecia le-a raspuns prin nume luate din cele mai inalte familii ale sale, trei hydrioti, Tombassis, Tsamados si Miaoulis, apoi Colocotroni, Marco Botsaris, Mavrocordat, Mauromichalis, Constantin, Canaris, Negri, Constantin si Demetrios Ipsilanti, Ulysse si atatia altii. inca de la inceput revolta s-a schimbat intr-un razboi pe viata si pe moarte, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ceea ce a provocat niste cumplite maceluri, si de o parte si de cealalta.

In anul 1821, souliotii si Magna s-au revoltat. La Patras, episcopul Germanos, tinand crucea in mana, a dat semnalul de lupta. Moreea, Moldova si Arhipelagul s-au aliniat sub stindardul independentei. Elenii, victoriosi pe mare, au reusit sa cucereasca Tripolis. La aceste prime succese ale grecilor, turcii au raspuns prin masacrarea compatriotilor acestora care se aflau in Constantinopol.

In 1822, Aii de Tepelene, asediat in fortareata sa de la Ianina, a fost ucis miseleste, in mijlocul unei intrevederi pe care i-o propusese generalul turc Kurschid. La putin timp dupa aceea, Mavrocordat si filoelenii au fost zdrobiti in batalia de la Arta; insa si-au luat revansa la primul asediu al orasului Mesolongion, pe care armata lui Omar-Vrion a fost obligata sa-1 abandoneze, dupa ce suferise pierderi considerabile.

In 1823, puterile straine au inceput sa intervina mai eficace. Ele i-au propus sultanului o intelegere. Sultanul a refuzat si, pentru a-si intari refuzul, a debarcat zece mii de soldati asiatici in Eubeea. Apoi 1-a numit comandant-sef al armatei turcesti pe vasalul sau, Mehmet-Ali, pasa al Egiptului. in luptele din acel an si-a gasit sfarsitul Marco Botsaris, acest patriot despre care se poate spune: A trait ca Aristide17 si a murit ca Leonidas.

In 1824, epoca marilor infrangeri pentru cauza Independentei, lordul Byron a debarcat, la 24 ianuarie, la Mesolongion si, in ziua de Pasti, a murit in fata cetatii Lepanto, fara a vedea implinindu-se ceva din visul sau. Ipsariotii fusesera masacrati de catre turci, iar orasul Candia, in Creta, se preda soldatilor lui Mehmet-Ali. Numai victoriile maritime ii vor mai consola pe greci dupa atatea dezastre.

In 1825, Ibrahim-Pasa, fiul lui Mehmet-Ali, a debarcat la Modon, in Moreea, cu unsprezece mii de osteni. El a cucerit orasul Navarin si 1-a infrant pe Colocotroni la Tripolis. Atunci, guvernul elen a incredintat conducerea unui corp de armata regulata la doi francezi, Fabvier si Regnaud de Saint-Jean-d'Angely; dar, mai inainte ca aceste trupe sa fie dispuse astfel incat sa-i reziste, Ibrahim devasta Messenia si Magna. Iar daca a abandonat operatiunile, a facut-o pentru ca a tinut sa mearga sa ia parte la cel de-al doilea asediu al orasului Mesolongion, pe care generalul Kiuthagi nu reusise sa-1 cucereasca, desi sultanul ii spusese: „Ori Mesolongion, ori capul tau!”

In 1826, la 5 ianuarie, dupa ce incendiase Pyrgosul, Ibrahim ajungea inaintea orasului Mesolongion. Timp de trei zile, de pe 25 pana pe 28, a zvarlit asupra cetatii opt mii de bombe si ghiulele, fara a putea sa patrunda inauntru, chiar dupa un triplu asalt si cu toate ca nu avea de luptat decat contra a doua mii cinci sute de aparatori, deja slabiti de foamete si lipsuri. Totusi avea sa izbuteasca, mai ales cand Miaoulis si escadra sa, care aduceau ajutoare asediatilor, au fost respinsi. La 23 aprilie, dupa un asediu care-i costase viata pe o mie noua sute de aparatori ai sai, Mesolongion cadea in puterea lui Ibrahim, iar soldatii acestuia macelareau barbati, femei si copii, aproape tot ce mai ramasese viu din cei noua mii de locuitori ai orasului. in acelasi an, turcii, condusi de Kiuthagi, dupa ce pradasera Focida si Beotia, ajungeau la Teba, la 10 iulie, intrau in Atica, invadau Atena si isi stabileau tabara aici, pentru a asedia Acropole, aparata de o mie cinci sute de greci. In ajutorul acestei citadele, cheia intregii Grecii, noul guvern i-a trimis pe Caraiscakis, unul dintre combatantii de la Mesolongion, si pe colonelul Fabvier, cu trupele sale regulate. Batalia pe care au dat-o la Chaidari a fost pierduta, iar Kiuthagi si-a putut continua asediul Acropolei. in acest timp, Caraiscakis pornea sa traverseze defileele Parnasului, ii invingea pe turci la Arachova, la 5 decembrie, si, pe campul ele lupta, ridica un monument din trei sute de capete taiate. Grecia de Nord redevenise libera, aproape in intregime.

Din pacate, profitand de aceste lupte, Arhipelagul era prada incursiunilor celor mai cranceni pirati care au devastat vreodata aceste mari. Iar, dintre acestia, era citat, ca unul dintre cei mai insetati de sange, cel mai cutezator probabil, piratul Sacratif, al carui nume devenise spaima tuturor factoriilor comerciale clin Levant.

Totusi, cu sapte luni inainte de epoca la care incepe povestea noastra, turcii fusesera obligati sa se refugieze in cateva dintre cetatile intarite din Grecia septentrionala. in luna februarie 1827, grecii isi recucerisera independenta pe teritoriul dintre Ambracia si pana la marginea Aticei. Steagul turcesc nu mai flutura decat la Mesolongion, la Vonita si la Nafpaktos. La 31 martie, sub influenta lordului Cochrane, grecii din Nord si grecii din Pelopones, renuntand la luptele dintre ei pentru putere, mergeau sa-i intalneasca pe reprezentantii natiunii intr-o adunare unica, la Trezena, si isi uneau fortele sub o singura mana, a unui strain, un diplomat rus, grec prin nastere, Capo d'Istria, originar din Corfu.

Dar Atena era in stapanirea turcilor. Citadela sa capitulase, la 5 iunie. Grecia de Nord a fost, ca atare, constransa sa se recunoasca, in totalitate, supusa. La 6 iulie, ce-i drept, Franta, Anglia, Rusia si Austria semnau o conventie care, desi admitea suzeranitatea Portii, recunostea existenta unei natiuni grecesti. in plus, printr-un articol secret, puterile semnatare se angajau sa se alieze impotriva sultanului, claca acesta refuza sa accepte o intelegere pe cale pasnica.

Acestea au fost faptele generale din acest sangeros razboi, pe care cititorul trebuie sa le tina minte, fiindca se leaga strans de cele ce vor urma.

Iata, acum, care au fost faptele particulare, si mai direct legate de personajele deja cunoscute si de cele pe care le va cunoaste, din aceasta dramatica povestire.

Dintre cele dintai, trebuie amintita in primul Andronika, vaduva patriotului Starkos.

Aceasta lupta a grecilor pentru cucerirea independentei tarii lor nu a nascut numai eroi, dar si eroine, al caror nume este impletit glorios cu evenimentele din aceasta epoca.

Astfel, s-a vazut aparand numele Bubulinei, originara clintr-o micuta insula de la intrarea in golful Nafplion. in 1812, sotul sau a fost luat prizonier, dus la Constantinopol si tras in teapa din porunca sultanului. Primul strigat al Razboiului de Independenta fusese lansat. Bubulina, in 1821, din propriile sale resurse, a echipat trei corabii si, asa cum povesteste domnul H. Belle, dupa relatarea unui batran cleft, arborandu-si propriul pavilion, care avea brodate aceste cuvinte ale sotiilor spartane „Cu scut sau pe scut”, ea a strabatut marea pana la tarmul Asiei Mici, capturand si hcendiind vasele turcesti cu vitejia unui Tsamados sau a unui Canaris; apoi, dupa ce si-a donat, cu generozitate, corabiile noului guvern, a asistat la asediul de la Tripolis, organizand in jurul Nafplionului o blocada ce a rezistat paisprezece luni si obligand, in cele din urma, citadela sa capituleze. Aceasta femeie, a carei intreaga viata este o legenda, avea sa sfarseasca injunghiata de propriul frate, din pricina unei banale probleme de familie.

O alta mare figura trebuie plasata in acelasi rang cu aceasta curajoasa hydriota. Aceleasi fapte conduc la aceleasi consecinte. Dintr-un ordin de-al sultanului a fost strangulat la Constantinopol tatal Modenei Mavroeinis, femeie a carei frumusete egala nobletea nasterii. Modena s-a dedicat, de indata, insurectiei, i-a chemat la lupta pe locuitorii din Myconia, a armat niste corabii pe care a urcat ea insasi, a organizat companii de gherila pe care ea insasi le-a comandat, a oprit armata lui Selim-Pasa in ingusta trecatoare a Pelionului si s-a remarcat, in mod stralucit, pana la sfarsitul razboiului, hartuindu-i pe turci prin defileele din muntii Ftiotidei.

Trebuie sa mai amintim si de Kaidos, care a spulberat, punand mine, zidurile Viliei si s-a luptat cu un curaj neobosit la manastirea Sfanta Veneranda; sau Moskos, mama ei, luptand alaturi de sotul sau si zdrobindu-i pe turci sub o ploaie de pietre; sau Despo, care, pentru a nu cadea in mainile musulmanilor, s-a aruncat in aer, impreuna cu fiicele sale, cu nurorile si nepoteii sai. Sa amintim si de femeile souliote, precum si de cele care aparau noul guvern, instalat la Salamina, care au cerut flotila si au comandat-o; si de Constanta Zacharias, care, dupa ce a dat semnalul revoltei in campiile Laconiei, s-a aruncat asupra orasului Leondari, in fruntea a cinci sute de tarani – si de atatea si atatea altele, in fine, al caror sange generos n-a fost precupetit in acest razboi, in decursul caruia s-a putut vedea de ce erau in stare descendentele elenelor!

La fel procedase si vaduva lui Starkos. Astfel, sub numele de Andronika, simplu – nedorindu-1 pe cel pe care il dezonora fiul ei —, s-a lasat purtata in miscare atat dintr-o irezistibila sete de razbunare, cat si din dragoste de independenta. Ca si Bubulina, vaduva a unui sot martirizat pentru ca incercase sa-si apere tara, ca si Modena, ca si Zacharias, daca n-a putut sa echipeze niste corabii pe socoteala ei sau sa adune niste companii de voluntari, cel putin a participat, trup si suflet, la marile drame ale acestei insurectii!

Din 1821, Andronika s-a alaturat maniotilor pe care Colocotroni, condamnat la moarte si refugiat pe insulele ioniene, i-a chemat in jurul lui, cand, la 18 ianuarie in acelasi an, a debarcat la Scardamoula. Ea a fost in primele randuri in aceasta batalie, apoi a mers inTesalia, atunci cand Colocotroni i-a atacat pe locuitorii din Fanar si pe cei din Caritena, care se aliasera cu turcii pe malurile Rufiei. Ea a fost, de asemenea, prezenta si la acea batalie de la Valtetsio, de la 17 mai, unde a fost pusa pe fuga, in deruta, armata lui Mustafa-bei. In mod inca si mai deosebit, ea s-a distins in acel asediu al Tripolisului, unde spartanii ii numeau pe turci „persi lasi”, iar turcii IL numeau pe greci „iepuri nevolnici din Laconia”! Dar, de data aceasta, iepurii au invins. La 5 octombrie, capitala Peloponesului, neputand fi deblocata de catre flota turca, a trebuit sa capituleze si, in pofida intelegerii, a fost trecuta prin foc si sabie, timp de trei zile ceea ce a costat viata, atat inauntrul cetatii, cat si dincolo de zidurile sale, a zece mii de otomani, de toate varstele si sexele.

Anul urmator, la 4 martie, in timpul unei lupte pe mare, Andronika, imbarcata sub ordinele amiralului Miaoulis, a vazut vasele turcesti dand bir cu fugitii, dupa o inclestare de cinci ore, si cautand un refugiu in portul de la Zanta. Dar, pe unul dintre aceste vase, ea isi recunoscuse fiul, care conducea escadra otomana prin golful PatrasuluiL. In ziua aceea, sub influenta acestei lovituri rusinoase, ea se avantase cu si mai multa indarjire in lupta, cautandu-si moartea. Moartea, insa, n-a vrut s-o ia.

In pofida tuturor acestor fapte, Nicolas Starkos avea sa mearga mai departe pe calea crimei, aleasa de el! Cateva saptamani mai tarziu, nu se alaturase el lui Kara-Ali, care bombarda orasul Scio, pe insula cu acelasi nume? Nu avusese partea lui de vina la acele inspaimantatoare masacre, in care pierisera douazeci si trei de mii de crestini, fara a-i mai pune la socoteala pe cei patruzeci si sapte de mii care au fost vanduti ca sclavi in pietele Smirnei? Iar una dintre corabiile care transportasera o parte dintre acesti nefericiti pe coastele berbere nu fusese comandata de acelasi fiu al Andonikai – un grec care isi vindea fratii?!

In timpul perioadei care a urmat, cand elenii au avut de rezistat armatelor reunite ale turcilor si egiptenilor, Andronika n-a incetat o clipa sa le imite pe eroicele femei ale caror nume le-am citat mai sus.

Era o epoca de jale adanca, mai ales pentru Moreea. Ibrahim tocmai isi lansa in atac nemilosii sai arabi, mai cruzi decat otomanii. Andronika era intre cei numai patru mii de combatanti pe care Colocotroni, numit coman-dant-sef al trupelor din Pelopones, ii putuse strange in jurul sau. Insa Ibrahim, dupa ce debarcase cu unsprezece mii de soldati pe coasta messe-niana, se ocupase mai intai de deblocarea Coronului si a Patrasului; apoi cucerise Navarinul, a carui citadela si port ii puteau oferi un adapost pentru flota sa. Dupa aceea, a venit randul oraselor Argos, pe care 1-a incendiat, si Tripolis, pe care 1-a luat in stapanire – ceea ce i-a permis ca, pana in pragul iernii, sa faca ravagii prin provinciile invecinate. Cel mai tare a suferit Messenia de pe urma acestor oribile pustiiri. In aceste conditii, Andronika s-a vazut nevoita sa fuga pana in inima Magnei, pentru a nu cadea in mainile arabilor. Totusi, nici prin gand nu-i trecea sa se odihneasca. Parca poti sa te odihnesti intr-o tara subjugata?! Avea sa fie din nou prezenta in campaniile din 1825 si 1826, in luptele din defileele de la Verga, in urma carora Ibrahim s-a retras pe masivul Polyaravos, de unde a fost alungat, si mai departe, de maniotii din Nord. Apoi, ea s-a alaturat trupelor regulate ale colonelului Fabvier, la batalia de la Chaidari, in luna iulie 1826. Acolo, grav ranita, doar prin curajul unui tanar francez care lupta sub drapelul filoelenilor a reusit sa scape de sabia nemilosilor soldati ai lui Kiuthagi.

Timp de mai multe luni, viata Andronikai a fost pe muchie de cutit. Doar constitutia ei robusta a salvat-o; dar anul 1826 s-a incheiat fara ca ea sa-si fi regasit destula putere cat sa-si reia locul in lupta.

La aceasta epoca, inaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecinte pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor impotriva turcilor, el isi tinea intotdeauna la indemana cateva fregate, destinate sa faca politie pe aceste mari. Si era nevoie nu mai putin de niste bastimente bine inarmate pentru a mentine ordinea in acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purtatorilor de scrisori de mandatare, fara a mai vorbi despre pirati, neavand alta indeletnicire decat aceea de a-si aroga dreptul de a jefui dupa plac corabiile de toate nationalitatile.

Se intalneau, pe atunci, la Corfu, un mare numar de straini si, in special, dintr-aceia care fusesera atrasi, in ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale razboiului de Independenta. in Corfu unii se imbarcau pentru a merge sa lupte. In Corfu veneau altii sa se instaleze, cei carora ostenelile razboiului le impuneau un oarecare timp de repaus.

Printre acestia din urma, se cuvine sa amintim un tanar francez. Pasionat pentru aceasta nobila cauza, de cinci ani lua parte foarte activ si in mod glorios la principalele evenimente al caror teatru era peninsula elenica.

Henri d'Albaret, locotenent de vas in marina regala, unul dintre cei mai tineri ofiteri cu acest grad, in prezent in concediu nelimitat, venise sa-si ofere serviciile sub drapelul filoelenilor francezi. in varsta de douazeci si noua de ani, de statura medie, dar cu o constitutie robusta, care ii permitea sa reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tanar ofiter, prin gratia' manierelor, distinctia intregii fapturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului si trainicia relatiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lunga durata nu putea decat s-o intareasca.

Parizian de origine, Henri d'Albaret apartinea unei familii bogate. Isi pierduse mama la o varsta foarte frageda. Tatal sau murise cand el ajunsese aproape la varsta majoratului, adica la doi sau trei ani dupa ce isi terminase studiile la Scoala Navala. Stapan pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte ca aceasta ar constitui un motiv pentru a-si abandona meseria de marinar. Dimpotriva! A continuat, asadar, cariera inceputa-una dintre cete mai frumoase din lume – si tocmai devenise locotenent de vas cand steagul grecesc a fost arborat in fata Semilunii turcesti, in Grecia de Nord si Pelopones.

Henry d'Albaret n-a stat pe ganduri. Ca atati alti bravi tineri, irezistiM| atrasi de aceasta miscare, el i-a insotit pe voluntarii pe care guvernul france?

In aceste imprejurari, in toamna anului 1827, ea a revenit in provincia Magna. Voia sa-si revada casuta din Vitylo. Capriciul sortii 1-a adus, in aceeasi zi, si pe fiul ei. se stie rezultatul intalnifiUdlntre Andronika si Nikolas Starkos, si cum i-a aruncat ea un blestem suprem in pragul usii parintesti.

Apoi, nemaiavand pentru ce sa ramana pe meleagul natal, Andronika plecase sa-si continue lupta, pana cand Grecia avea sa-si redobandeasca independenta.

Asa stateau lucrurile la 18 octombrie 1827, cand vaduva Starkos repornea pe drumurile Magnei pentru a li se alatura grecilor din Pelopones, care, pas cu pas, isi disputau teritoriul cu soldatii lui Ibrahim.

Capitolul IV.

TRISTA CASA A UNUI OM BOGAT

I n timp ce Karysta se indrepta spre nord, cu o destinatie cunoscuta doar de capitanul sau, in Corfu se petrecea un fapt care, numai pentru ca este de ordin privat, nu trebuie sa atraga mai putin atentia cititorului asupra principalelor personaje ale acestei povestiri.

Se stie ca, din 1815, in urma tratatelor care poarta insemnata aceasta data, grupul insulelor ioniene fusese plasat sub protectoratul Angliei, dupa ce il acceptase pe cel al Frantei pana in 181419.

Din tot acest grup, care cuprinde Cerigo, Zanta, Itaca, Cefalonia, Leucade, Paxos si Corfu, aceasta insula din urma, cea mai apropiata de continent, este, de asemenea, si cea mai importanta. Ea este antica Corcyra. O insula care 1-a avut ca rege pe Alcinous, gazda generoasa a lui Iason si a Medeei, si care, mai tarziu, 1-a primit pe Ulise, dupa razboiul Troiei, are tot dreptul sa detina un loc considerabil in istoria antica. Dupa ce fusese in razboi cu francii cu bulgarii, cu sarazinii, cu napolitanii, distrusa in veacul al saisprezecelea de Barbarossa, protejata in cel de-al optsprezecelea de contele de Schulemburg si, la sfarsitul primului Imperiu, aparata de generalul Donzelot, era pe atunci resedinta unui inalt comisar englez.

La aceasta epoca, inaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecinte pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor impotriva turcilor, el isi tinea intotdeauna la indemana cateva fregate, destinate sa faca politie pe aceste mari. Si era nevoie nu mai putin de niste bastimente bine inarmate pentru a mentine ordinea in acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purtatorilor de scrisori de mandatare, fara a mai vorbi despre pirati, neavand alta indeletnicire decat aceea de a-si aroga dreptul de a jefui dupa plac corabiile de toate nationalitatile.

Se intalneau, pe atunci, la Corfu, un mare numar de straini si, in special, dintr-aceia care fusesera atrasi, in ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale razboiului de Independenta. in Corfu unii se imbarcau pentru a merge sa lupte. In Corfu veneau altii sa se instaleze, cei carora ostenelile razboiului le impuneau un oarecare timp de repaus.

Printre acestia din urma, se cuvine sa amintim un tanar francez. Pasionat pentru aceasta nobila cauza, de cinci ani lua parte foarte activ si in mod glorios la principalele evenimente al caror teatru era peninsula elenica.

Henri d'Albaret, locotenent de vas in marina regala, unul dintre cei mai tineri ofiteri cu acest grad, in prezent in concediu nelimitat, venise sa-si ofere serviciile sub drapelul filoelenilor francezi. in varsta de douazeci si noua de ani, de statura medie, dar cu o constitutie robusta, care ii permitea sa reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tanar ofiter, prin gratia' manierelor, distinctia intregii fapturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului si trainicia relatiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lunga durata nu putea decat s-o intareasca.

Parizian de origine, Henri d'Albaret apartinea unei familii' bogate. i pierduse mama la o varsta foarte frageda. Tatal sau murise cand el ajunsese aproape la varsta majoratului, adica la doi sau trei ani dupa ce isi terminase studiile la Scoala Navala. Stapan pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte ca aceasta ar constitui un motiv pentru a-si abandona meseria de marinar. Dimpotriva! A continuat, asadar, cariera inceputa-una dintre cete mai frumoase din lume – si tocmai devenise locotenent de vas cand stea-gul grecesc a fost arborat in fata Semilunii turcesti, in Grecia de Nord si Pelopones.

Henry d'Albaret n-a stat pe ganduri. Ca atati alti bravi tineri, irezistibil atrasi de aceasta miscare, el i-a insotit pe voluntarii pe care guvernul francez avea sa ii indrepte pana la hotarele Europei Orientale. El a fost unul dintre acei primi faloeleni gata sa-si verse sangele pentru cauza independentei; inca din anul 1822, s-a aflat printre gloriosii invinsi ai lui Mavrocordat, in faimoasa batalie de la Arta, si printre invingatori, la primul asediu al lui Mesolongion. Era de fata, anul urmator, cand a pierit Marco Botsaris. In decursul anului 1824, a luat parte, nu fara stralucire, la acele batalii navale care i-au razbunat pe greci pentru victoriile lui Mehmet-Ali. Dupa infrangerea de la Tripolis, in 1826, a luptat la Chaidari, unde a salvat viata Andronikai Starkos, strivita in picioarele cailor lui Kiuthagi – batalie cumplita, in care filoelenii au suferit ireparabile pierderi.

Cu toate acestea, Henry d'Albaret n-a vrut sa-si paraseasca seful si, la scurt timp dupa aceea, 1-a reintalnit la Methenes.

In acel moment, Acropole din Atena era aparatarde capitanul Gouras, avand o mie cinci sute de oameni in subordanea sa. Aici, in aceasta citadela, se refugiasera cinci sute de femei si de copiii, care nu mai putusera fugi cand turcii pusesera mana pe oras. Gouras avea provizii pentru un an de zile, un material de lupta alcatuit din paisprezece tunuri si trei obuziere, dar ducea lipsa de munitie.

Fabvier s-a hotarat, atunci, sa aprovizioneze Acropola. A cerut niste oameni care sa-1 urmeze de bunavoie in aceasta indrazneata intreprindere. Cinci sute treizeci de voluntari au raspuns apelului sau; printre ei se aflau si patruzeci de faloeleni; iar printre cei patruzeci, si in fruntea lor, Henry d'Albaret. Fiecare dintre acesti viteji partizani s-a echipat cu cate un sac cu praf de pusca si, sub comanda lui Fabvier, s-au imbarcat cu totii la Methenes.

La 13 decembrie, micul detasament debarca aproape de picioarele zidurilor Acropolei. O raza de luna i-a dat de gol. Turcii i-au intampinat cu focuri de arma. Fabvier a strigat: „inainte!” Fiecare om, fara a renunta la sacul sau cu pulbere, care putea sa explodeze dintr-o clipa intr-alta, a traversat santul de aparare si a intrat in citadela, ale carei porti fusesera deschise. Asediatii i-au respins, victoriosi, pe turci. insa Fabvier era ranit, secundai sau fusese ucis, Henry d'Albaret cazuse lovit de un glont. Soldatii si comandantul lor se aflau, asadar, inchisi in citadela, alaturi de cei carora le venisera in ajutor cu atata cutezanta si care nu voiau sari mai lase sa plece.

Acolo, tanarul ofiter suferind de-o rana care, din fericire, nu era foarte grava, a trebuit sa impartaseasca nevoile asediatilor, siliti sa se hraneasca doar cu o portie de orz, drept singurul lor aliment. Sase luni au trecut pana cand, o data cu capitularea Acropolei, acceptata de Kiuthagi, tanarul si-a regasit libertatea. Abia la 5 iunie 1827, Fabvier, voluntarii sai si asediatii au putut sa paraseasca aceasta citadela a Atenei si sa se imbarce pe corabiile care i-au adus in Salamina.

Henry d'Albaret, foarte slabit inca, n-a vrut sa se opreasca in acest oras, ci s-a indreptat spre Corfu. Aici, de doua luni, isi refacea fortele, asteptand sa vina ceasul sa-si reia postul in primele randuri, cand soarta a vrut sa-i dea un nou sens vietii sale, care nu fusese, pana atunci, decat o viata de soldat.

Exista la Corfu, in capatul strazii Reale, o casa veche, putin aspectuoasa, cu o infatisare pe jumatate greceasca, pe jumatate italiana. in aceasta casa locuia un personaj care se arata putin, dar despre care se vorbea mult. El se numea bancherul Elizundo. Daca avea saizeci sau saptezeci de ani, nimeni n-ar fi putut spune. De vreo douazeci de ani traia in aceasta sumbra locuinta, din care nu iesea mai deloc. Dar, daca nu iesea, o multime de oameni din toate tarile si de toate conditiile – clienti asidui ai factoriei sale – veneau sa-1 viziteze aici. Fara nici o indoiala, se incheiau afaceri considerabile in aceasta casa de banca, a carei onorabilitate era fara repros. Elizundo trecea, de altfel, drept un om extrem de bogat. Nici un credit, de la insulele ioniene si pana la confratii sai dalmati din Zara sau din Ragusa, nu putea rivaliza cu al sau. O polita, acceptata de el, valora aur. Fara indoiala, nu se lansa in afacere fara a-si lua masuri de precautie. Parea chiar foarte zgarcit. Referintele pentru el trebuiau sa fie excelente, iar garantiile tinea sa fie complete; in schimb, vistieria sa parea inepuizabila. Ca o circumstanta demna de retinut, Elizundo rezolva aproape totul de unul singur, neavand decat un singur angajat, un om de-al casei, de care va fi vorba mai incolo, dar si acela fiind insarcinat sa tina doar registrele fara importanta. Bancherul era, deopotriva, propriul casier si propriul pastrator al documentelor. Nu exista nici o cambie care sa nu fi fost redactata, nici o scrisoare de credit care sa nu fi fost scrisa de mana lui. Astfel, niciodata un comis strain nu se asezase la biroul stabilimentului sau financiar. Ceea ce contribuia, nu putin, la asigurarea secretului afacerilor sale.

Care era originea acestui bancher? Se zicea ca ar fi fost ilir din Dalmatia; dar, despre acest subiect, nu se stia nimic precis. Mut in ceea ce privea trecutul sau, mut asupra prezentului, el nu intretinea nici un fel de relatival societatea corfiota. Cand grupul de insule fusese plasat sub protectoratul Frantei, existenta sa ramasese aceeasi ca pe vremea cand un guvernator englez isi exercita autoritatea asupra insulelor ioniene. Desigur, nu avea rost sa crezi tot ceea ce spunea despre averea sa, pe care gura lumii o aprecia la sute de milioane; dar trebuia sa fie si era, intr-adevar, foarte bogat, cu toate ca modul sau de trai era al unui om modest in nevoile si in gusturile sale.

Elizundo era vaduv – si asa fusese inca dinainte de a veni sa se stabileasca in Corfu insotit de o fetita, pe atunci in varsta de doi ani. Acum, aceasta fetita, pe nume Hadjine, implinise douazeci si doi de ani si traia in aceasta casa, ocupandu-se de toate treburile menajului.

Pretutindeni, chiar si in aceasta tara din Orient, unde frumusetea femeilor este foarte pretuita, Hadjine Elizundo ar fi trecut drept remarcabil de frumoasa si aceasta chiar in pofida seriozitatii chipului sau, putin cam trist. Dar cum ar fi putut fi altfel in acest mediu in care isi petrecuse copilaria, fara o mama care s-o indrume, fara o prietena cu care sa-si impartaseasca primele visuri de tanara copila? Hadjine Elizundo era potrivita de statura, dar foarte delicata. Prin originea sa greceasca, pe care o mostenise de la mama sa, ea amintea de tipul acelor frumoase tinere femei din Laconia, care le intreceau pe toate cele din Pelopones.

Intre tata si fiica, intimitatea nu era si nici nu putea fi profunda. Bancherul traia singur, tacut si rezervat – unul dintre acei oameni care isi intorc, cel mai adesea, capul si isi acopera ochii, de parca lumina i-ar rani. Putin vorbaret, atat in viata privata cat si in viata publica, nu devenea niciodata comunicativ, nici in raporturile cu clientii casei. Cum ar fi putut Hadjine Elizundo sa gaseasca un oarecare farmec in aceasta existenta inchisa intre ziduri, cata vreme intre acesti pereti abia de gasea inima unui tata!

Din fericire, avea pe langa ea o fiinta buna, devotata, iubitoare, care nu traia decat pentru tanara sa stapana, care se intrista din pricina tristetilor ei, al carei chip se lumina daca o vedea pe ea zambind. Toata viata sa tinea de aceea a Hadjinei. Dupa acest portret s-ar putea crede ca este vorba despre un brav si credincios caine, unul dintre acei „aspiranti la umanitate” cum spunea Michelet sau „un umil prieten” cum spuneaiLamartine. Nu! era doar un om, dar care ar fi putut la fel de bine sa fie un caine. El o vazuse pe Hadjine nascandu-se si n-o parasise niciodata – o tinuse pe brate pe copila si o slujea acum pe tanara.

Acesta era un grec pe nume Xaris, un frate de lapte al mamei Hadjinei, care o urmase si dupa casatoria ei cu bancherul din Corfu. El se afla, asadar, de peste douazeci de ani in aceasta casa, bucurandu-se de o pozitie superioara fata de un simplu servitor, ajutandu-1 chiar si pe Elizundo, desi nu i se incredintau decat niste neinsemnate inscrisuri de trecut in registre.

Xaris, ca unii barbati din Laconia, era inalt de statura, cu umeri largi, cu o neobisnuita forta a muschilor. Avea un chip armonios, niste frumosi ochi sinceri, un nas lung si arcuit, pe care-1 puneau in evidenta niste superbe mustati pana corbului. Pe cap purta o caciula de lana inchisa la culoare, iar eleganta fustanela a tarii sale era incinsa in talie cu un brau.

Ori de cate ori Hadjine Elizundo iesea, fie pentru trebuintele casei, fie pentru a merge la biserica catolica Sfantul Spiridon, fie pentru a respira putin acest aer de mare, care nu ajungea pana la casa de pe strada Reale, Xaris o insotea. Astfel, multi tineri corfioti o putusera zari, fie pe esplanada, fie pe stradutele mahalalei Kastrades, care se intindea de-a lungul micului golf cu acelasi nume. Nu numai unul incercase sa ajunga pana la tatal ei. Cine n-ar fi fost ispitit de frumusetea tinerei fete si, probabil deopotriva, de milioanele din casa Elizundo? Dar la toate propunerile de acest gen Hadjine raspunsese negativ. In ceea ce-1 priveste, bancherul nu se amestecase niciodata pentru a-i schimba hotararea. Totusi, credinciosul Xaris, pentru ca tanara sa stapana sa fie fericita pe lumea aceasta, ar fi cedat toata partea sa de fericire la care un devotament nemarginit ii dadea dreptul pe lumea cealalta!

Astfel se infatisa, asadar, aceasta casa austera, trista, aproape izolata intr-un colt al capitalei anticei Corcyra; si astfel stateau lucrurile in interiorul sau, in mijlocul caruia capriciile sortii aveau sa-1 introduca pe Henry dAlbaret.

Mai intai, au fost relatiile de afaceri, care s-au stabilit intre bancher si ofiterul francez. Parasind Parisul, acesta din urma isi luase titluri importante la banca Elizundo. La Corfu se intampla sa aiba nevoie sa le schimbe. De la Corfu isi facu rost, asadar, de toti banii de care ar fi avut nevoie in timpul campaniilor sale de filoelen. In mai multe randuri el revenise pe insula si astfel facuse cunostinta cu Hadjine Elizundo. Frumusetea tinerei il uimise. Amintirea sa il urmarise pretutindeni, pe campurile de batalie din Moreea si din Atica.

Dupa ce Acropola s-a predat, Henry d'Albaret n-a gasit nimic mai bun de facut decat sa se intoarca in Corfu. Nu se refacuse complet in urma ranii. Ostenelile excesive din timpul asediului ii subrezisera sanatatea. Aici, desi locuia in afara casei bancherului, gasi in fiecare zi ospitalitate pentru cateva ore, favoare pe care nici un alt strain n-o mai obtinuse pana atunci.

Trecusera aproape trei luni de cand Henry d'Albaret isi ducea astfel traiul. Incetul cu incetul, vizitele sale la Elizundo, care, la inceput, n-au fost decat intrevederi de afaceri, au devenit mai captivante, o data ce se transformasera in vizite zilnice. Hadjine ii placea foarte mult tanarului ofiter. Cum sa nu-si fi dat seama si fata, gasindu-1 mereu cu atata inflacarare langa dansa, in intregime fermecat de placerea de-a o auzi si de a o vedea! La randul ei, n-a sovait sa-i acorde toate ingrijirile pe care le cerea starea lui de sanatate, puternic afectata. Cum ar fi putut Henry d'Albaret s-o duca altminteri decat foarte bine, supus unui asemenea regim.

Pe de alta parte, Xaris nu-si ascundea simpatia pe care i-o inspira caracterul atat de deschis, atat de placut al lui Henry d'Albaret, de care se atasa, la randul sau, din ce in ce mai mult

— Ai dreptate, Hadjine, ii repeta el adesea fetei. Grecia este patria ta cum este si a mea, si nu trebuie sa uitam ca, daca acest tanar ofiter a suferit, aceasta s-a intamplat tot pentru Grecia!

— Ma iubeste! ii spuse ea, intr-o zi, lui Xaris.

Iar vestea fu anuntata de fata cu simplitatea pe care o punea dansa in toate.

— Ei bine, atunci trebuie sa te lasam sa iubesti! raspunse Xaris. Tatal tau imbatraneste, Hadjine! Nici eu n-o sa traiesc o vesnicie! Unde ai putea gasi tu pe lume un protector mai sigur ca Henry d'Albaret?

Hadjine nu raspunsese nimic. Ar trebui sa mai spunem ca, pe langa faptul ca se stia iubita, si ea iubea, de asemenea. O retinere absolut fireasca o oprea sa-si marturiseasca acest sentiment, chiar si in fata lui Xaris.

Totusi, asa stateau lucrurile. Nu mai era un secret pentru nimeni din intreaga societate corfiota. Mai inainte chiar de a fi fost pusa problema in mod oficial, se vorbea despre casatoria lui Henry d'Albaret cu Hadjine Elizundo, de parca fusese deja stabilita.

Se cuvine sa subliniem faptul ca bancherul nu daduse vreun semn ca ar fi dezaprobat atentiile cu care tanarul o inconjura pe tanara. Dupa cum spunea si Xaris, se simtea imbatranind, ba chiar rapid. Oricat de secatuita i-ar fi fost inima, se temea, cu siguranta, ca Hadjine ar putea ramane singura pe lume, desi stia ca avea din ce sa-si duca zilele, cu averea pe care ar fi mostenit-o. Aceasta problema baneasca, de altfel, nu intrase niciodata in atentia lui Henry d'Albaret. Ca fiica bancherului era bogata sau nu, acest aspect nu era de natura sa-1 preocupe, nici o clipa macar. Dragostea pe care o simtea pentru fata se nascuse din sentimente cu mult mai inalte decat din simple calcule vulgare. Pentru blandetea si pentru frumusetea ei o iubea el. Pentru aceasta vie simpatie pe care i-o inspira situatia Hadjinei, inchisa in acest mediu mohorat Apoi si pentru nobletea ideilor sale, pentru largimea vederilor sale, pentru energia sufleteasca de care o simtea capabila, daca vreodata ar fi fost pusa in situatia de a o dovedi;

Iar acest lucru era lesne de inteles, cand Hadjine vorbea despre Grecia asuprita si despre stradaniile supraomenesti pe care le faceau copiii sai pentru a-i reda libertatea. in acest domeniu, cei doi tineri se descopereau fiind intru totul de acord.

Astfel, cate ceasuri emotionante n-au petrecut ei discutand despre toate aceste lucruri, in acea limba greaca pe care Henry d'Albaret o vorbea, acum, ca pe limba materna! Ce bucurie, deplin impartasita, cand vreo victorie marina mai compensa din infrangerile al caror teatru fusese Moreea sau Atica! A trebuit ca Henry d'Albaret sa povesteasca in amanunt toate luptele la care luase parte, sa ii numeasca pe grecii si pe strainii care se remarcasera in aceste inclestari sangeroase, si pe cele ale femeilor pe care Hadjine, in adancul sufletului sau, voia sa le imite – Bubulina, Modena, Zacharias, Kaidos, fara a uita de curajoasa Andronika, pe care tanarul ofiter o salvase de la masacrul din Chaidari.

Ca atare, intr-o buna zi, cand Henry d'Albaret rosti numele acestei femei, Elizundo, care asculta si el conversatia, facu o miscare de natura a-i atrage atentia fiicei sale.

— Ce s-a intamplat, tata? se mira ea.

— Nimic, raspunse bancherul.

Apoi, intorcandu-se catre tanarul ofiter, cu vocea cuiva care ar fi vrut sa para indiferent, intreba:

— Ati cunoscut-o pe aceasta Andronika?

— Da, domnule Elizundo.

— Si mai stiti, cumva, ce s-a intamplat cu ea?

— N-am idee, raspunse Henry d'Albaret Dupa lupta de la Chaidari, cred ca a fost nevoita sa se intoarca in provincie, in Magna sa natala. Dar, intr-o zi sau alta, ma astept s-o vad reaparand pe campul de batalie al Greciei.

— Da! adauga Hadjine, acolo unde trebuie sa se afle!

De ce Elizundo se interesase de soarta Andronikai? Nimeni nu il intreba. Oricum, cu siguranta ca n-ar fi raspuns decat in mod evaziv. Dar problema n-o preocupa pe fiica sa, prea putin la curent cu relatiile bancherului. Sa fi fost, asadar, cu putinta sa existe vreo legatura intre tatal sau si aceasta Andronika, pe care o admira ea?

De altfel, in ceea ce privea Razboiul de Independenta, Elizundo arata o rezerva absoluta. Carei tabere ii acorda sustinerea sa, celei a opresorilor sau celei a oprimatilor? ar fi fost dificil de precizat – nu era el omul care sa exprime vreo urare pentru una dintre ele sau, in general, pentru vreun lucru. Sigur era doar faptul ca primea de la curierul sau tot atatea scrisei expediate din Turcia cat si din Grecia.

Insa este important sa repetam: cu toate ca tanarul ofiter se aratase devotat cauzei elenilor, Elizundo nu-i facuse, din aceasta pricina, o primire mai putin favorabila in casa lui.

Totusi, Henry d'Albaret nu-si mai putea prelungi sederea in Corfu. Refacut pe de-a intregul acum, se hotarase sa implineasca pana la capat ceea ce socotea dansul a fi o datorie. ii vorbea adesea fetei despre aceasta.

— Este de datoria ta, intr-adevar!ral raspundea Hadjine. Oricata durere mi-ar starni plecarea ta, Henry, inteleg ca trebuie sa te alaturi tovarasilor tai de arme! Da! pana cand Grecia nu isi va fi regasit independenta, trebuie sa continue lupta pentru ea!

— Voi pleca, Hadjine, o sa pleci spuse, intr-o zi, Henry d'Albaret Dar, daca as putea lua cu mine certitudinea ca»si tu ma iubesti cum te iubesc eu.

— Henry, nu am nici un motiv sa-ti ascund sentimentele pe care mi le inspiri, raspunse Hadjine. Nu mai sunt un copil si se cuvine sa privesc cu seriozitate spre viitor. Am incredere in tine, adauga ea, intinzandu-i mana, sa ai si tu incredere in mine! Cea pe care o lasi la plecare va fi aceeasi cand te vei intoarce!

Henry d'Albaret stranse mana pe care Hadjine i-o dadea drept gaj pentru sentimentele ei.

— Iti multumesc din toata inima! raspunse el. Da! apartiem intr-adevar unul celuilalt., deja! Si, daca din aceasta cauza despartirea noastra nu poate fi decat mai dureroasa, cel putin voi lua cu mine aceasta asigurare, ca sunt iubit de tine! Dar, inainte sa plec, Hadjine, vreau sa-i vorbesc tatalui tau! Vreau sa fiu incredintat ca ne binecuvanteaza dragostea si ca, din partea Iui, nu vom avea de intampinat nici o piedica.

— Procedezi cu intelepciune, Henry, raspunse tanara. Du-te si obtine fagaduiala sa, precum o ai si pe a mea!

Iar Henry d'Albaret nu intarzie s-o faca, intrucat era hotarat sa isi reia serviciul sub comanda colonelului Fabvier.

Intr-adevar, evenimentele mergeau din rau in mai rau pentru cauza independentei. Conventia de la Londra nu produsese inca nici un efect util, ba chiar te puteai intreba daca puterile europene nu se marginisera, in fata sultanului, doar la niste observatii oficioase, ca atare absolut platonice.

De altfel, turcii, ingamfati de victoriile lor, pareau destul de putin dispusii sa cedeze ceva din pretentii. Cu toate ca doua escadre, una engleza, comandata de amiralul Codrington, si cealalta franceza, la ordinele amiralului de Rigny, strabatusera, atunci, Marea Egee si, cu toate ca guvernul grec venise sa se instaleze la Egina, pentru a delibera in mai bune conditii de securitate, turcii dadeau dovada de o incapatanare care ii facea inca si mai de temut.

Asa se intelegea, cel putin, vazand o intreaga flota de nouazeci si doua de corabii otomane, egiptene si tunisiene, pe care vasta rada a portului Navarin, tocmai o primise, pe data de 7 septembrie. Aceasta flota aducea imense cantitati de provizii, pe care Ibrahim urma sa le preia ca sa se ingrijeasca de nevoile unei expeditii pe care o pregatea impotriva hydriotilor.

Or, tocmai la Hydra se hotarase sa mearga d'Albaret, ca sa se alature tnfel pelor de voluntari. Aceasta insula, situata in extremitatea Argolidei, este una dintre cele mai bogate din Arhipelag. Cu sangele si cu banii sai, dupa ce facuse atatea pentru cauza elenilor pe care ii aparau curajosii sai marinari, Tombasis, Miaoulis, Tsamados, atat de temuti de capitanii turci, Hydra se vedea acum amenintata de cele mai teribile represalii.

Henry d'Albaret nu-si putea, asadar, intarzia plecarea din Corfu, daca voia sa ajunga la Hydra inaintea soldatilor lui Ibrahim. De aceea, data] plecarii fu definitiv stabilita pentru 21 octombrie.

Cu cateva zile mai inainte, asa cum fusese convenit, tanarul ofiter veni sa-1 vada pe Elizundo si ii ceru mana fiicei sale. Nu ii ascunse faptul ca Hadjine va fi bucuroasa, daca bancherul va binevoi sa-i incuviinteze cererea, i De altfel, problema se rezuma, deocamdata, la obtinerea consimtamantului din partea sa. Casatoria avea sa fie celebrata la intoarcerea lui Henry d'Albaret. Absenta sa, cel putin asa spera, nu avea sa fie de lunga durata.

Bancherul cunostea situatia tanarului ofiter, starea averii sale, consideratia de care se bucura familia acestuia in Franta. Nu avea, asadar, nici un motiv de a cere explicatii in aceasta privinta. La randul sau, onorabilitatea lui era fara pata, si niciodata nu se auzise cel mai mic zvon defavorabil la adresa casei sale de banca. Despre cat anume insemna propria avere, cum tanarul Henry d'Albaret nici macar nu deschise acest subiect, si bancherul pastra tacerea. Cat despre propunerea in sine, Elizundo raspunse ca ii era pe plac. Aceasta casatorie nu putea decat sa-1 faca fericit, intrucat el trebuia sa ii inlesneasca fericirea fiicei sale.

Toate acestea au fost spuse destul de rece, dar important era ca fusesera spuse. Henry d'Albaret avea acum cuvantul lui Elizundo si, in schimb, bancherul obtinu de la fiica lui calduroase multumiri, pe care el le asculta cu rezerva sa obisnuita.

Totul parea, asadar, sa decurga spre cea mai mare satisfactie a celor doi tineri si, trebuie sa adaugam, spre desavarsita multumire a lui Xaris. Acest om de toata isprava planse ca un copil si, bucuros, il stranse la piept pe tanarul ofiter.

Cu acestea, lui Henry d'Albaret nu ii mai ramasese decat foarte putin timp de petrecut alaturi de Hadjine Elizundo. Luase hotararea sa se imbarce pe un bric levantin, care bric trebuia sa paraseasca insula Corfu pe 21 ale lunii, cu destinatia Hydra.

Cum au trecut aceste ultime zile in casa de pe Strada Reale, se poate lesne ghici, fara a fi necesar sa mai insistam asupra lor. Henry d'Albaret si Hadjine nu s-au mai dezlipit nici pentru un ceas unul de altul. Vorbeau indelung, in salonul scund, de la parterul posomoratei locuinte. Nobletea sentimentelor amandurora Ie conferea acestor intrevederi un farmec patrunzator, care le mai indulcea nota extrem de serioasa. Viitorul il credeau al lor, daca prezentul, ca sa spunem asa, inca le scapa din mana. Asadar, acest prezent voira sa-1 analizeze cu sange rece. Amandoi ii cantarira sansele, bune si rele, dar fara descurajare, fara slabiciune. Iar, vorbind astfel, nu conteneau sa se infierbante pentru aceasta cauza, careia Henry d'Albaret urma sa i se dedice inca o data.

Intr-o seara, mai precis pe 20 octombrie, pentru ultima oara, isi repetau aceste lucruri, numai ca, probabil, cu mai multa emotie, fiindca a doua zi tanarul ofiter trebuia sa plece.

Deodata, Xaris intra in salon. Nu putea scoate un cuvant. Gafaia. Alergase si inca cum! In cateva minute, vanjoasele sale picioare il adusesera, strabatand tot orasul, de la citadela pana la capatul strazii Reale.

— Ei bine, ce doresti? Ce-ai patit, Xaris? De ce esti atat de emotionat? intreba Hadjine.

— Fiindca am. fiindca am! O veste! O importanta. o veste grava!

— Vorbeste! vorbeste! Xaris!1 ii ceru, la randul sau, Henry d'Albaret, nestiind daca trebuie sa se bucure ori sa se ingrijoreze.

— Nu pot! Nu pot! raspundea Xaris, pe care marea emotie il strangea de gat.

— Este vorba, deci, de o veste despre razboi? il descusu fata, luandu-1 de mana.

— Dar vorbeste o data! repeta ea. Vorbeste, bunul meu Xaris! Ce s-a intamplat?

— Turcii. astazi. batuti. la Navarin!

Astfel Henry d'Albaret si Hadjine aflara vestea bataliei navale de la 20 octombrie.

Bancherul Elizundo tocmai atunci intra in salon, atras de zgomotul facut de intoarcerea navalnica a lui Xaris. Cand afla despre ce era vorba, buzele i se stransera fara voie, fruntea i se incrunta, dar nu manifesta nici satisfactie, nici neplacere, in vreme ce tinerii isi lasara bucuria inimii sa se reverse nestavilita.

Intr-adevar, vestea bataliei de la Navarin tocmai sosise la Corfu. De indata ce se raspandi in tot orasul, i se aflara si toate amanuntele, aproape cu aceeasi iuteala, aduse telegrafic de aparatele de pe coasta albaneza.

Escadrele engleza si franceza, carora li se alaturase escadra rusa, numarand douazeci si sapte de vase si o mie doua sute saptezeci si sase de tunuri, atacasera flota otomana, fortand trecerea in rada portului Navarin*. Cu toate ca turcii erau superiori ca numar, intrucat se bizuiau pe saizeci de vase, toate foarte mari, armate cu o mie noua sute nouazeci si patru de tunuri, fusesera infranti. Mai multe nave de-ale lor se scufundasera ori sarisera in aer, laolalta cu un mare numar de ofiteri si de mateloti. Ibrahim nu mai putea astepta de la marina sultanului sa-1 ajute in expeditia sa contra Hydrei.

Acesta era un eveniment de o importanta considerabila. intr-adevar, avea sa fie punctul de pornire intr-o noua perioada pentru soarta Greciei. Desi cele trei puteri se hotarasera dinainte sa nu traga nici un folos de pe urma acestei victorii, zdrobind Poarta, parea sigur ca acordul lor va sfarsi prin a smulge teritoriul elenilor de sub dominatia otomana si ca, la fel de sigur, mai devreme sau mai tarziu, autonomia noului regat va deveni un fapt implinit.

Astfel se credea in casa bancherului Elizundo. Hadjine, Henry d'Albaret si Xaris aplaudasera. Bucuria lor isi gasi un ecou in intregul oras. Tunurile din Navarin tocmai le asigurasera independenta fiilor Greciei.

Si, mai intai de toate, proiectele tanarului ofiter fura complet modificate dupa aceasta victorie a puterilor aliate sau, mai degraba – fiindca expresia este mai potrivita —, dupa infangerea marinei turcesti. in consecinta, Ibrahim trebuia sa renunte la a mai intreprinde campania pe care o planuise impotriva Hydrei. Intr-adevar, nici nu mai incapea discutie.

Ca atare, survenea o schimbare si in planurile concepute de Henry d'Albaret inainte de aceasta data de 20 octombrie. Nu mai era necesar sa mearga sa li se alature voluntarilor care alergasera in ajutorul hydriotilor. Se hotari, asadar, sa astepte la Corfu evenimentele care trebuiau sa urmeze, ca o consecinta naturala a acestei batalii de la Navarin.

Oricum, soarta Greciei nu mai putea fi pusa sub semnul intrebarii. Europa nu avea s-o lase sa piara. Cu putin timp inainte, in intreaga peninsula elenica, Semiluna cedase locul drapelului independentei. Ibrahim, deja obligat sa isi restranga ocupatia numai la centrul si la orasele de pe litoralul Peloponesului, avea sa fie, in sfarsit, silit sa le evacueze.

In aceste conditii, spre care punct al peninsulei avea sa se indrepte Henry d'Albaret? Fara indoiala, colonelul Fabvier se pregatea sa paraseasca Mitylene pentru a porni in campanie impotriva turcilor pe insula Scio; dar preparativele nu se incheiasera inca si nici nu aveau sa se incheie decat intr-un oarecare interval de timp. Nu avea rost, asadar, sa se gandeasca la o plecare imediata.

Astfel judeca situatia tanarul ofiter. Astfel o aprecie si Hadjine, pe langa el. Asadar, nu mai exista nici un motiv pentru a amana casatoria. Elizundo, de altfel, nu ridica nici o obiectie ca aceasta sa se indeplineasca fara intarziere. Ca atare, data fu stabilita peste zece zile din acel moment, adica la sfarsitul lunii octombrie.

Este de prisos sa insistam asupra sentimentelor pe care apropierea nuntii ie-a nascut in inimile celor doi logodnici. Nu mai era vorba despre nici o plecare in acest razboi, in care Henry d'Albaret ar fi putut sa-si piarda viata! Nu mai era vorba despre nici un fel de asteptare dureroasa, de-a lungul careia Hadjine sa numere zilele si orele! Xaris, daca era cu putinta, era chiar mai fericit decat toti ceilalti! Nici daca ar fi fost casatoria lui, bucuria nu i-ar fi fost mai exploziva. Pana si la bancher, in pofida racelii sale obisnuite, satisfactia era vizibila. Viitorul fiicei sale era asigurat.

S-a convenit ca toate lucrurile vor fi facute cu simplitate si li se paru inutil sa invite intregul oras la aceasta ceremonie. Nici Hadjine, nici Henry d'Albaret nu erau dintre cei care sa vrea atatia martori la fericirea lor. Cu toate acestea, se cereau si unele pregatiri, de care ei se ocupara fara ostentatie.

Se aflau in ziua de 23 octombrie. Nu mai ramasesera decat sapte zile de asteptat pana la celebrarea casatoriei. Parea, asadar, ca nu mai existau piedici de trecut, intarzieri de temut Cu toate acestea, se produse un fapt care i-ar fi nelinistit din cale-afara pe Hadjine si pe Henry d'Albaret, daca ar fi avut stiinta de el.

In ziua aceea, in curierul sau de dimineata, Elizundo gasi o scrisoare, a carei lectura ii dadu o lovitura neasteptata. O mototoli, o rupse in bucatele si in final o arse – ceea ce dovedea o tulburare profunda la un om cu o asemenea stapanire de sine ca bancherul.

Si ar fi putut fi auzit murmurand aceste cuvinte:

— De ce n-a ajuns scrisoarea aceasta opt zile mai tarziu? Blestemat fie cel care a scris-o!

Capitolul V.

COASTA MESSENIANA

I ntreaga noapte, dupa ce iesise din Vitylo, Karysta tinuse directia sud-vest, astfel incat sa traverseze oblic golful Coron. Nicolas Starkos coborase in cabina sa si urma sa nu-si mai faca aparitia pana la rasaritul soarelui.

Vantul era favorabil – una dintre acele brize puternice din sud-est care domnesc, in general, peste aceste mari, la sfarsitul verii si la inceputul primaverii, pe la vremea solstitiilor, cand se transforma in ploi vaporii Mediteranei.

Dimineata, capul Gallo, in extremitatea Messeniei, a fost ocolit si ultimele creste ale muntilor Taygetos, care incununeaza pantele sale abrupte, se cufundara curand in aburii rasaritului.

Cand capul Gallo fu depasit, Nicolas Starkos urca din nou pe puntea seicii sale. Prima privire o arunca spre est.

Pamantul Magnei nu se mai vedea. in partea aceea, acum, se ridicau puternicele contraforturi ale muntelui Agios-Dimitrios, la mica distanta in spatele promontoriului.

O clipa, bratul capitanului se intinse in directia Magnei. Un gest de amenintare? Un ultim adio aruncat meleagului sau natal? Cine ar fi putut sti? Oricum, nu prevestea nimic bun uitatura pe care o lansau in clipa aceea ochii lui Nicolas Starkos!

Saica, bine tinuta in frau sub panzele sale patrate si sub cele latine, lua amur ele la trib ord si incepu sa inainteze spre nord-vest. Iar, cum vantul sufla dinspre uscat, marea prezenta toate conditiile pentru o navigare rapida.

Karysta lasa, in stanga, insulele Oenusse, Cabrera, Sapienza si Venetico; apoi, intra in linie dreapta prin trecatoarea dintre Sapienza si uscat, astfel incat sa vina in dreptul orasului Modon.

Inaintea ei se desfasura, in acel moment, coasta messeniana, cu minunata priveliste a muntilor sai, cu un caracter vulcanic foarte pronuntat Messenia era destinata sa devina, dupa constituirea definitiva a regatului, una dintre cele treisprezece nome sau prefecturi, din care se compune Grecia moderna, incluzand insulele ioniene. Dar, la epoca respectiva, provincia aceasta nu era decat unul dintre numeroasele teatre de lupta, cand in mainile lui Ibrahim, cand in mainile grecilor, dupa cum decideau sortii armelor, la fel cum fusese, altadata, teatrul celor trei razboaie ale Messeniei purtate impotriva spartanilor, care facusera celebre numele lui Aristomene si Epaminondas.

In acest timp, Nicolas Starkos, fara a rosti nici macar un cuvant, dupa ce verificase cu ajutorul compasului directia seicii si cercetase cum se prezenta vremea, se dusese sa se aseze la pupa.

De partea cealalta, avea loc un schimb de ipoteze intre echipajul Karystei si cei zece oameni imbarcati la Vitylo – in total, douazeci de marinari, cu un simplu sef de echipaj, pentru a-i comanda, la ordinele capitanului. Este adevarat, secundul seicii nu se afla la bord in momentul acela.

Si iata ce isi spuneau matelotii despre destinatia actuala a micului lor bastiment, apoi despre directia pe care o urma, urcand inapoi de-a lungul coastelor Greciei. Se intelege de la sine ca intrebarile veneau de la cei noi, iar raspunsurile, de Ia cei vechi din echipaj.

— Nu vorbeste mult capitanul Starkos!

— Cat mai putin cu putinta; dar si cand le zice, le zice bine si e bine sa-1 asculti!

— Si incotro merge Karysta?

— Nu se stie niciodata incotro merge Karysta.

— La dracu'! ne-am angajat pe incredere si putin conteaza, la urma urmei!

— Da! si fiti siguri ca acolo unde ne duce capitanul, acolo trebuie sa mergem!

— Dar, asa, numai cu tunurile acelea micute de la prova, Karysta nu poate risca sa atace vasele de comert din Arhipelag!

— Tot asa, nu este deloc facuta sa cutreiere marile! Capitanul Starkos are alte doua corabii, dar acelea bine armate, bine echipate pentru cursa! Karysta este, cum s-ar zice, iahtul sau de placere! De altfel, vedeti ce slaba impresie v-a facut? La fel se lasa pacalite si crucisatoarele franceze, engleze, grecesti si turcesti!

— Dar partea din prada?

— Partea din prada este a cui o inhata, si voi veti fi dintre acestia, cand saica isi va termina campania! Hai ca n-o sa stati degeaba si, unde e primejdie, e si castig!

— Va sa zica, nu este nimic de facut acum prin imprejurimile Greciei si ale insulelor?

— Nimic. nu mai mult ca in apele Adriaticii, daca voia capitanului ne va purta prin partea aceea! Deci, pana la noi ordine, iata-ne marinari cinstiti, la bordul unei seici cinstite, navigand cinstit pe Marea Ioniana! Dar nu va dura mult!

— Si cu cat mai repede, cu atat mai bine!

Dupa cum se vede, noii imbarcati, la fel ca si ceilalti marinari de pe Karysta, nu erau oameni care sa dea inapoi de la treaba, oricare ar fi fost ea. Scrupule, mustrari de constiinta, chiar simple prejudecati, nu avea rost sa cauti asa ceva la populatia de marinari din Magna de Jos. intr-adevar, erau demni de cel care ii comanda, iar acela stia ca se poate bizui pe ei.

Dar, daca oamenii din Vitylo il cunoscusera pe capitanul Starkos, nu il cunoscusera si pe secundul lor, deopotriva ofiter de marina si om de afaceri —pe scurt, blestemat fie-i numele. Acesta era un asa-numit capitan Skopelo, originar din Cerigotto, o insulita destul de rau-famata, situata la limita meridionala a Arhipelagului, intre Cerigo si Creta. Iata de ce unul dintre nou-veniti, adresandu-se sefului de echipaj de pe Karysta, intreba:

— Si secundul?



— Secundul nu este la bord, fu raspunsul.

— N-o sa-1 vedem?

— Ba da.

— Si cand asta?

— Cand va trebui sa-1 vedem.

— Dar unde este?

— Unde trebuie sa fie!

Omul fu nevoit sa se multumeasca numai cu acest raspuns, din care nu aflase nimic. In acel moment, de altfel, fluierul sefului de echipaj chema toata lumea pe punte, pentru a mai intinde panzele. Cu acestea, conversatia de mai devreme, din teuga, fu intrerupta brusc.

Intr-adevar, trebuia sa mai stranga putin vantul, ca sa se aseze pe directia de inaintare la distanta de o mila de coasta messeniana. Pe la pranz, Karysta ajunse in dreptul orasului Modon. Nu acolo era destinatia sa. Asadar, nu avea sa faca escala in acest orasel, ridicat pe ruinele anticei Methone, la capatul unui promontoriu care-si proiecta varful stancos catre insula Sapienza. Curand, dupa o cotitura a falezei, pierdura din vedere farul care se ridica la intrarea in port.

Un semnal, totusi, fusese lansat de la bordul seicii. Un fanion negru, impartit in patru de o semiluna rosie, fusese inaltat in arboretul catargului mare. Dar dinspre uscat nu i se raspunse in nici un fel. Astfel, ruta fu continuata spre nord.

Seara, Karysta sosea la intrarea ia rada portului Navarin, un soi de mare lac maritim, strajuit pe o latura de tin lant de munti inalti. O clipa, orasul, dominat de masa confuza a citadelei sale, se ivi in spartura unei stanci gigantice. Acolo se afla capatul acestui stavilar natural, care zagazuieste vijeliile din nord-vest, pe care, prin aceasta palnie lunga, Adriatica le napusteste in tromba pe Marea Ioniana.

Amurgul inca mai poleia culmea acestor inaltimi, inspre est; dar umbra invaluise deja rada larga.

De data aceasta, echipajul credea ca saica lor avea sa arunce ancora la Navarin. intr-adevar, o apuca drept prin trecatoarea de la Megalo-Thuro, la sud de ingusta insula Sphacteria, care se intinde pe o lungime de aproape patru mii de metri. Acolo se inaltau doua morminte, ridicate in cinstea a doua nobile victime ale razboiului: unul al capitanului francez Mallet, cazut in 1825, iar, in fundul unei grote, celalalt, al contelui de Santa-Rosa, un filoe-len italian, fost ministru al Piemontului, mort in acelasi an si pentru aceeasi cauza.

Cand saica nu mai era decat la vreo zece ancabluri de oras, ea se intoarse pe-o coasta, cu vira in vant. Un fanion rosu fu inaltat, cum fusese inaltat si fanionul negru, in varful catargului mare. Nici la acest semnal nu primi vreun raspuns. Karysta nu avea nimic de facut in aceasta rada, unde se puteau vedea, in acel moment, numeroase vase turcesti in escala. Asadar, saica executa manevrele ca sa se aseze pe directia albei insulite Kouloneski, situata aproape in mijloc. Apoi, la comanda sefului de echipaj, stransoarea velelor a fost usor largita, iar mura a fost pusa la tribord – ceea ce permitea revenirea spre liziera Sphacteriei.

Pe insulita Kouloneski, mai multe sute de turci, surprinsi de greci, fusesera izolati la inceputul razboiului, in 1821, si acolo murisera de foame, cu toate ca se predasera, obtinand promisiunea ca vor fi transportati in teritoriul otoman.

Tot aici, mai tarziu, in 1825, cand trupele lui Ibrahim au asediat Sphacteria, pe care Mavrocordat o apara el insusi, opt sute de greci au fost masacrati, drept represalii.

Saica se indrepta in acel moment spre trecatoarea de la Sikia, deschisa pe o ancablura largime, la nord de insula, intre partea sa septentrionala si promontoriul Coryphasion. Trebuia sa cunosti bine senalul pentru a te aventura pe-aici, fiindca este aproape impracticabil pentru vase mari, al caror pescaj cere o mai mare adancime. Dar Nicolas Starkos, cum ar fi facut cel mai bun pilot din rada, trecu indraznet printre rocile ascutite de la capatul insulei si depasi promontoriul Coryphasion. Apoi, vazand dincolo de acesta mai multe escadre in escala – vreo treizeci de bastimente franceze, engleze si ruse – le ocoli cu prudenta, urca toata noaptea, tinand coasta messeniana, se strecura printre uscat si insula Prodana, iar, la ivirea zorilor, saica, manata de o puternica briza din sud-est, urma sinuozitatile litoralului in apele linistite ale golfului Arcadia.

Soarele tocmai se ridica, in clipa aceea, in spatele crestei masivului Ithom, de unde privirea, dupa ce imbratisa amplasamentul anticei Messenii, se pierdea, intr-o parte, spre golful Coron si, in cealalta, spre golful caruia regiunea Arcadia i-a dat numele sau. Marea scanteia in lungi lamele aurii, incretita de briza din primele ceasuri ale zilei.

Inca din zori, Nicolas Starkos manevra corabia astfel incat sa treaca pe cat era cu putinta mai aproape de oras, situat intr-una din scobiturile coastei, care se rotunjea, formand o rada larga, comerciala.

Catre orele zece, seful de echipaj veni la pupa si statu drept in fata capitanului, in atitudinea unuia care asteapta ordine;

Intreaga urzeala gigantica a muntilor Arcadiei se desfasura, atunci, la est. Sate pierdute la jumatatea corniselor in padurile de maslini si de migdali si in plantatiile de vie, paraie serpuind spre vadul vreunui rau tributar, printre tufe de mirt si de oleandri; apoi, aninate la toate nivelele de inaltime, pe toate pantele, orientate in toate directiile, miile de plantatii ale faimoaselor vii de Corint, care nu lasau nici o palma de pamant neocupat; mai jos, pe primele damburi, casele rosii ale orasului, sclipind ca niste mari bucati de etamina pe fundalul unei cortine de chiparosi – astfel se prezenta aceasta magnifica panorama a uneia dintre cele mai pitoresti coaste ale Peloponesului.

Dar, apropiindu-te mai mult de Arcadia, antica Kyparissia, care a fost principalul port al Meseniei pe timpul lui Epaminondas, apoi unul din domeniile francezului Ville-Hardouin, dupa Cruciade, ce dezolant spectacol pentru ochi, ce dureroase regrete pentru cineva care ar fi pastrat aceste amintiri cu religiozitate!

Cu doi ani mai devreme, Ibrahim distrusese orasul si macelarise copiii, femeile si batranii! In ruine zacea acum vechiul castel, cladit pe amplasamentul anticei acropole; in ruine biserica Sfantul Gheorghe, pe care niste musulmani fanatici o devastasera; in ruine, de asemenea, si casele si edificiile publice!

— Se vede treaba ca prietenii nostri egipteni au trecut pe aici! murmura Nicolas Starkos, care nu simtea nici o strangere de inima in fata acestei scene de jale.

— Si acum turcii sunt stapani! ii raspunse senil de echipaj.

— Da. pentru multa vreme. si chiar, sa speram, pentru totdeauna! adauga capitanul.

— Karysta o sa acosteze sau mergem mai departe?

Nicolas Starkos scruta cu atentie portul, de care il desparteau doar cateva ancabluri. Apoi, privirile sale se indreptara spre oras, construit la o mila mai in spate, pe un contrafort al muntelui Psykhro. Parea ca sovaie despre ce trebuia sa faca in privinta Arcadiei: sa traga la dig, sau sa iasa din nou in larg.

Seful de echipaj continua sa astepte raspunsul capitanului la intrebarea sa.

— Dati semnalul! spuse, in sfarsit, Nicolas Starkos. Fanionul rosu cu semiluna de argint urca in capatul picului si se desfasura in vant.

La cateva minute dupa aceea, un fanion identic flutura in varful unui stalp, inaltat la capatul larg al digului din port.

— Ancoram! zise capitanul.

Mura fu pusa dedesubt, iar saica se apropie. indata ce intrarea in port fu suficient de larga, saica inainta fara ezitare. Curand, velele trinchetului au fost stranse, apoi si panza mare, iar Karysta patrunse in senal numai cu bate-pupasi focul. Viteza ramasa ii era suficienta pentru a ajunge pana in mijlocul portului. Acolo, cobori ancora, iar matelotii se ocupara de diversele manevre care insotesc o escala.

Aproape imediat, barca fu lasata la apa, capitanul urca in ea, apoi se desprinse de saica, impinsa viguros de patru vasle, si acosta la o scarita de piatra, sapata in piatra cheiului. Un om il astepta acolo, urandu-i bun-venit in termenii urmatori:

— Skopelo este la ordinele lui Nicolas Starkos!

Un gest de familiaritate al capitanului fu singurul sau raspuns. O lua inainte si urca treptele, astfel incat ajunse la primele case ale orasului. Dupa ce trecu printre ruinele din ultimul asediu, in mijlocul strazilor intesate de soldati turci si arabi, se opri in fata unui han, scapat aproape neatins, pe a carui fatada scria Minerva, unde insotitorul sau intra indata dupa el.

0 clipa mai tarziu, capitanul Starkos si Skopelo stateau la masa intr-o incapere, avand la indemana doua pahare si o sticla de raki, un alcool tare, distilat din crini de padure. Tigarete din tutun galben si parfumat de la Mesolongion au fost rasucite, aprinse si inhalate; apoi incepu conversatia intre acesti doi barbati, dintre care unul juca, plin de solicitudine, rolul de umilul slujitor al celuilalt.

Hain chip, josnic, siret si inteligent totodata, avea acest Skopelo! N-ai fi zis ca are cincizeci de ani, ceea ce era absolut adevarat, caci parea mai in varsta. O figura de camatar, cu ochi fatarnici, dar vioi, parul ras, nasul coroiat, mainile cu degete raschirate si picioare lungi, despre care s-ar fi putut spune cum se spune despre picioarele albanezilor „Ca degetul mare este in Macedonia cand calcaiul inca mai este in Beotia”. in fine, o fata rotunda, fara mustati, o barba inspicata pe obraz, un cap puternic, cu teasta golasa, infipt pe un trunchi costeliv, potrivit de inaltime. Acest tip de evreu arab, totusi crestin dupa nastere, purta un vesmant foarte simplu – vesta si pantalonii de matelot levantin —, ascuns sub un soi de mantie imblanita.

Skopelo era omul de afaceri nimerit pentru a administra bunurile acestor pirati din Arhipelag, foarte priceput cand se ocupa de plasamentul prazilor, de vanzarea de prizonieri, adusi pe piata turceasca si transportati, pe coastele berberilor.

Ceea ce putea semana a conversatie intre Starkos si Skopelo, subiectele in jurul carora s-a inchegat, modul in care evenimentele din razboiul actual au fost apreciate, castigurile pe care si le-au planuit – sunt lesne de imaginat

— Cum sta Grecia? intreba capitanul.

— Aproape la fel cum ai lasat-o, de buna seama! raspunse Skopelo. Se implineste, iata, o luna incheiata de cand Karysta navigheaza pe langa coastele Tripolifemiei si, probabil, de la plecare, n-ai mai putut avea nici o veste!

— Niciuna, adevarat.

— Te anunt, asadar, capitane, ca vasele turcesti sunt gata sa-1 duca pe Ibrahim cu trupele sale la Hydra.

— Da, raspunse Nicolas Starkos. Le-am zarit ieri seara, trecand prin portul Navarin.

— N-ai facut pe nicaieri vreo escala de cand ai plecat din Tripoli? intreba Skopelo.

— Ba da. o singura data! M-am oprit cateva ceasuri in Vitylo. pentru a-mi completa echipajul Karystei! Dar, de cand am pierdut din ochi coasta; Magnei, n-am mai primit nici un raspuns la semnale, pana sa sosesc in Arcadia.

— Probabil pentru ca n-au avut cum Iti raspunde, replica Skopelo.

— Spune-mi, relua Nicolas Starkos, ce fac, in acest moment, Miaoulis si Canaris?

— Sunt siliti, capitane, sa incerce sa dea o mana de ajutor hydriotilor, ceea ce nu le poate asigura decat niste succese de rand, nicicum o victorie definitiva! Asa ca, in timp ce ei haituiesc vasele turcesti, piratii au parte de zile frumoase in intreg Arhipelagul!

— Si se mai vorbeste despre?

— Despre Sacratif? ii continua Skopelo vorba, coborand putin vocea. Da! peste tot., si, ca intotdeauna, Nicolas Starkos, nu depinde decat de el ca sa se vorbeasca si mai mult inca!

— Se va vorbi!

Nicolas Starkos se ridicase, dupa ce isi golise paharul pe care Skopelo.il umpluse din nou. Se plimba un timp incoace si incolo; apoi, oprindu-se in fata ferestrei, cu bratele incrucisate, asculta cantecul deocheat al soldatilor turci, care se auzea din departare.

La sfarsit, se intoarse si se aseza in fata lui Skopelo si, schimband brusc cursul conversatiei, intreba:

— Am inteles din semnalul tau ca ai avea aici o incarcatura de prizonieri?

— Da, Nicolas Starkos, cu ce altceva sa umpli o corabie de patru sute de tone! Este tot ce a mai ramas din masacrul de dupa deruta lui Cremmydi! Pe sangele lui Hristos! Turcii au ucis cam mult, de data aceasta! Daca ar fi fost dupa ei, n-ar mai fi ramas un singur prizonier in viata!

— Ce sunt, barbati, femei?

— Da, si copii! de toate, ma rogi

— Unde sunt?

— In citadela Arcadiei.

— I-ai cumparat scump?

— Hm! Pasa nu s-a aratat prea binevoitor, raspunse Skopelo. El crede ca razboiul de Independenta se apropie de sfarsit., din pacate! Or, daca razboi nu mai este, nu mai sunt nici batalii! Daca nu mai sunt batalii, nu mai sunt razii, cum se spune acolo, in Berberνa, iar daca nu mai sunt razii, nu mai este nici marfa omeneasca sau de alt soi1. Dar, daca prizonierii sunt rari, atunci le creste pretul! Este o compensatie, capitane! Stiu din sursa de incredere ca lipsesc sclavii, in momentul acesta, pe piata din Africa si i-am putea revinde pe ai nostri la un pret bun!

— Fie! raspunse Nicolas Starkos. Este totul gata, poti sa-i aduci la bordul Karystei?

— Totul este pregatit si nu mai am de ce sa stau aici.

— Asta-i bine, Skopelo. In opt sau zece zile, cel tarziu, corabia, care va fi expediata din Scarpanto, va veni sa ia incarcatura. Se va livra fara piedici?

— Fara piedici, este perfect stabilit, raspunse Skopelo, dar contra plata. Va trebui, asadar, sa ne intelegem cu bancherul Elizundo, ca sa ne accepte politele. Semnatura lui este buna, iar pasa va accepta valorile sale ca pe banii pesin!

— O sa-i scriu lui Elizundo ca voi face neintarziat escala in Corfu, unde voi incheia afacerea aceasta.

— Afacerea aceasta. si inca una, nu mai putin importanta, Nicolas Starkos! adauga Skopelo.

— Poate! raspunse capitanul.

— La drept vorbind,n-ar fi decat foarte corect! Elizundo este bogat. din cale-afara. se spune. Si ce 1-a imbogatit, daca nu negotul nostru. si noi. care am riscat de a sfarsi atarnati de o verga a trinchetului, la fluieratul sefului de echipaj! Ah! Pe timpuri ca acestea, este bine sa fii bancherul piratilor din Arhipelag! De aceea, repet, Nicolas Starkos, n-ar fi decat foarte corect!

— Ce n-ar fi decat foarte corect? intreba capitanul privindu-si secundul drept in fata.

— Ei! cum nu stii? facu Skopelo. Pe cuvant, zi drept, capitane, ma intrebi doar de dragul de a ma auzi repetand-o a suta oara?

— Poate!

— Fiica bancherului Elizundo.

— Se va face ceea ce este drept! raspunse simplu Nicolas Starkos, ridicandu-se.

Cu acestea, iesi din hanul Minerva si, urmat de Skopelo, reveni in port, in locul unde II astepta barca lui.

— Urca, ii zise lui Skopelo. Vom negocia aceste polite cu Elizundo indata ce vom sosi in Corfu. Apoi, dupa ce vom termina, te vei intoarce in Arcadia, pentru a prelua livrarea incarcaturii.

— Urc! raspunse Skopelo.

O ora mai tarziu, Karysta iesea din golf. Dar, inainte de incheierea zilei, Nicolas Starkos putea auzi un huruit indepartat, al carui ecou ii ajungea la urechi venind dinspre sud.

Era canonada escadrelor aliate, care bombardau rada Navarinului!

Capitolul VI.

PIARA PIRATII DIN ARHIPELAG!

D irectia nord-nord-vest, tinuta de saica, trebuia sa-i permita sa urmareasca acest pitoresc cuib al insulelor ioniene, fara sa piarda pe vreuna din vedere si s-o zareasca imediat pe o alta.

Din fericire pentru ea, Karysta, cu infatisarea sa de cinstit bastiment levantin, pe jumatate iaht de placere, pe jumatate vas de comert, nu-si trada prin nimic originea. intr-adevar, n-ar fi fost intelept clin partea capitanului sa se aventureze astfel in bataia tunurilor din forturile britanice, la cheremul fregatelor din Regatul Unit.

Numai vreo cincizeci de leghe marine desparteau Arcadia de insula Zanta, „floarea Levantului” cum o numeau, poetic, italienii. In fundul golfului pe care il traversa atunci Karysta, se distingeau pana'si culmile inverzite ale muntelui Scopos, pe povarnisul caruia se randuiau, in trepte, padurile de maslini si de portocali, care inlocuiau acum codrii desi, odinioara cantati de Homer si Virgiliu.

Vantul era bun – o briza de uscat, bine statornicita, pe care o primea dinspre sud-est. Astfel, saica, sub straiurile gabierului si zburatorului desfasurate, despica rapid apele Zantei, aproape tot atat de linistite in clipa aceea precum ale unui lac oarecare.

Spre seara, ea trecea prin dreptul capitalei care poarta acelasi nume ca si insula. Aceasta era o draguta cetate italiana, inflorita pe pamantul lui Zakynthos, fiul troianului Dardanus. De pe puntea Karystei, nu se zareau decat luminile orasului, care se desfasura rotund, pe un spatiu de o jumatate de leghe, la malul unui golfulet circular. Aceste lumini, presarate la diferite inaltimi, de la cheiurile portului pana la turnurile castelului de origine venetiana, cladit la trei sute de picioare deasupra nivelului marii, alcatuiau parca o enorma constelatie, ale caror stele principale semnalau piata palatelor Renasterii de pe strada principala si catedrala Sfantul Dionisie din Zakynthos.

Nicolas Starkos, cu aceasta populatie zaniota, atat de profund transformata din contactul cu venetienii, francezii, englezii si rusii, nu putea intretine nici un fel de raporturi comerciale de genul celor stabilite cu turcii din Pelopones. Nu avu, asadar, nici un semnal de transmis strajilor din port, nici de ce sa faca escala pe aceasta insula, odinioara patria a doi poeti celebri – unul, italian, Hugo Foscolo, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar celalalt Salomos, una dintre gloriile Greciei moderne.

Karysta traversa ingustul brat de mare care separa Zanta de Ahaia si Elida. Fara indoiala, nu doar o singura ureche se simti ofensata de cantecele de pe uscat pe care le aducea briza pana la bord, de parca ar fi fost niste barcarole iesite din Lido! Dar trebuia sa se resemneze. Saica trecu prin mijlocul acestor melodii italiene si, in ziua urmatoare, se gasea in golful Pa tras, adanca scobitura care continua golful Lepantei pana la Istmul Corint.

Nicolas Starkos statea, in acel moment, la prova Karystei. Privirea sa se plimba de-a lungul intregii coaste a Acarnaniei, la limita septentrionala a golfului. De acolo, reanviau mari si nepieritoare amintiri, care ar fi trebuit sa trezeasca un fior in sufletul oricarui fiu al Greciei, daca acest fiu nu si-ar fi renegat si tradat de multa vreme tara-mama!

— Mesolongion! spuse atunci Skopelo, intinzand mana inspre nord-vest. Lamentabila populatie! Oameni care mai degraba ar sari in aer decat sa se predea!

Acolo, intr-adevar, cu doi ani mai inainte, nu se putuse face nimic pentru cumparatorii de prizonieri si vanzatorii de sclavi. Dupa zece luni de lupte, asediatii din Mesolongion, sleiti de osteneala, vlaguiti de foamete, decat sa capituleze in fata lui Ibrahim, au preferat sa arunce in aer orasul si fortareata. Barbati, femei, copii, toti pierisera in explozia care nu i-a crutat nici pe invingatori.

Si, in anul dinainte, aproape in acelasi loc unde fusese de curand inmormantat Marco Botsaris, unul dintre eroii razboiului de Independenta, isi gasise sfarsitul, descurajat, disperat, lordul Byron, ale caror ramasite se odihnesc astazi la Westminster. Numai inima sa a ramas in acest pamant al Greciei pe care o iubea si care nu si-a regasit libertatea decat dupa moartea sa!

Un gest violent, acesta fu singurul raspuns al lui Nicolas Starkos la observatia lui Skopelo. Apoi, saica, indepartandu-se in viteza de golful Patrasului, se indrepta spre Cefalonia.

Manata de vant, avea sa strabata in doar cateva ore distanta care separa Cefalonia de insula Zanta. De altfel, Karysta nu cauta sa ajunga in Argostoli, capitala acesteia, al carei port, putin adanc, ce-i drept, este totusi ideal pentru vasele de tonaj mijlociu. Saica o porni indrazneata prin canalele foarte stramte care scaldau coasta orientala, iar, pe la ora sase si jumatate seara, se apropia de Ithaki, antica Itaca.

Aceasta insula, de opt leghe lungime si o leghe jumatate latime, extrem de stancoasa, minunata si salbatica, bogata in ulei si vin, pe care le produce din belsug, numara zece mii de locuitori. Fara istorie personala, a lasat, totusi, un nume celebru in Antichitate. Aceasta a fost patria lui Ulise si a Penelopei, a caror amintire se regaseste inca pe varful Anogi, in adancul grotei din muntele Sfantul Stefan, in mijlocul ruinelor de pe muntele Oetos, prin sesul Eumeei, la picioarele stancii Corbilor, pe unde trebuie sa fi curs poeticele ape ale fantanii Arethusei.

La caderea noptii, meleagul fiului lui Laerte aproape ca se topise in intuneric, la vreo cincisprezece leghe distanta de ultimul promontoriu al Cefaloniei. in timpul noptii, Karysta, intrand ceva mai in larg, ca sa evite ingusta trecatoare care separa capatul nordic al Ithakiei de capul sudic al Sfintei Maura, trecu, la doua mile distanta de tarm, de-a lungul coastei orientale a acestei insule.

Abia se putu intrezari, in lumina lunii, un soi de faleza albicioasa, ridicandu-se deasupra nivelului marii la o suta optzeci de picioare – aceasta era Rapa Leucadei, pe care au facut-o celebra Sapho22 si Artemis. Dar din aceasta insula, numita, de asemenea, Lefkas, nu mai ramasese nici urma in sud, la rasaritul soarelui, iar saica, alaturandu-se coastei albaneze, se indrepta, cu toate panzele sus, spre insula Corfu.

Mai aveau inca de parcurs vreo douazeci de leghe in ziua aceea, daca Nicolas Starkos voia sa soseasca inainte de lasarea noptii, in apele capitalei insulei.

Aceste douazeci de leghe au fost strabatute cu repeziciune de aceasta temerara Karysta, care isi forta panzele pana cand parapetii bordului ajunsera sa alunece la rasul apei. Briza se intetise considerabil. A fost nevoie, asadar, de toata atentia timonierului ca sa nu se lase prins in acest enorm turbion. Din fericire, catargele erau solide, iar greementul aproape nou si de calitate superioara. Nici o tertarola n-a scapat de sub control, nici un strai nu s-a desprins.

Saica s-a comportat la fel cum ar fi facut daca ar fi fost vorba despre o intrecere de viteza in vreun asa-zis „match”23 international.

A trecut, astfel, in goana pe langa mica insula Paxo. Deja, spre nord, se conturau primele inaltimi ale insulei Corfϊ. Pe partea dreapta, coasta albaneza isi profila la orizont dantelaria muntilor Acrauceronieni. Cateva vase de razboi, purtand fνe pavilionul englez, fie pavilionul turc, au fost zarite prin aceste locuri, destul de frecventate, ale Marii Ioniene. Karysta n-a incercat sa le evite nici pe unele, nici pe celelalte. Daca i-ar fi fost lansat vreun semnal ca sa se arate dintr-o latura, s-ar fi supus fara sovaire, neavand la bord nici incarcatura, nici documente care sa-i tradeze originea.

La ora patru dupa-amiaza, saica strangea inca putin vantul, pentru a intra in stramtoarea care desparte insula Corfu de uscatul continental. Scotele velelor au fost scurtate, iar timonierul carmi un cart in directia vantului, astfel incat sa treaca pe langa capul Bianco, la extremitatea sudica a insulei.

Aceasta prima portiune a canalului este mai vesela decat partea sa septentrionala. Tocmai de aceea contrasta fericit cu tarmul albanez, pe atunci aproape necultivat si pe jumatate salbatic. Cateva mile mai departe, stramtoarea se largea, prin rascroiala litoralului corfiot. Saica putu sa se lase putin in voia vantului, astfel incat o traversa piezis. Din pricina fiordurilor sale, adanci si nenumarate, perimetrul insulei atinge saizeci si cinci de leghe, caci nu masoara decat douazeci pe axa cea mai lunga si sase pe cea mai lata.

In jurul orei cinci, Karysta se afla, in apropiere de insulita Ulise, in dreptul deschiderii prin care lacul Kalikiopulo, fostul port hyllaic, se uneste cu marea. Apoi, corabia urma contururile acestei incantatoare „cannone”, plantate cu aloe si agave, deja frecventate de trasuri si calareti, care vin, la o leghe in sudul orasului, sa caute, o data cu racoarea marii, intregul farmec al unei admirabile panorame, careia coasta albaneza ii alcatuieste orizontul, pe malul celalalt al canalului. Trecu iute pe dinaintea micutului golf Kardakio si a ruinelor care il domina, in fata palatului de vara a inaltilor Lorzi Comisari, lasand pe stanga golful Kastrades, in jurul caruia se intinde cartierul cu acelasi nume, Strada Marina, care este nu atat o strada cat o promenada, apoi, penitenciarul, fostul fort Salvador si primele case corfiote. Karysta depasi apoi capul Sidero, pe care se afla citadela, un soi de mic oras militar, destul de cuprinzator pentru a gazdui resedinta comandantului, cazαrmele ofiterilor sai, un spital si o biserica greaca, din care englezii au facut un templu protestant. In sfarsit, tinand-o drept spre vest, capitanul Starkos inconjura promontoriul San-Nicolo si, dupa ce merse in paralel cu tarmul, pe care erau etajate casele din nordul orasului, arunca ancora la o jumatate de ancablura distanta de dig.

O barca fu lasata la apa. Nicolαs Starkos si Skopelo luara loc intr-insa – dar numai dupa ce capitanul isi prinsese la brau unul dintre acele cutite cu lama scurta si lata, des folosit in provinciile Messeniei. Amandoi debarcara la Biroul de Sanatate si aratara documentele de bord, care erau in perfecta regula. Au fost, asadar, liberi sa mearga unde si cum le-ar fi fost voia, dupa ce isi stabilisera intalnirea la ora unsprezece, pentru a se intoarce impreuna la bord.

Skopelo, insarcinat cu afacerile Karystei, se afunda in partea comerciala a orasului pe niste stradute stramte si intortocheate, purtand nume italienesti, cu pravalii cu arcade, totul de-a valma intr-un cartier napolitan.

Nicolαs Starkos, in ceea ce il priveste, voia sa-si consacre aceasta seara pentru a prinde o limba, cum se spune. Se indrepta, asadar, spre esplanada, in cartierul cel mai elegant al cetatii corfiote.

Aceasta esplanada sau Piata Armatei, strajuita pe laturi de arbori frumosi, se intinde intre oras si citadela, pe care le separa un sant lat. Straini si localnici forfoteau, in momentul acela, intr-un necontenit du-te-vino, care nu era, insa, unul sarbatoresc. Stafete intrau in palatul, construit in nordul pietei de catre generalul Maitland si ieseau pe portile Sfantul Gheorghe si Sfantul Mihail, care flancau fatada din piatra alba. Un neincetat schimb de comunicatii se realiza, astfel, intre palatul guvernatorului si citadela, al carei pod batant era coborat in fata statuii maresalului de Schulemburg.

Nicolas Starkos se amesteca in aceasta multime. Vazu limpede ca lumea se afla sub imperiul unei emotii neobisnuite. Nefiind omul care sa puna intrebari, se multumi sa asculte. Ceea ce il izbi dintru inceput fu un nume, repetat invariabil de toate grupurile, insotit de calificative deloc placute – numele de Sacratif.

Acest nume paru, la inceput, sa-i starneasca intrucatva curiozitatea; dar, dupa ce ridica usor din umeri, continua sa coboare esplanada, pana la terasa care o incheia, deasupra marii.

Acolo, un mare numar de curiosi se gramadisera in jurul unui micut templu de forma circulara, care tocmai fusese ridicat in memoria lui Sir Thomas Maitland. Cativa ani mai tarziu, un obelisc urma sa fie inaltat in onoarea unuia dintre succesorii sai, Sir Howard Douglas, pentru a face pereche statuii inaltului Lord Comisar actual, Frederik Adam, a carei amplasare era deja marcata in fata palatului guvernatorului. Probabil ca, daca protectoratul Angliei n-ar fi luat sfarsit, redand insulele ioniene regatului elen, strazile din Corfu ar fi fost intesate cu statuile acestor guvernatori. Totusi, multor corfioti nu le trecea prin minte sa carteasca impotriva acestui belsug de oameni de bronz sau de piatra si, poate, nu numai unul regreta acum, din vechea stare de lucruri, ratacirile administrative ale reprezentantilor Regatului Unit.

Dar daca, despre acest subiect, existau pareri foarte deosebite, daca printre cei saptezeci de mii de locuitori cat numara antica insula Kerkyra si printre cei douazeci de mii de locuitori ai capitalei sale existau crestini ortodocsi, crestini greci, un mare numar de evrei, care, la vremea povestirii noastre, ocupau un cartier izolat, ca un soi de ghetou, daca in existenta citadina a acestor tipuri umane din rase diferite apareau idei divergente despre interese diverse, in ziua aceea orice disensiune parea sa se fi topit intr-o opinie comuna, intr-un soi de blestem la adresa acestui nume repetat fara incetare: „Sacratif! Sacratif! Sa piara piratul Sacratif!”

Iar daca oamenii care veneau si se duceau vorbeau engleza, italiana sau greaca, daca rostirea acestui nume unanim detestat diferea, anatemele cu care il copleseau erau, fara indoiala, expresia aceluiasi sentiment de oroare.

Nicolas Starkos asculta mai departe si nu spunea nimic. De la inaltimea terasei, ochii lui puteau cuprinde cu usurinta o mare parte a canalului insulei Corfu, inchis ca un lac pana aproape de muntii Albaniei, carora apusul soarelui le poleia crestele.

Apoi, intorcandu-si privirile spre port, capitanul Karystei baga de seama ca acolo se producea o vie miscare. Numeroase ambarcatiuni se indreptau catre vasele de razboi. Niste semnale se schimbau intre aceste vase si catargul pavilionului ridicat in varful citadelei, ale carei baterii si cazemate dispareau in spatele unei perdele de aloe gigantice.

Evident – si, la toate aceste simptome, un marinar nu se putea insela, unul sau mai multe vase se pregateau sa paraseasca portul din Corfu. Daca despre aceasta era vorba, atunci populatia corfiota, trebuie sa recunoastem, dovedea un interes cu adevarat iesit din comun.

Soarele deja disparuse in spatele inaltelor culmi ale insulei si, cu apusul destul de scurt la aceasta latitudine, noaptea avea sa se lase foarte curand.

Nicolas Starkos se gandi, asadar, ca ar fi timpul sa paraseasca terasa. Cobori din nou pe esplanada, lasand in urma sa grosul spectatorilor, pe care un sentiment ele curiozitate ii tintuia inca pe loc. Apoi se indrepta cu pas linistit catre arcadele acestei suite de case care tivesc coasta de vest a Pietei Armatei.

Acolo, nu lipseau nici cafenelele, scaldate in lumina, nici sirurile de scaune aranjate pe drum, ocupate deja de un mare numar de consumatori. Si trebuie sa mai spunem ca acestia mai mult discutau decat „consumau”, cel putin daca acest termen, cam prea modern, poate fi aplicat corfiotilor de acum cincizeci de ani.

Nicolas Starkos se aseza la o masuta, cu intentia bine ascunsa de a nu pierde nici un cuvant din cele care se schimbau pe la mesele vecine.

— Intr-adevar, zicea un armator de pe strada Marina, nu mai exista siguranta pentru negot si nu mai indrazneste nimeni sa riste o incarcatura de pret spre factoriile din Levant!

— Iar in scurt timp, adauga interlocutorul sau – unul dintre acei englezi corpolenti, care par intotdeauna stupid de fixisti, ca presedintele Camerei lor, nu se va mai gasi echipaj care sa fie de acord sa serveasca la bordul corabiilor din Arhipelag!

— Of! Sacratif asta! Sacratif asta! repetau, cu o sincera indignare, diversele grupuri.

— Un nume nimerit sa te racaie pe gatlej, aprecie stapanul cafenelei, si care ar trebui sa te convinga sa ti-1 clatesti!

— La ce ora trebuie sa aiba loc plecarea Syphantei? intreba negutatorul.

— La opt, raspunse corfiotul. Dar, adauga el pe un ton care nu dovedea o incredere absoluta, nu-i destul sa plece, trebuie sa mai si ajunga la destinatie!

— Ei! o sa ajunga! exclama un alt corfiot. Nu o sa se spuna ca un pirat a pacalit marina britanica.

— Si marina greaca, si marina franceza, si marina italiana! adauga, flegmatic, un ofiter englez, care voia ca fiecare stat sa-si aiba portia de descon-sideratie in aceasta afacere.

— Dar, relua negutatorul ridicandu-se, se apropie momentul si, daca vrem sa asistam la plecarea Syphantei, a cam venit vremea sa ne ducem pe esplanada!

— Nu, raspunse interlocutorul sau, nu-i graba. De altfel, o salva de tun trebuie sa anunte cand ridica ancora.

Iar vorbitorii continuara sa-si interpreteze partitura in concertul de blesteme proferate impotriva lui Sacratif.

Fara indoiala, Nicolas Starkos crezu ca aceasta ar fi ocazia propice de a interveni si, fara ca un cat de mic accent sa-1 dea in vileag drept un originar din Grecia meridionala:

— Domnilor, zise el adresandu-se vecinilor sai de masa, as putea sa va intreb, daca nu va e cu suparare, ce este aceasta Syphanta, despre care toata lumea vorbeste astazi?

— Este o corveta, domnule, i s-a raspuns, o corveta cumparata, afrelata si armata de o companie de negustori englezi, francezi si corfioti, pe care urca un echipaj din aceste diverse nationalitati si care trebuie sa navigheze la ordinele bravului capitan Stradena! Poate va reusi sa faca el ceea ce n-au putut face vasele de razboi din Anglia si din Franta!

— Ah! spuse Nicolas Starkos, pleaca o corveta! Si incotro, daca nu va suparati?

— Acolo unde l-ar putea intalni, prinde si spanzura pe faimosul Sacratif!

— V-as ruga, atunci, relua Nicolas Starkos, sa-mi spuneti si mie cine este acest faimos Sacratif?

— Intrebati cine este Sacratif? exclama corfiotul stupefiat, caruia englezul ii veni in ajutor, accentuandu-si raspunsul printr-un „aoh!” de surpriza.

Fapt este ca un om care sa nu stie inca cine era Sacratif, si aceasta in mijlocul capitalei din Corfu, chiar in momentul in care acest nume era pe toate buzele, putea fi privit ca un fenomen.

Capitanul Karystei intelese pe data efectul pe care-1 isca ignoranta sa. Imediat se grabi sa adauge:

— Eu sunt strain, domnii mei. Abia am venit din Zara, adica din fundul Adriaticii, am putea spune, si nu sunt deloc la curent cu ceea ce se petrece in insulele ioniene.

— Mai bine zis cu ceea ce se petrece in Arhipelag! striga corfiotul, fiindca, pe drept cuvant, intreg Arhipelagul a fost acaparat de Sacratif, care 1-a prefacut in ograda pirateriilor sale!

— Alia! facu Nicolas Starkos, este vorba despre un pirat?

— Despre un pirat, un bandit, un sacal de mare! replica englezul cel umflat. Da! Sacratif merita toate aceste titluri, ba chiar toate cele care s-ar mai pul ea nascoci pentru a blestema un astfel de talhar!

Dupa acestea, englezul facu o scurta pauza, ca sa-si reia rasuflarea. Apoi:

— Ceea ce ma uimeste, domnule, adauga el, este ca se mai poate intalni un european care sa nu stie cine este Sacratif.

— Oh! domnule, raspunse Nicolas Starkos, numele nu-mi este cu desavarsire necunoscut, credeti-ma pe cuvant; dar n-am avut habar ca din pricina lui este, astazi, tot orasul in fierbere. Este oare Corfu intr-atat de amenintat de un atac al acestui pirat?

— N-ar indrazni! striga negustorul. Niciodata nu s-ar aventura sa puna piciorul pe insula noastra!

— Ah! adevarat? intreba capitanul Karystei.

— Desigur, domnule, si, daca ar face-o, spanzuratorile! da! spanzuratorile ar creste de la sine putere, in toate colturile insulei, pentru a-1 insfaca pe unde ar trece!

— Bine, atunci, pentru ce atata zarva? intreba Nicolas Starkos. Am sosit numai de-un ceas si nu pot pricepe freamatul care se produce.

— Iata de ce, domnule, ii raspunse englezul. Doua vase de comert, Three Brothers si Carnatie, au fost capturate, acum aproape o luna, de Sacratif, si toi. cea mai supravietuit din echipaje a fost vandut pe piata de sclavi tripoli-tana!

— Oh! exclama Nicolas Starkos. Iata o treaba odioasa, pentru care acest Sacratif va avea de ce sa se caiasca!

— De aceea, relua corfiotul, mai multi negustori s-au asociat pentru a arma o corveta de razboi, o excelenta gonace, la bordul careia va urca un echipaj ales pe spranceana, comandat de un viteaz marinar, capitanul Stradena, care il va haitui pe acest Sacratif! De data aceasta, putem spera ca piratul care tine in sah intreg comertul din Arhipelag nu va scapa de soarta ce i se cuvine!

— Ai fi greu, intr-adevar, raspunse Nicolas Starkos.

— Si, adauga negustorul englez, claca vedeti tot orasul cuprins de emotie, daca intregul popor s-a strans pe esplanada este pentru a asista la ridicarea ancorei Syphantei, care va fi salutata cu urale de mai multe mii de voci, cand va cobori pe canalul insulei Corfu!

Nicolas Starkos aflase, fara indoiala, tot ceea ce dorise sa stie. Le multumi interlocutorilor sai. Apoi, ridicandu-se, merse iarasi sa se amestece in multimea care umplea esplanada.

In ceea ce ii spusesera englezul si corfiotii nu era nici un pic de exagerare. Era adevarul adevarat! De vreo cativa ani, jafurile lui Sacratif erau insotite de crime revoltatoare. Numeroase vase de comert, de toate nationalitatile, fusesera atacate de acest pirat pe cat de indraznet, pe atat de sangeros. De unde venea el? Care era originea sa? Apartinea acelei rase ele corsari nascuta pe coastele Berberiei? Cine ar fi putut spune? Nu se stia. Nu il vazusera niciodata. Niciunul nu se intorsese dintre cei care se trezisera in bataia tunurilor sale: unii fusesera ucisi, ceilalti redusi Ia sclavie. Bastimentele pe care se imbarca el, cine ar fi putut sa le semnaleze? Trecea, neincetat, de pe o corabie pe alta. Ataca acum cu un rapid bric levantin, acum cu una dintre acele corvete usoare, care nu puteau fi intrecute, si intotdeauna sub pavilion negru. Daca, in vreuna clin aceste intalniri, nu era cel mai puternic, daca era nevoit sa-si caute scaparea in fuga, in fata vreunui redutabil vas de razboi, atunci disparea fara urma. Si in ce vizuina nestiuta, in ce colt uitat al Arhipelagului sa fi incercat a-1 mai gasi apoi? El cunostea cele mai tainice locuri de trecere ale acestor coaste, a caror hidrografic prezenta inca multe lacune, la vremea aceea.

Daca piratul Sacratif era un bun marinar, era totodata un inspaimantator om de atac. Mereu secondat de niste echipaje care nu dadeau inapoi de la nimic, nu uita niciodata sa le daruiasca, dupa lupta, „partea diavolului”, adica vreo cateva ore de masacru si de jaf. De aceea, tovarasii lui il urmau pretutindeni unde voia el sa-i duca. ii executau ordinele intru totul, oricare ar fi fost acestea. Toti s-ar fi lasat ucisi pentru el. Amenintarea cu cel mai groaznic supliciu nu i-ar fi convins sa-si denunte seful, care exercita asupra lor o veritabila fascinatie. Unor astfel de oameni, porniti la abordaj, rareori le putea rezista vreo corabie, mai ales un vas de comert, care nu avea indeajuns de multe mijloace de aparare. In orice caz, daca Sacratif, in ciuda marii sale abilitati, ar fi fost surprins de vreun vas de razboi, mai degraba s-ar fi aruncat in aer decat sa se predea.

Chiar se povestea ca, la o intalnire de genul acesta, proiectilele sale ter-minandu-se, isi incarcase tunurile cu capetele proaspat taiate de la cadavrele cu care fusese semanata puntea sa.

Astfel era omul pe care Syphanta avea misiunea de a-1 urmari, astfel era acest pirat de temut, al carui nume detestat starnea atata emotie in cetatea corfiota.

La scurta vreme, rasuna o detunatura. Un nor de fum se ridica intr-o lumina vie deasupra multimii adunate in citadela. Aceasta era salva de plecare. Syphanta ridica ancora si incepu sa coboare canalul de la Corfu, pentru a ajunge in apele meridionale ale Marii Ioniene.

Intreaga multime se repezi la marginea esplanadei, spre terasa monumentului lui Sir Maitland.

Nicolas Starkos, manat irezistibil de un sentiment mai puternic, poate, decat o simpla curiozitate, se gasi, curand, in primul rand al spectatorilor.

Incetul cu incetul, sub clarul de luna, aparu corveta, cu focurile sale de pozitie. inainta cu vantul in bulina, voind sa depaseasca promontoriul Bianco, alungit la sudul insulei. O a doua salva de tun porni din citadela, apoi o a treia, carora le raspunsera trei detunaturi ce iluminara sabordurile Syphantei. Acestor detunaturi le raspunsera mii de urale, dintre care ultimele ajunsera la corveta in momentul in care trecea pe langa golfuletul Kardakio.

Apoi, totul se cufunda din nou in tacere. Putin cate putin, multimea, scurgandu-se pe strazile cartierului Kastrades, lasa camp liber rarilor plimbareti pe care vreo afacere baneasca sau sentimentala ii retinea pe esplanada.

Timp de inca un ceas, Nicolas Starkos, cazut pe ganduri, ramase in vasta Piata a Armatei, aproape pustie. Dar tacerea din jur nu-si aflase locul nici in mintea, nici in inima sa. in ochi ii stralucea un foc pe care pleoapele nu reuseau sa-1 ascunda. Privirea sa, ca intr-o miscare involuntara, se indrepta in directia acestei corvete, care tocmai disparuse in spatele masei confuze a insulei.

Cand batu ora unsprezece la biserica Sfantul Spiridon, Nicolas Starkos se gandi sa-1 regaseasca pe Skopelo, la locul de intalnire pe care i-1 stabilise, in apropiere de Biroul de Sanatate. Urca din nou, asadar, pe strazile cartierului care se indreptau spre Fortul Nou, si ajunse, curand, pe chei.

Skopelo il astepta.

Capitanul seicii veni catre el:

— Corveta Syphanta tocmai a plecat! ii spuse el.

— Aha! facu Skopelo.

— Da. pentru a-1 urmari pe Sacratif!

— Aceasta sau alta, ce conteaza! raspunse simplu Skopelo, urcand din nou in gigul care se legana, la picioarele scarii, in ultimele unde ale resacu-lui.

Cateva clipe mai tarziu, barca acosta Karysta, iar Nicolas Starkos sarea la bord zicand:

— Pe maine, la Elizundo!

Capitolul VII.

INOPINANTUL

A doua zi, in jurul orei zece dimineata, Nicolas Starkos debarca pe dig si se indrepta spre casa bancherului. Nu era pentru prima oara cand se prezenta la factorie si fusese primit intotdeauna ca un client ale carui afaceri nu sunt de dispretuit.

Asadar, Elizundo il cunostea. Se pare ca era bine informat despre conditiile sale de trai. Stia si ca era fiul acelei patriote despre care ii vorbise, intr-o zi, Henry d'Albaret. insa nimeni nu stia si nu avea cum sa stie cine era cu adevarat capitanul Karystei.

Nicolas Starkos era, evident, asteptat. De aceea fu recunoscut de indata ce se prezenta. intr-adevar, scrisoarea, sosita cu patruzeci si opt de ore inainte si datata din Arcadia, de la el venise. Asadar, fu neintarziat condus la biroul unde se afla bancherul, care, ca o masura de precautie, incuie usa cu cheia dupa vizitator. Elizundo si clientul sau erau, acum, numai ei doi. Nimeni nu avea sa-i deranjeze. Nimeni nu avea sa auda ce urma sa se spuna la aceasta intrevedere.

— Buna ziua, Elizundo, zise capitanul Karystei, lasandu-se sa cada intr-un fotoliu, cu nepasarea unui om care s-ar fi gasit la el acasa. Iata ca se implinesc, curand, sase luni de cand nu te-am mai vazut, desi ai primit adesea vesti de la mine! De aceea, n-am vrut sa trec atat de aproape de Corfu fara sa ma opresc, ca sa am placerea de a-ti strange mana.

— Nu ca sa ma vezi pe mine, nu ca sa ma saluti prieteneste ai venit, Nicolas Starkos, raspunse bancherul cu glas inabusit. Ce doresti?

— Hei! exclama capitanul, acum il recunosc pe vechiul meu prieten Elizundo! Nici un sentiment, totul doar afaceri! De multa vreme ai fost nevoit sa-ti incui inima in sertarul cel mai tainic al casei tale de bani – un sertar de la care ai pierdut cheia!

— Vrei sa-mi spui ce vant te aduce si de ce mi-ai scris? il intrerupse Elizundo.

— De fapt, ai dreptate, Elizundo! Fara banalitati! Sa fim seriosi! Avem, astazi, afaceri foarte importante de discutat si care nu sufera intarziere!

— In scrisoare ma anuntai despre doua afaceri, relua bancherul, una care ar intra in categoria relatiilor noastre obisnuite, cealalta care te-ar privi personal.

— Este adevarat, Elizundo.

— Ei bine, vorbeste, Nicolas Starkos! Sunt nerabdator sa le cunosc pe amandoua!

Cum se vede, bancherul se exprima foarte categoric. Voia, prin aceasta, sa-1 aduca din scurt pe vizitator in situatia de a se explica, fara a-1 scapa din mana prin chichite si subterfugii. Dar ceea ce contrasta cu franchetea acestor intrebari era tonul, cumva mocnit, cu care fusesera puse. Era limpede ca lumina zilei ca, dintre acesti doi barbati care stateau fata in fata, nu bancherul stapanea situatia.

De aceea, capitanul Karystei nu-si putu retine un zambet fugar, pe care Elizundo, cu ochii plecati, nu-1 vazu.

— Pe care dintre cele doua probleme vrei s-o discutam mai intai? intreba Nicolas Starkos.

— Mai intai pe aceea care te priveste personal! raspunse repede bancherul.

— Prefer sa incepem cu aceea care nu ma priveste personal, ii intoarse capitanul pe un ton ferm.

— Fie, Nicolas Starkos! Despre ce este vorba?

— Este vorba despre un convoi de prizonieri, pe care trebuie sa-1 preluam din Arcadia. Exista, acolo, doua sute treizeci si sapte de capete, barbati, femei si copii, care vor fi transportate pe insula Scarpanto, de unde ma insarcinez sa le transport pe coasta berbera. Or, dupa cum stii, Elizundo, intrucat am facut adesea operatiuni de acest gen, turcii nu-si livreaza marfa decat pe bani sau pe inscrisuri, dar cu conditia ca o semnatura valabila sa le dea o valoare sigura. Vin, asadar, sa-ti cer semnatura si sper ca i-o vei acorda si lui Skopelo, cand o sa-ti aduca toate cambiile gata pregatite. Nu va fi nici o problema, nu-i asa?

Bancherul nu raspunse, dar tacerea lui nu putea fi decat o consimtire la cererea capitanului. Existau, de altfel, precedente care il indemnau sa accepte.

— Trebuie sa adaug, relua distrat Nicolas Starkos, ca afacerea nu va fi rea. Operatiunile militare otomane iau o turnura proasta in Grecia. Batalia de la Navarin va avea consecinte funeste pentru turci, cata vreme se amesteca puterile europene. Daca trebuie sa renunte la lupta, nu vor mai avea nici prizonieri, nici vanzari, nici profituri. Iata de ce aceste ultime convoaie, care ni se livreaza inca in conditii destul de bune, vor fi achizitionate la un pret bun pe coastele Africii. Asadar, in acest fel, noi vom castiga partea noastra din aceasta afacere, iar tu, prin urmare, pe a la. Pot conta pe semnatura ta?

— Iti voi sconta cambiile, raspunse Elizundo, si nu voi avea de ce sa-ti mai dau semnatura.

— Cum vrei, Elizundo, raspunse capitanul, dar noi ne vom multumi cu semnatura ta. Nu sovaiai sa ne-o dai altadata!

— Altadata nu inseamna astazi, zise Elizundo, si, astazi, am o parere diferita despre toate acestea!

— Ah! Pe cuvant! exclama capitanul. Esti liber, la urma urmei! Asadar, este adevarat ca incerci sa te retragi din afaceri, cum am auzit spunandu-se?

— Da, Nicolas Starkos! raspunse bancherul cu o voce mai ferma, si, in ceea ce te priveste, iata ultima operatiune pe care o vom face impreuna. numai pentru ca tii sa o fac!

— Tin mortis, Elizundo, intari Nicolas Starkos pe un ton sec.

Apoi, se ridica, dadu cateva ture prin cabinet, dar fara a inceta sa-1 invaluie pe bancher intr-o privire putin amabila. intorcandu-se, in sfarsit, si asezandu-se in fata lui:

— Jupane Elizundo, spuse pe un ton rautacios, va sa zica esti destul de bogat, daca te gandesti sa te retragi din afaceri?

Bancherul nu raspunse.

— Ei bine, relua capitanul, ce vei face tu cu milioanele pe care le-ai castigat, ca doar n-ai sa le duci pe lumea cealalta! Ar fi o povara stingheritoare pe ultimul drum! Daca tu te duci, cui ii raman ele?

Elizundo starui in tacere.

— Ii vor ramane fiicei tale, relua Nicolas Starkos, frumoasei Hadjine Elizundo! Ea va mosteni averea tatalui sau! Nimic mai corect! Dar ea ce va face? Singura pe lume, cu atatea milioane pe cap?

Bancherul se ridica, nu fara un oarecare efort, apoi, iute, ca un om care face o marturisire a carei greutate il sufoca:

— Fiica mea nu va fi singura! zise el.

— O vei marita? raspunse capitanul. Si cu cine, ma rog? Ce barbat o va dori pe Hadjine Elizundo, cand va afla de unde provine, in mare parte, averea tatalui ei? Si, pot adauga, cand ea insasi va afla, cui va indrazni Hadjine Elizundo sa-i mai dea mana sa?

— Cum ar putea s-o afle? relua bancherul. Pana acum nu stie nimic, asadar cine i-o va spune?

— Eu, daca va fi nevoie.

— Tu?

— Eu! Asculta, Elizundo, si ia seama la cuvintele mele, raspunse capitanul Karystei cu o neobrazare intentionata, fiindca nu voi mai repeta ce o sa-ti spun acum. Aceasta avere enorma, mai ales prin mine, prin operatiunile pe care le-am intreprins impreuna si in care mi-am riscat capul, asa ai obtinut-o! Traficand incarcaturi pradate, prizonieri cumparati si revanduti in timpul razboiului de Independenta, asa ai incasat aceste castiguri, a caror suma se ridica la milioane! Ei bine, mi se pare foarte corect ca aceste milioane sa-mi revina mie! Eu unul sunt lipsit de prejudecati, cum stii, de altfel! Eu nu te voi intreba despre originea averii tale! Razboiul o data incheiat, eu insumi ma voi retrage din afaceri! Dar nu vreau, nici eu, sa raman singur pe lumea asta, si cer, intelege-ma bine, cer ca Hadjine Elizundo sa devina sotia lui Nicolas Starkos!

Bancherul se prabusi in fotoliu. Simtea foarte clar ca era in mainile acestui om, de multa vreme complicele sau. Stia ca niciodata capitanul Karystei n-ar fi dat inapoi de la a-si atinge tinta. Nu se indoia ca, daca ar fi trebuit, n-ar fi ramas nici un om caruia sa nu-i povesteasca tot trecutul casei sale de banca.

Ca sa raspunda negativ la cererea lui Nicolas Starkos, cu riscul de a provoca un scandal, Elizundo nu mai avea decat un singur lucru de spus si, nu fara o oarecare ezitare, 1-a rostit:

— Fiica mea nu poate fi sotia ta, Nicolas Starkos, pentru ca urmeaza sa devina sotia altcuiva!

— Altcuiva! striga Nicolas Starkos. intr-adevar, am picat la tanc! Ah! fiica bancherului Elizundo se marita?

— Peste cinci zile!

— Si cu cine se marita? intreba capitanul, a carui voce clocotea de manie.

— Cu un ofiter francez.

— Un ofiter francez! Fara indoiala, unul dintre acei filoeleni care au sarit in ajutorul Greciei?

— Da!

— Si care se numeste?

— Capitanul Henry d'Albaret.

— Ei bine, jupan Elizundo, relua Nicolas Starkos, care se apropie de bancher si ii vorbi cu ochii tinta in ochii lui, iti repet, cand acest capitan, Henry d'Albaret, va sti cine esti, nu o va mai dori pe fiica ta, iar cand fiica ta va cunoaste sursa averii tatalui sau, nu se va mai putea gandi sa devina sotia acestui capitan Henry d'Albaret! Asadar, daca nu opresti casatoria astazi, maine se va rupe de la sine, fiindca, maine, cei doi logodnici vor sti totul! Da! Da! Fire-ar al dracului, o vor sti!

Bancherul se ridica inca o data. il privi fix pe capitanul Karystei si apoi spuse, cu un accent de disperare de care celalalt nu se putea insela:

— Fie! O sa ma sinucid, Nicolas Starkos, spuse el, si nu voi mai fi o rusine pentru fiica mea!

— Ba da, raspunse capitanul, o sa fii si in viitor precum esti si in prezent, caci moartea ta nu va schimba niciodata faptul ca Elizundo a fost bancherul piratilor din Arhipelag!

Elizundo cazu inapoi, covarsit, si nu putu raspunde nimic, in vreme ce capitanul adauga:

— Si iata de ce Hadjine Elizundo nu va fi sotia acestui Henry d'Albaret, iata de ce ea va deveni, cu sau fara voia ei, sotia lui Nicolas Starkos!

Timp de inca o jumatate de ora se prelungi aceasta intrevedere, cu implorari din partea unuia, cu amenintari din partea celuilalt. Nu, fireste ca nu era vorba despre dragoste cand Nicolas Starkos i se impunea fiicei lui Elizundo! Nu era vorba decat despre milioanele pe care acest om le voia pentru sine, pe toate, si nici un argument nu-1 putea indupleca.

Hadjine Elizundo nu stiuse nimic despre scrisoarea care anunta sosirea capitanului Karystei; dar, incepand din ziua respectiva, tatal sau i se paruse mai trist, mai incruntat ca de obicei, de parca ar fi fost framantat de vreo grija secreta. Iata de ce, atunci cand Nicolas Starkos se prezenta la casa bancherului, ca nu se putu opri sa nu simta o neliniste inca si mai vie. intr-adevar, il cunostea pe acest personaj, pentru ca il vazuse venind de mai multe ori, in ultimii ani de razboi. Nicolas Starkos ii inspirase intotdeauna o repulsie de care ea nu-si dadea prea bine seama. O privea, se pare, intr-un mod care de fiecare data ii producea neplacere, desi nu-i adresase niciodata decat niste cuvinte neinsemnate, la fel cum ar fi putut s-o faca oricare dintre clientii casei. Dar fata bagase de seama ca, dupa vizitele capitanului Karystei. tatal sau era intotdeauna, si pentru o buna bucata de timp, prada unui soi de prostratie amestecata cu spaima. De aici i se tragea ei antipatia, pe care nimic nu i-o justifica nu pana in acel moment, cel putin, fata de Nicolas Starkos.

Hadjine Elizundo inca nu-i pomenise despre acest om lui Henry d'Albaret. Legatura dintre el si banca tatalui sau nu putea fi decat una de afaceri. Iar despre afacerile lui Elizundo, de care ea nu avea habar, nu venise niciodata vorba la intalnirile lor. Tanarul ofiter nu cunostea, asadar, relatiile care existau nu doar intre bancher si Nicolas Starkos, dar nici intre acest capitan si viteaza femeie careia ii salvase viata in lupta de la Chaidari, pe care o stia doar sub numele de Andronika.

Dar, ca si Hadjine, Xaris avusese de mai multe ori ocazia sa-1 vada si sa-1 revada pe Nicolas Starkos la sediul bancii de pe strada Reale. Si el, de asemenea, simtea fata de acest om aceleasi sentimente de repulsie ca si fata. Numai ca, data fiind firea lui viguroasa si hotarata, aceste sentimente se traduceau, la el, intr-alt mod. Daca Hadjine Elizundo fugea, cu fiecare prilej, de prezenta acestui om, Xaris mai curand o cauta, doar-doar „sa-i poata zdrobi salele”, cum zicea bucuros.

— Nu am dreptul s-o fac, de buna seama, se gandea el, dar se poate intampla!

Din toate acestea rezulta, asadar, ca noua vizita a capitanului Karystei la bancherul Elizundo nu fu privita cu ochi buni nici de Xaris, nici de fata. Dimpotriva. De aceea, fu o mare usurare pentru amandoi atunci cand Nicolas Starkos, dupa o intrevedere din care nu aflasera nimic, parasi casa si reporni pe drumul spre port.

Timp de o ora, Elizundo ramase inchis in cabinetul sau. Nu se auzea nici o miscare dintr-acolo. Dar odinele sale erau foarte clare: nici fiica sa, nici Xaris nu trebuiau sa intre fara a fi cerut in mod expres permisiunea. Or, cum vizita durase multa vreme, de data aceasta, nelinistea lor crescuse pe masura ce timpul se scurgea.

Deodata, soneria lui Elizundo se facu auzita – un gest timid, venind de la o mana nesigura.

Xaris raspunse la aceasta chemare, deschise usa, care nu mai era incuiata pe dinauntru, si se infiinta inaintea bancherului.

Elizundo zacea mai departe in fotoliul sau, pe jumatate prabusit, cu aerul cuiva care tocmai sustinuse o violenta lupta cu sine insusi. Ridica fruntea, il privi pe Xaris de parca l-ar fi recunoscut cu greu, si, trecandu-si mana peste frunte:

— Hadjine? intreba cu voce soptita.

Xaris facu un gest afirmativ si iesi. O clipa mai tarziu, tanara se afla in fata tatalui sau. Imediat, acesta din urma, fara nici o alta introducere, dar cu ochii plecati, ii spuse cu o voce gatuita de emotie:

— Hadjine, trebuie. trebuie sa renunti la proiectul de casatorie cu capitanul Henry d'Albaret!

— Ce spui, tata? striga fata pe care aceasta lovitura neasteptata o nimeri drept in inima.

— Trebuie, Hadjine! repeta Elizundo.

— Tata, imi spui si mie de ce iti iei cuvantul inapoi, atat fata de el cat si fata de mine? intreba fata. Nu am obiceiul sa-ti cer explicatii pentru hotararile tale, dupa cum stii, si, nici de data aceasta, nu le voi discuta, oricare ar fi ele! Dar, in sfarsit, imi spui pentru care motiv trebuie sa renunt sa ma casatoresc cu Henry d'Albaret?

— Pentru ca trebuie, Hadjine. trebuie sa devii sotia altcuiva! murmura Elizundo.

Fiica sa il auzi, desi vorbea abia soptit.

— Altcuiva! zise ea, surprinsa tot atat de crud de aceasta a doua lovitura cat si de prima. Iar acest altcineva?

— Este capitanul Starkos!

— Omul acela! Omul acela!

Aceste cuvinte scapara fara voie de pe buzele Hadjinei, care se sprijini de masa ca sa nu cada.

Apoi, intr-o ultima tresarire de revolta pe care aceasta hotarare o starnea intr-insa:

— Tata, zise ea, exista in ordinul pe care mi-1 dai, probabil impotriva vointei tale, ceva ce nu-mi pot explica! Exista o taina pe care eziti sa mi-o spui!

— Nu ma intreba nimic, striga Elizundo, nimic!

— Nimic? Tata! Fie! Dar, daca, pentru a te asculta, eu pot sa renunt la Henry d'Albaret. si de-ar fi sa mor din pricina aceasta. nu pot sa-1 iau de barbat pe Nicolas Starkos. Nici tu nu vrei asta!

— Trebuie, Hadjine! repeta Elizundo.

— Este in joc fericirea mea! striga fata.

— Si onoarea mea, in ceea ce ma priveste!

— Onoarea lui Elizundo poate depinde de altcineva decat de el insusi? intreba Hadjine.

— Da. de altcineva! Si acesta. este Nicolas Starkos!

Acestea zicand, bancherul se ridica in picioare, cu ochii rataciti, cu fata crispata, de parca ar fi fost lovit de o congestie.

Hadjine, vazand acest spectacol, isi regasi intreaga energie. Si, intr-adevar, se stradui sa-i spuna, retragandu-se:

— Fie, tata! Te voi asculta!

Aceasta insemna ca viata sa era distrusa pentru totdeauna, dar intelesese ca exista un secret inspaimantator in raporturile dintre bancher si capitanul Karystei! intelesese ca Elizundo era la mana acestui personaj odios! Ea se pleca, se sacrifica! Onoarea tatalui sau ii cerea acest sacrificiu!

Xaris o prinse pe fata in bratele sale, aproape lesinata. O duse in camera ei. Acolo, afla de la ea tot ce se petrecuse si despre renuntarea la care con-simtise! La acestea, simti crescand in el o indoita ura impotriva lui Nicolas Starkos!

O ora mai tarziu, dupa obiceiul sau, Henry d'Albaret se prezenta la casa bancherului. Una dintre slujnice ii raspunse ca Hadjine Elizundo nu putea primi vizite. Ceru atunci sa-1 vada pe bancher. Bancherul era ocupat. Ceru sa-i vorbeasca lui Xaris. Xaris nu era acasa.

Henry d'Albaret se intoarse la hotel, in culmea nelinistii. Niciodata nu i se mai dadusera astfel de raspunsuri. Se hotari sa mearga din nou, seara, si astepta momentul, profund ingrijorat.

La ora sase, i se inmana o scrisoare la hotel. El cerceta adresa si recunoscu mana lui Elizundo. Aceasta scrisoare nu continea decat randurile urmatoare: „Domnul Henry d'Albaret este rugat sa considere ca neavenite proiectele de casatorie alcatuite intre domnia sa si fiica bancherului Elizundo. Din motive absolut straine de domnia sa, aceasta casatorie nu poate avea loc, iar domnul Henry d'Albaret este rugat sa-si inceteze vizitele la casa bancii Elizundo.”

La inceput, tanarul ofiter nu pricepu nimic din ce tocmai citise. Apoi, reciti scrisoarea. Ramase stupefiat. Ce se intamplase oare la Elizundo acasa? De ce aceasta razgandire? Cand, in ajun, plecase din casa aceea, acolo se mai faceau inca pregatirile de nunta! Bancherul se purtase fata de el ca intotdeauna! Cat despre fata, nimic nu arata ca sentimentele sale fata de el s-ar fi schimbat!

— De altfel, scrisoarea nu-i semnata de Hadjine! isi repeta el. Este semnata de Elizundo! Nu! Hadjine n-a stiut, nu stie ce mi-a scris tatal ei! El i-a schimbat planurile fara stirea ei! de ce? Nu i-am dat nici un motiv pentru care sa fi. Ah! voi afla care este obstacolul care se ridica intre Hadjine si mine!

Apoi, fiindca nu mai putea fi primit in casa bancherului, ii scrise, „avand intru totul dreptul, spunea el, sa cunoasca motivele pentru care se anula aceasta casatorie in ajunul celebrarii sale.”

Scrisoarea lui ramase fara raspuns. Mai scrise inca una, si inca una – aceeasi tacere.

Atunci, i se adresa Hadjinei Elizundo. O implora, in numele iubirii lor, sa-i raspunda, chiar de-ar fi trebuit ca raspunsul sa insemne refuzul ei de a-1 mai vedea vreodata! Nici un semn.

Probabil ca scrisoarea sa nici nu ajunsese pana la fata. Henry d'Albaret, cel putin, asa crezu. ii cunostea destul de bine caracterul pentru a fi sigur ca ea i-ar fi raspuns.

Apoi, tanarul ofiter, disperat, incerca sa-1 vada pe Xaris. Nu se mai dezlipi de strada Reale. Se invarti, timp de ore in sir, pe langa casa bancii. Zadarnic. Xaris, ascultand, probabil, de poruncile bancherului, ori poate la rugamintea Hadjinei, nu mai iesea din casa.

Astfel se irosira in van incercarile sale din zilele de 24 si 25 octombrie. In toiul unor ingrijorari cu neputinta de exprimat, Henry d'Albaret crezu ca ajunsese la limita extrema a suferintei!

Se insela.

Intr-adevar, pe data de 26, se raspandi o veste care avea sa-1 raneasca si mai profund inca.

Nu numai ca se rupsese casatoria dintre el si Hadjine Elizundo – ruptura care era acum stiuta de tot orasul —, dar Hadjine Elizundo urma sa se marite cu un altul!

Henry d'Albaret fu zdrobit primind aceasta veste. Un altul avea sa fie sotul Hadjinei!

— O sa aflu cine este acest om! striga el. Oricine ar fi, o sa-1 intalnesc! O sa ajung pana la el! O sa-i vorbesc. si o sa fie obligat sa-mi raspunda!

Tanarul ofiter nu avu prea mult de asteptat sa afle cine era rivalul sau. intr-adevar, il vazu intrand in casa bancii; il urmari dupa ce iesi; il spiona pana in port, unde il astepta barca sa, la picioarele digului; il vazu urcand inapoi la bordul seicii, ancorata la o jumatate de ancablura in larg.

Era Nicolas Starkos, capitanul Karystei.

Acestea se petreceau pe 27 octombrie. Din informatile precise pe care Henry d'Albaret le putu obtine, rezulta ca nunta dintre Nicolas Starkos si Hadjine Elizundo urma sa aiba loc foarte curand, intrucat pregatirile se faceau in mare graba. Ceremonia religioasa fusese comandata la biserica Sfantul Spiridon pentru 30 ale lunii, adica la aceeasi data la care fusese stabilita, mai inainte, casatoria lui Henry d'Albaret. Numai ca logodnicul nu mai era tot el! Ci era acest capitan, venit de nu se stie unde pentru a merge nu se stie incotro!

De aceea, Henry d'Albaret, prada unei furii pe care nu si-o mai putea stapani, era hotarat sa-1 provoace la duel pe Nicolas Starkos, chiar de-ar fi trebuit sa-1 caute pana in pragul altarului. Daca nu il va omori, va fi ucis el, dar barem se va fi sfarsit cu aceasta situatie insuportabila!

Zadarnic isi repeta el ca aceasta casatorie se facea cu asentimentul lui Elizundo! Zadarnic isi spunea ca fiinta care dispunea de mana Hadjinei era tatal sau!

— Da, numai ca este impotriva vointei fetei! Ea este obligata sa se arunce in bratele acestui om! Ea se sacrifica!

In cursul zilei de 28 octombrie, Henry d'Albaret incerca sa-1 intalneasca pe Nicolas Starkos. II pandi cand debarca, il pandi si la intrarea in banca. Degeaba. Si, peste doua zile, odioasa casatorie avea sa fie incheiata – doua zile, timp in care tanarul ofiter facu totul pentru a ajunge pana la fata sau pentru a se gasi in fata lui Nicolas Starkos!

Dar, pe 29 seara, injur de ora sase, se produse ceva neasteptat, care avea sa precipite deznodamantul acestei situatii.

Dupa-amiaza, se raspandise zvonul ca bancherul suferise un atac de congestie cerebrala.

Si, intr-adevar, doua ore mai tarziu, Elizundo inceta din viata.

Capitolul VIII.

DOUAZECI DE MILIOANE IN JOC

C are aveau sa fie consecintele acestui eveniment, nimeni n-ar fi putut prevedea. Henry d'Albaret, indata ce afla, crezu, absolut firesc, ca aceste consecinte n-ar putea fi decat in favoarea sa. in orice caz, insemnau amanarea casatoriei Hadjinei Elizundo. Desi fata trebuie sa fi fost profund indurerata, tanarul ofiter nu ezita sa se prezinte in casa de pe strada Reale, dar nu-i putu vedea nici pe Hadjine, nici pe Xaris. Nu-i mai ramanea, asadar, decat sa astepte.

— Daca, luandu-1 de barbat pe acest Nicolas Starkos, gandea el, Hadjine se sacrifica vointei tatalui sau, atunci casatoria aceasta nu va mai avea loc, acum, ca tatal ei nu mai exista!

Rationamentul era corect. Ajunse, de aici, la urmatoarea deductie, cu totul naturala, ca, daca sansele lui Henry d'Albaret crescusera, acelea ale lui Nicolas Starkos scazusera.

Asadar, nu este de mirare ca, a doua zi, o discutie despre acest subiect, provocata de Skopelo, avu loc la bordul seicii intre capitanul sau si el.

Secundul Karystei fusese cel care, reintorcandu-se la bord in jurul orei zece dimineata, ii adusese vestea mortii lui Elizundo – veste care starnise mare valva in oras.

Ai fi putut crede ca Nicolas Starkos, la primele cuvinte pe care i le spuse Skopelo, avea sa cada prada unei izbucniri de furie. Nimic de genul acesta. Capitanul stia sa se stapaneasca si nu-i placea sa acuze cand faptul era implinit.

— Ah! Elizundo a murit? spuse el, simplu.

— Da! A murit!

— S-a sinucis? adauga Nicolas Starkos cu jumatate de voce, ca si cand ar fi vorbit cu sine insusi.

— Nu, raspunse Skopelo, care auzise reflexia capitanului, nu! Medicii au constatat ca bancherul Elizundo a murit dintr-o congestie.

— Ca fulgerat?

— Aproape. Si-a pierdut cunostinta dintr-o data si n-a mai putut sa rosteasca nici un cuvant inainte de a-si da duhul!

— Cu atat mai bine, Skopelo!

— Fara discutie, capitane, mai ales ca afacerea Arcadia se incheiase deja.

— In intregime, raspunse Nicolas Starkos. Politele noastre au fost scontate si, acum, te vei putea ocupa, cu bani, de livrarea convoiului de prizonieri.

— Ei! sa fie al dracului, era si timpul! striga secundul. Dar, capitane, daca aceasta operatiune este terminata, cealalta?

— Cealalta? raspunse linistit Nicolas Starkos. Ei bine! cealalta se va incheia cum trebuia sa se incheie! Nu vad de ce s-ar schimba situatia! Hadjine Elizundo va asculta de tatal sau mort, precum trebuia sa asculte si de tatal sau viu si din aceleasi motive!

— Asadar, capitane, relua Skopelo, n-ai intentia sa abandonezi partida?

— S-o abandonez! striga Nicolas Starkos pe un ton care indica vointa lui neabatuta de a spulbera orice obstacol. Ia spune-mi, Skopelo, crezi tu ca exista pe lume vreun barbat, unul singur, care sa fie de acord sa-si retraga mana, cand nu are decat s-o intinda, ca sa-i pice douazeci de milioane?!

— Douazeci de milioane! repeta Skopelo, care zambea, clatinand din cap. Da! tocmai la douazeci de milioane socotisem si eu ca se ridica averea raposatului nostru prieten Elizundo!

— Avere reala, clara, in valori veritabile, relua Nicolas Starkos, si a carei preschimbare in bani se va putea face neintarziat.

— Indata ce vei intra tu in posesia ei, capitane, fiindca, deocamdata, toata aceasta avere va reveni frumoasei Hadjine.

— Da, si ea imi va reveni mie! Fii fara grija, Skopelo! Cu un singur cuvant pot spulbera onoarea bancherului, iar, atat dupa moartea lui cat si inainte, fiica lui va tine mai mult la aceasta onoare decat la averea sa! Dar eu nu voi spune nimic, nu voi avea nimic de spus! Cum i-am fortat mana tatalui, i-o voi forta la fel si pe a fiicei! Ea va fi foarte bucuroasa sa ii aduca lui Nicolas Starkos aceste douazeci de milioane si, daca te mai indoiesti, Skopelo, inseamna ca nu-1 cunosti pe capitanul Karystei!

Nicolas Starkos vorbea cu o asemenea siguranta de sine, incat secundul sau, desi nu era inclinat sa-si faca iluzii, reincepu sa creada ca evenimentul din ajun nu va impiedica incheierea afacerii. Nu va fi decat o oarecare intarziere, atata tot.

Care avea sa fie durata acestei intarzieri, iata unica problema care-1 preocupa pe Skopelo, ba chiar si pe Nicolas Starkos, desi nu voia sa recunoasca. Nu rata ocazia sa asiste, a doua zi, la funeraliile bogatului bancher, care se oficiara foarte simplu si cu participarea unui foarte restrans numar de persoane. Acolo, se intalni cu Henry d'Albaret; dar, intre cei doi, nu avu loc decat un scurt schimb de priviri, nimic mai mult.

Timp de cinci zile dupa moartea lui Elizundo, capitanul Karystei incerca zadarnic sa ajunga pana la fata. Usa casei bancii murise o data cu bancherul.

Pe de alta parte, nici Henry d'Albaret nu fu mai norocos decat Nicolas Starkos. El nu putu sa ia legatura cu Hadjine nici vizitand-o, nici scriindu-i. Ii venea sa se intrebe daca fata nu parasise cumva Corfu, sub protectia lui Xaris, care nu se arata pe nicaieri.

Cu toate acestea, capitanul Karystei, departe de a-si abandona proiectele, repeta cu tarie ca realizarea lor nu era decat amanata. Multumita lui, multumita manevrelor lui Skopelo, zvonurilor pe care acesta le raspandea in mod voit, casatoria lui Nicolas Starkos si a Hadjinei Elizundo nu era pusa de nimeni la indoiala. Trebuia doar sa mai astepte pana cand se va fi sfarsit prima perioada de doliu si, poate, de asemenea, pana cand situatia financiara a bancii va fi definitiv reglata.

Cat despre averea pe care o lasa bancherul, se stia ca era enorma. Umflata, fireste, de sporovaielile cartierului si de barfitorii orasului, ajunsese deja de cinci ori mai mare. Da! se afirma ca Elizundo lasa nu mai putin de o suta de milioane! Si ce mostenitoare, aceasta tanara Hadjine, si ce fericit barbat, acest Nicolas Starkos, caruia ii era fagaduita mana ei! Nu se mai vorbea decat despre aceasta in tot Corfu, incepand din cele doua cartiere ale sale si pana in cele mai indepartate sate ale insulei! De aceea, curiosii veneau in valuri pe strada Reale. In lipsa de altceva mai bun, voiau macar sa contemple aceasta casa faimoasa, in care intrase atata banet si in care trebuie sa fi ramas tot atata, fiindca iesise atat de putin!

Adevarul este ca averea era enorma. Ea se ridica la aproape douazeci de milioane si, clupa cum ii spusese Nicolas Starkos lui Skopelo la ultima lor discutie, era in titluri, usor de schimbat in bani pesin, nu in proprietati funciare.

Acest lucru li se dezvalui Hadjinei Elizundo si, deopotriva, lui Xaris, in primele zile de dupa moartea bancherului. De asemenea, fura obligati sa cunoasca mijloacele prin care averea acesta fusese obtinuta. intr-adevar, Xaris avea destul experienta in afacerile de banca incat sa-si dea seama care fusese istoria factoriei, in momentul in care registrele si actele ii fura puse la dispozitie. Elizundo avusese, fara indoiala, intentia sa le distruga mai tarziu, dar moartea il luase prin surprindere. Erau acolo. Vorbeau singure.

Hadjine si Xaris intelesesera, chiar prea limpede, de unde veneau aceste milioane! Pe cate trafice odioase, pe cate nenorociri se cladise toata aceasta bogatie – nu mai erau in stare sa le numere! Iata, asadar, de ce Nicolas Starkos il santaja pe Elizundo! Era complicele lui! II putea dezonora cu un singur cuvant! Apoi, daca acestuia i-ar fi convenit sa dispara, ar fi fost imposibil sa-i mai dai de urma! Tacerea lui era cea care trebuia platita de tata smulgandu-i-se fiica!

— Mizerabilul! mizerabilul! striga Xaris.

— Taci! ii raspundea Hadjine.

Si el tacea, fiindca pricepea bine ca vorbele sale raneau chiar mai adanc decat Nicolas Starkos!

Totusi, situatia nu se putea sa nu se sfarseasca o data si o data. Trebuia, de altfel, ca Hadjine Elizundo sa ia asupra ei sarcina de a grabi acest deznodamant, in interesul tuturor.

In cea de-a sasea zi de la moartea bancherului, in jurul orei sapte seara, Nicolas Starkos, pe care Xaris il astepta la scara digului, era rugat sa vina neintarziat pana la casa bancii.

Sa spunem ca aceasta invitatie i-a fost comunicata pe un ton politicos, ar insemna sa exageram. Tonul lui Xaris nu era deloc indatoritor, iar vocea, deloc mieroasa, cand i se adresa capitanului Karystei. insa acesta din urma nu era omul care sa se impresioneze dintr-atat si il urma pe Xaris pana la banca, unde fu introdus de indata.

Pentru vecini, care il vazura intrand pe Nicolas Starkos in aceasta casa, cu atata indarjire inchisa pana atunci, nu mai incapea indoiala ca sortii erau de partea lui.

Nicolas Starkos o gasi pe Hadjine Elizundo in cabinetul tatalui sau. Statea asezata la birou, pe care se vedea un maldar de hartii, documente si registre. Capitanul intelese ca tanara se pusese la curent cu afacerile casei si nu se insela. Dar cunostea ea si raporturile pe care bancherul le avusese cu piratii din Arhipelag – iata ce se intreba.

La intrarea capitanului, Hadjine Elizundo se ridica – ceea ce o scutea de a-1 invita sa ia loc – si ii facu semn lui Xaris sa ii lase singuri. Era imbracata in negru. Chipul sau grav si ochii obositi de nesomn indicau, in toata faptura sa, o profunda epuizare fizica, dar nici urma de slabiciune morala. in aceasta intrevedere, care urma sa aiba consecinte atat de serioase pentru toti cei care erau implicati, calmul sau nu trebuia s-o paraseasca nici o clipa.

— Iata-ma, Hadjine Elizundo, zise capitanul, la ordinele tale! De ce m-ai chemat?

— Din doua motive, Nicolas Starkos, raspunse tanara, care voia sa mearga drept la tinta. Mai intai, trebuie sa-ti spun ca acest proiect de casatorie pe care mi-1 impunea tatal meu, cum stii bine, trebuie sa fie considerat anulat intre noi doi.

— Iar eu, replica rece Nicolas Starkos, ma voi margini sa raspund ca vorbind astfel, Hadjine Elizundo poate n-a chibzuit si la consecintele cuvintelor sale.

— Am chibzuit, raspunse fata, si vei intelege ca hotararea mea este nestramutata, intrucat nu trebuie sa mai aflu nimic despre natura afacerilor pe care casa Elizundo le-a incheiat cu tine si cu cei asemenea tie, Nicolas Starkos!

Nu fara o vadita neplacere primi capitanul Karystei acest prompt raspuns. Desigur, se astepta ca Hadjine Elizundo sa-i aduca la cunostinta refuzul sau in buna regula, dar conta, de asemenea, ca o sa-i infranga rezistenta, dezvaluindu-i ce fusese tatal ei si ce raporturi il legasera de el. Era, asadar, o arma, poate cea mai buna pe care o detinea el si care acum ii zbura din mana. Cu toate acestea, el nu se dadu batut si relua, pe un ton intrucatva ironic:

— Asadar, ai aflat despre afacerile casei Elizundo si, cunoscandu-le, inca mai insisti cu acest limbaj?

— Inca mai insist, Nicolas Starkos, si o sa insist intotdeauna, caci este datoria mea sa insist!

— Oare trebuie sa cred, incepu Nicolαs Starkos, ca domnul capitan Henry d'Albaret.

— Nu amesteca numele lui Henry d'Albaret in toate acestea! ii replica Hadjine cu insufletire.

Apoi, ceva mai stapana pe ea si pentru a reteza orice provocare viitoare, adauga:

— Stii bine, Nicolαs Starkos, ca niciodata capitanul d'Albaret nu va consimti sa isi uneasca viata cu a fiicei bancherului Elizundo!

— Aifi greu!

— Ar fi cinstit!

— Si de ce nu?

— Pentru ca nu te casatoresti cu mostenitoarea unui tata care a fost bancherul piratilor! Nu! Un om cinstit nu poate accepta o avere dobandita intr-un mod josnic!

— Dar, relua Nicolαs Starkos, mi se pare ca vorbim despre lucruri absolut straine de problema pe care ar trebui s-o rezolvam!

— Aceasta problema este rezolvata!

— Permite-mi sa-ti atrag atentia ca nu capitanul Henry d'Albaret, ci capitanul Nicolαs Starkos trebuia sa devina sotul Hadjinei Elizundo! Moartea tatalui ei nu trebuie sa-i fi schimbat intentiile mai mult decat mi le-a schimbat mie!

— M-as fi supus vointei tatalui meu, raspunse Hadjine, m-as fi supus chiar fara sa cunosc motivele care-1 sileau sa ma sacrifice! Acum stiu ca i-as fi salvat onoarea supunandu-ma!

— Ei bine, daca stii. raspunse Nicolαs Starkos.

— Stiu, reincepu Hadjine taindu-i vorba, stiu ca tu, complicele sau, l-ai tarat in aceste afaceri odioase, tu ai facut sa curga aceste milioane in casa bancii, onorabila inainte sa apari! Stiu ca l-ai amenintat, probabil, ca o sa-i dai in vileag infamia, daca va refuza sa-ti acorde mana fiicei sale! Pe cuvant! Chiar ai crezut vreodata, Nicolαs Starkos, ca, admitand sa-ti fiu nevasta, faceam altceva decat sa-i dau ascultare parintelui meu?

— Fie, Hadjine Elizundo, nu mai am nimic sa-ti dezvalui! Dar, daca te ingrijeai de onoarea tatalui tau in timpul vietii sale, trebuie sa te ingrijesti la fel de mult si dupa moartea sa, iar, daca vei incerca sa nu iti tii chiar si cele mai mici angajamente fata de mine.

— Vei povesti totul, Nicolas Starkos! exclama tanara cu o asemenea expresie de dezgust si dispret, ca un soi de roseata urca pe fruntea neobrazatului personaj.

— Da. tot! replica el.

— N-ai s-o faci, Nicolas Starkos!

— Si de ce, ma rog?

— Ar insemna sa te acuzi singur!

— Sa ma acuz, Hadjine Elizundo! Crezi, asadar, ca afacerile s-au incheiat vreodata cu numele meu? iti inchipui ca Nicolas Starkos a fost cel care a cutreierat Arhipelagul si trafica prizonieri de razboi? Nu! Daca o sa vorbesc, nu pe mine o sa ma compromit si, daca ma silesti, o sa vorbesc!

Tanara il privi pe Nicolas Starkos drept in fata. Ochii sai, care aveau toata indrazneala cinstei, nu se plecara intalnindu-i pe ai lui, oricat de fiorosi erau.

— Nicolas Starkos, as putea sa te ingenunchez cu un cuvant, fiindca nici din simpatie, nici din iubire pentru mine nu ti-ai dorit aceasta casatorie! Ci pur si simplu ca sa devii stapanul averii tatalui meu! Da! as putea sa-ti spun: „Tu vrei numai milioanele sale! Ei bine, iata-le! ia-le! pleaca! si sa nu te mai vad vreodata!”. Dar n-am sa spun lucrul acesta, Nicolas Starkos! Aceste milioane, pe care le mostenesc eu. nu o sa fie ale tale! Le voi pastra! Le voi folosi cum voi crede eu de cuviinta! Nu! tu n-ai sa le ai! Si acum, iesi din camera asta! Iesi din casa asta! Iesi!

Hadjine Elizundo, cu mana intinsa si capul drept, parea sa-1 blesteme in clipa aceea pe capitan, cum il blestemase Andronika, vreo cateva saptamani mai inainte, in pragul casei parintesti. Dar, daca in ziua aceea Nicolas Starkos daduse inapoi in fata gestului mamei sale, de data aceasta inainta hotarat spre fata:

— Hadjine Elizundo, zise el cu voce joasa, da, imi trebuie aceste milioane! intr-un fel sau altul, imi trebuie. si le voi avea!

— Nu! Mai degraba le fac sa dispara, mai degraba le arunc in apele golfului! raspunse Hadjine.

— Le voi avea, iti spun! Le vreau!

Nicolas Starkos o apucase pe tanara de brat. Furia il ravasise. Nu mai era stapan pe sine. Privirea i se tulburase. Ar fi fost in stare s-o ucida!

Hadjine Elizundo intelese toate acestea intr-o clipita. Sa moara! Deh! Ce-i mai pasa acum! Moartea n-o speria. Dar energica tanara hotarase altfel in ceea ce o privea. Se condamnase sa traiasca.

— Xaris! striga ea.

Usa se deschise. Xaris aparu in prag.

— Xaris, da-1 afara pe omul acesta!

Nicolas Starkos nu avu timp sa se intoarca – fu apucat de doua brate de fier. I se taie respiratia. Ar fi vrut sa vorbeasca, sa strige. Nu reusi, cum nu reusi nici sa scape din aceasta groaznica stransoare. Apoi, muiat tot, pe jumatate sufocat, incapabil sa racneasca, fu trantit gramada la usa casei.

Acolo, Xaris rosti doar aceste cuvinte:

— Nu te ucid, fiindca ea mi-a cerut sa n-o fac! Atunci cand mi-o va cere, o voi face!

Si inchise usa.

La ora aceea, strada era deja pustie. Nimeni nu a putut sa vada ce se petrecuse, adica faptul ca Nicolas Starkos fusese dat afara din casa bancherului Elizundo. Dar fusese vazut intrand inauntru si era de ajuns. Asadar, iata de ce, atunci cand Henry d'Albaret afla ca rivalul sau fusese primit acolo unde el fusese refuzat, gandi, ca toata lumea, ca in mod sigur capitanul Karystei se bucura in continuare pe langa tanara de gratiile unui logodnic.

Ce lovitura fu aceasta pentru el! Nicolas Starkos, admis in aceasta casa de unde il excludea pe el un consemn nemilos! Fu tentat, mai intai, sa o blesteme pe Hadjine, si cine s-ar fi abtinut in locul lui? Dar, cand izbuti sa-si recapete stapanirea de sine, dragostea ii invinse mania si, cu toate ca aparentele pledau impotriva fetei:

— Nu! nu! striga el, nu-i cu putinta! Ea. sa fie a acestui om! Nu se poate una ca asta! Nu este asa!

Intre timp, Nicolas Starkos, in ciuda amenintarilor pe care i le aruncase Hadjinei Elizundo, dupa ce se gandi mai bine, decise sa pastreze tacerea. Din acest secret, care apasa asupra vietii bancherului, se hotari sa nu dezvaluie inca nimic. Aceasta ii lasa cale libera sa actioneze si avea tot timpul sa o faca, mai tarziu, daca imprejurarile i-ar fi impus-o.

Lucru care fu bine stabilit intre Skopelo si el. Nu-i ascunse nimic secundului Karystei din cele ce se petrecusera in timpul vizitei sale la Hadjine Elizundo. Skopelo fu de acord sa nu sufle un cuvant si sa astepte momentul propice, remarcand totusi ca lucrurile nu luasera o turnura favorabila pentru planurile lor. Ceea ce il nelinistea mai presus de toate era faptul ca mostenitoarea nu voia sa le cumpere discretia, renuntand la mostenire! De ce? intr-adevar, nu pricepea nimic.

In zilele ce urmara, pana la 12 noiembrie, Nicolas Starkos nu-si parasi puntea, nici macar o ora. Cauta, combina diverse mijloace prin care ar fi putut sa isi atinga tinta. De altfel, nadajduia putin si in norocul care-1 servise intotdeauna de-a lungul ticaloasei sale existente. De data aceasta, nadajduia gresit.

La randul sau, Henry d'Albaret nu era mai putin tinut deoparte. Nu crezuse de cuviinta sa-si reinnoiasca incercarile de a o revedea pe fata. Dar nu-si pierduse sperantele.

Pe 12, seara, o scrisoare ii fu adusa la hotel. Un presentiment ii sopti ca scrisoarea aceasta venea de la Hadjine Elizundo. O deschise si ii privi semnatura – nu se inselase. Scrisoarea nu avea decat vreo cateva randuri, asternute pe hartie de mana fetei. Iata ce ii spunea: „Henry, Moartea tatalui meu mi-a redat libertatea, insa tu trebuie sa renunti la mine! Fiica bancherului Elizundo nu este demna de tine! Nu voi fi niciodata a lui Nicolas Starkos, un mizerabil! Dar n-as putea nici sa fiu a ta, un om cinstit! Iarta-ma si adio!



Hadjine Elizundo.”

Primind aceasta scrisoare, Henry d'Albaret, fara a mai sta pe ganduri, dadu fuga la casa de pe strada Reale.

Casa era incuiata, goala, pustie, de parca Hadjine Elizundo ar fi parasit-o impreuna cu credinciosul Xaris pentru a nu se mai intoarce vreodata acolo.

Capitolul IX.

ARHIPELAGUL IN FLACARI

I nsula Scio – mai general numita Chios, in vremurile noastre – este situata in Marea Egee, la vest de golful Smirna, in apropiere de litoralul Asiei Mici. impreuna cu Lesbos, de la nord, si Samos, de la sud, face parte din grupul Sporadelor, in estul Arhipelagului. Scio se intinde pe mai bine de patruzeci de leghe in perimetru. Muntele Pelinean, astazi muntele Elias, care o domina, se ridica la o inaltime de doua mii cinci sute de picioare deasupra nivelului marii.

Dintre principalele orase aflate pe aceasta insula, Volysso, Pitys, Delphinium, Leuconia, Caucasa, Scio – capitala sa – este cel mai important. Aici, la 30 octombrie 1827, colonelul Fabvier debarcase cu un mic corp expeditionar, al carui efectiv ajungea la sapte sute de soldati din armata regulata, doua sute de calareti, cinci sute de recruti cu solda, alesi dintre scioti, si cu un material de lupta alcatuit din zece obuziere si zece tunuri. Interventia puterilor europene, dupa batalia de la Navarin, nu rezolvase inca definitiv problema greaca. Anglia, Franta si Rusia nu voiau, intr-adevar, sa acorde noului regat decat granitele pe care insurectia nu le depasise. Or, aceasta determinare nu putea multumi guvernul elen. El cerea, de asemenea, pe langa intreaga Grecie continentala, Creta si insula Scio, necesare autonomiei sale. De aceea, in vreme ce Miaoulis isi fixase ca obiectiv Creta, iar Ducas, teritoriul continental, Fabvier debarca la Maurolimena, pe insula Scio, la data indicata mai sus.

Se intelege ca elenii voiau sa le rapeasca turcilor aceasta insula superba, minunat giuvaer din salba Sporadelor. Cerul sau, cel mai senin din Asia Mica, ii oferea un climat de vis, fara calduri exagerate, fara ingheturi excesive. Acest climat o racorea cu suflul unei brize moderate si o facea ideala, numai pe ea dintre toate insulele Arhipelagului. Iata de ce, intr-un imn atribuit lui Homer – pe care Scio si-1 revendica drept unul dintre fiii sai —, poetul o numeste „opulenta”. La apus, Scio produce vinuri delicioase, care rivalizeaza cu cele mai bune vinuri ale Antichitatii, si o miere care poate sa concureze cu aceea de pe muntele Hymette. La rasarit, isi parguieste portocalii si lamaii, al caror renume s-a raspandit pana in Europa occidentala. La miazazi, se impadureste cu diverse specii de fistic, care produc o pretioasa guma, masticul, atat de folosita in arta si chiar in medicina – marea bogatie a tarii. In sfarsit, in acest tinut binecuvantat de Dumnezeu cresc, alaturi de smochini, curmali, migdali, rodii si maslini, toate tipurile celor mai frumoase esente de arbori din zonele meridionale ale Europei.

Asadar, aceasta insula voia guvernul s-o inglobeze in noul regat. De aceea viteazul Fabvier, in ciuda tuturor amaraciunilor cu care fusese adapat chiar de catre aceia pentru care tocmai isi varsase sangele, se insarcinase s-o cucereasca.

In acest timp, de-a lungul ultimelor luni ale acelui an, turcii nu incetasera sa-si vada de masacre si de expeditiile in scop de jaf prin peninsula elenica, si aceasta chiar in ajunul debarcarii, la Nafplion, a lui Capo d'Istria. Sosirea acestui diplomat trebuia sa puna capat certurilor interne ale grecilor si sa concentreze puterea guvernului intr-o singura mana. Dar, cu toate ca Rusia avea sa-i declare razboi sultanului sase luni mai tarziu si sa vina, astfel, in ajutorul constituirii noului regat, Ibrahim era mai departe stapan pe zona centrala si pe orasele cu iesire la mare din Pelopones. Si, daca, la opt luni dupa aceea, la 6 iulie 1828, se pregatea sa paraseasca tara careia ii facuse atata rau, daca, in luna septembrie a aceluiasi an, nu trebuia sa mai ramana nici picior de egiptean pe pamantul Greciei, nu insemna ca aceste hoarde salbatice nu aveau sa mai faca ravagii prin Moreea inca buna bucata de vreme.

Totodata, intrucat turcii sau aliatii lor ocupau cateva orase de pe litoral, atat in Pelopones cat si in Creta, nu era de mirare ca piratii colcaiau pe marile invecinate. Daca raul pe care-1 produceau corabiilor care faceau negot de la o insula la alta era de proportii, nu se datora faptului ca flotilele grecesti comandate de Miaoulis, Canaris sau Tsamados incetasera sa ii prigoneasca; dar acesti corsari erau numerosi, neobositi si din pricina lor nu mai exista nici pic de siguranta in traversarea acestor mari. De la Creta pana la insula Metelin, de la Rodos pana la Negropontis, Arhipelagul era in flacari.

In sfarsit, chiar si la Scio, aceste bande, compuse din scursoarea tuturor natiilor, jefuiau permanent prin vecinatatile insulei si-i veneau astfel in ajutor pasei, inchis in citadela asupra careia colonelul Fabvier avea sa-si inceapa asediul in conditii mizerabile.

Ne amintim ca negustorii din insulele ioniene, ingroziti de aceasta stare de lucruri, comuna tuturor factoriilor de comert din Levant, pusesera mana de la mana pentru a arma o corveta, menita sa ii starpeasca pe pirati. Astfel, de cinci saptamani, Syphanta parasise Corfu, ca sa patrunda in apele Arhipelagului. Doua sau trei ciocniri, carora le-a facut fata cu succes, capturarea mai multor corabii, pe buna dreptate suspecte, nu au putut decat s-o incurajeze sa-si continue opera. Semnalat, in mai multe randuri, in apele din preajma Psarei, Skyrosului, Zeei, Lemnosului, Parosului, Santorinului, comandantul sau Stradena isi indeplinea datoria cu tot atata cutezanta cat si bucurie. Numai ca se parea ca nu-1 putuse inca intalni pe acel Sacratif, imposibil de prins, ale carui aparitii erau intotdeauna marcate prin cele mai sangeroase nenorociri. Se auzea adesea vorbindu-se de el, dar nu era vazut niciodata.

Cu vreo cincisprezece zile in urma, mai precis la 13 noiembrie, Syphanta fusese zarita in vecinatatile insulei Scio. La acea data, portul insulei primise chiar una dintre capturile sale, iar Fabvier facuse dreptate, cu promptitudine, impotriva echipajului de pirati.

Dar, de la acea data, nu se mai stia nimic despre corveta. Nimeni nu putea spune prin care locuri haituiau in prezent talharii din Arhipelag. Se strecura chiar o reala neliniste in privinta sortii acesteia. Pana atunci, intr-adevar, in aceste mari foarte inguste, semanate din belsug cu insule si, prin urmare, cu puncte de adapost, se intampla rar sa treaca mai multe zile fara sa i se semnaleze prezenta.

In aceste imprejurari, la 27 noiembrie, Henry d'Albaret sosi la Scio, la opt zile dupa ce parasise Corfu. Venise sa i se alature clin nou fostului sau comandant, ca sa continue campania impotriva turcilor.

Disparitia Hadjinei Elizundo ii daduse o teribila lovitura. Asadar, fata il respingea pe Nicolas Starkos, ca pe un mizerabil nedemn de ea, si refuza sa fie a celui pe care il acceptase, pentru ca era nedemna de el! Ce mister exista in toata povestea? Unde trebuia sa-1 caute? in viata fetei, atat de linistita, atat de pura? Nu, evident! Atunci, in viata tatalui sau? Dar, pana la urma, ce aveau in comun bancherul Elizundo si capitanul Nicolas Starkos?

La toate aceste intrebari, cine sa-i raspunda? Casa bancii fusese abandonata. Chiar si Xaris fusese nevoit sa o paraseasca, impreuna cu fata. Henry d'Albaret nu se putea bizui decat pe propriile puteri ca sa dezlege aceste secrete ale familiei Elizundo.

Ii trecuse atunci prin minte sa rascoleasca tot orasul Corfu, apoi intreaga insula. Poate ca Hadjine isi cautase un refugiu in cine stie ce loc nestiut? Existau, intr-adevar, mai multe satucuri, raspandite ici si colo pe fata insulei, unde era lesne sa gasesti un adapost sigur. Pentru cineva care ar fi vrut sa se ascunda de lume si sa se faca uitat, Benizze, Santa Decca, Leucimne si douazeci de alte asemenea sate, ofereau un loc retras si linistit. Henry d'Albaret batu toate drumurile, scotoci chiar si in cele mai umile catune dupa vreo urma de a fetei, dar nu gasi nimic.

Atunci, un indiciu ii dadu de banuit ca Hadjine Elizundo parasise insula Corfu. intr-adevar, in micutul port Halipa, asezat in vest-nord-vestul insulei, i s-a spus ca o tartana usoara pornise in larg, cu putin timp in urma, dupa ce asteptase doi pasageri, de catre care fusese tocmita in secret.

Dar acesta era un indiciu destul de vag. De altfel, unele coincidente de date si de fapte ii dadura, curand, un nou motiv de temeri tanarului ofiter.

Intr-adevar, cand se intorsese in Corfu, aflase ca saica, de asemenea, parasise portul. Si, cel mai grav, reiesea ca plecarea se efectuase in aceeasi zi in care Hadjine Elizundo disparuse. Trebuia sa considere ca exista vreo legatura intre aceste doua evenimente? Fata sa fi fost atrasa intr-o cursa, o data cu Xaris, si rapita cu forta? Se afla ea oare acum in puterea capitanului Karystei?

Acest gand ii sfasie inima lui Henry d'Albaret. Dar ce putea face? in ce colt al lumii sa-1 fi cautat pe Nicolas Starkos? La urma urmei, cine era acest aventurier? Karysta, venita de nu se stie unde, plecata nu se stie incotro, putea, pe buna dreptate, sa treaca drept o corabie suspecta! Totusi, cand isi recapata stapanirea de sine, tanarul ofiter respinse cu tarie aceasta presupunere. Pentru ca Hadjine Elizundo se declara nedemna de el, pentru ca ea nu voia sa-1 mai vada, ce era mai firesc decat sa admita ca se indepartase de bunavoie, sub protectia lui Xaris?

Ei bine, daca asa stateau lucrurile, Henry d'Albaret va reusi s-o regaseasca. Poate ca patriotismul ei o indemnase sa ia parte la aceasta lupta in care se dezbatea soarta tarii sale. Poate ca voise sa puna aceasta enorma avere, de care era libera sa dispuna, in serviciul Razboiului de Independenta. Adica de ce n-ar fi urmat ea, pe aceeasi scena, exemplul Bubulinei, Modenei, Andronikai si al atator alte femei, fata de care admiratia sa nu avea margini?

Astfel, Henry d'Albaret, incredintat ca Hadjine Elizundo nu se mai afla in Corfu, se hotari sa isi reia locul in corpul filoelenilor. Colonelul Fabvier era la Scio, cu soldatii sai. Se decise sa i se alature. Parasi insulele ioniene, traversa Grecia de Nord, strabatu golfurile Patras si Lepanto, se imbarca in golful Eginei, scapa, nu fara greutati, de cativa pirati care talhareau prin apele Cicladelor si, dupa o traversare rapida, debarca la Scio.

Fabvier ii facu tanarului ofiter o primire cordiala, care dovedea ca il pretuieste foarte mult. Acest soldat viteaz vedea in tanar nu doar un devotat tovaras de arme, ci si un prieten bun, caruia ii putea impartasi necazurile sale – si acestea erau destul de mari. Indisciplina recrutilor, care reprezentau un numar important din corpul expeditionar, solda prost sau deloc platita, incurcaturile iscate chiar de scioti, toate acestea ii impiedicau si ii intarziau operatiunile.

Intre timp, asediul citadelei din Scio incepuse. Totusi, Henry d'Albaret sosi destul de devreme ca sa ia parte la lucrarile pregatitoare. in doua randuri, puterile aliate ii ordonara colonelului Fabvier sa-si inceteze preparativele; colonelul, sustinut in mod deschis de guvernul elen, nu tinu cont in nici un fel de aceste dispozitii si isi continua netulburat opera.

Curand, acest asediu fu convertit intr-un soi de blocada, dar nu suficient de ferma, astfel incat asediatii putura sa primeasca mai departe provizii si munitii. Oricum, poate ca Fabvier ar fi reusit sa puna mana pe citadela, daca armata sa, pe care foametea o vlaguia zi dupa zi, nu s-ar fi raspandit pe insula dupa prada si hrana. Or, astfel se intampla ca o flotila otomana, alcatuita din cinci vase, putu forta portul din Scio si le aduse turcilor intariri de doua mii cinci sute de oameni. Este adevarat ca, la putin timp dupa aceasta, Miaoulis aparu cu escadra sa pentru a-i veni in ajutor colonelului Fabvier, dar era prea tarziu, asa ca fu silit sa se retraga.

O data cu amiralul grec sosisera cateva corabii, pe care era imbarcat un oarecare numar de voluntari, destinati sa intareasca fortele corpului expeditionar din Scio. Acestora li se alaturase si o femeie.

Dupa ce luptase pana in ultima clipa impotriva soldatilor lui Ibrahim in Pelopones, Andronika, prezenta inca de la inceputul razboiului, voia, de asemenea, sa fie prezenta si la sfarsitul lui. Iata de ce venise la Scio, hotarata sa-si dea si viata, daca ar fi trebuit, pentru aceasta insula pe care grecii pretindeau sa o anexeze noului lor regat. Aceasta ar fi insemnat, pentru ea, un soi de compensatie pentru raul pe care nedemnul sau fiu il comisese chiar pe acest teritoriu, in timpul ingrozitoarelor masacre din 1822.

Atunci, sultanul lansase impotriva insulei Scio infioratoarea sentinta: foc, sabie, sclavie. Capitanul-pasa Kara-Ali fusese insarcinat s-o execute. Si el o indeplinise. Hoardele sale setoase de sange pusesera piciorul pe insula. Toti barbatii de peste doisprezece ani si toate femeile de peste patruzeci de ani fusesera macelariti fara mila. Restul, luat in robie, trebuia transportat pe pietele de sclavi din Smirna si din Berberia. Intreaga insula fusese, astfel, trecuta prin foc si sabie de mana celor treizeci de mii de turci. Douazeci si trei de mii de scioti fusesera ucisi. Patruzeci si sapte de mii fusesera destinati vanzarii.

Si in acel moment intervenise Nicolas Starkos. Tovarasii sai si cu el, dupa ce isi luasera partea din ucideri si jafuri, devenisera principalii agenti maritimi in acest trafic, care avea sa dea prada o intreaga multime de oameni aviditatii otomane. Corabiile acestui renegat fusesera cele care servisera transportului miilor de nefericiti pe coastele Asiei Mici si ale Africii. In urma acestor marsave operatiuni, Nicolas Starkos intrase in legatura cu bancherul Elizundo. De aici rezultasera enorme beneficii, din care cea mai mare parte ii revenisera tatalui Hadjinei.

Andronika stia prea bine care fusese participarea lui Nicolas Starkos in masacrele din Scio, care fusese rolul pe care il jucase el in acele oribile imprejurari. Iata de ce tinuse sa vina acolo unde ar fi fost de sute de ori blestemata, daca s-ar fi stiut ca ea era mama acelui mizerabil. I se parea ca a lupta pe aceasta insula, a-si varsa sangele pentru cauza sciotilor, ar fi un fel de penitenta, o suprema ispasire a crimelor fiului sau.

Dar, din momentul in care Andronika debarcase la Scio, ar fi fost greu ca Henry d'Albaret si cu ea sa nu se intalneasca intr-o buna zi. intr-adevar, la putin timp dupa sosirea ei, la 15 ianuarie, Andronika se trezi, pe neasteptate, in fata tanarului ofiter care o salvase pe campul de batalie de la Chaidari.

Ea fu cea care inainta catre el, deschizandu-si larg bratele si exclamand:

— Henry d'Albaret!

— Dumneata! Andronika! Dumneata! spuse tanarul ofiter. Pe dumneata. sa te regasesc aici?

— Da! raspunse ea. Locul meu oare nu se afla acolo unde mai este inca de luptat impotriva asupritorilor?

— Andronika, zise Henry d'Albaret, fii mandra de tara clumitale! Fii mandra de fiii sai, care au aparat-o alaturi de dumneata! in curand n-o sa mai fie picior de turc pe pamantul Greciei!

— Stiu, Henry d'Albaret, de m-ar tine Dumnezeu in viata sa apuc ziua aceea!

Apoi, Andronika fu rugata sa-i vorbeasca despre ce mai facuse de cand se despartisera ei doi, dupa batalia de la Chaidari. Ea ii povesti despre calatoria facuta in Magna, tinutul sau natal, pe care voise sa-1 mai vada o ultima oara, apoi despre reaparitia sa in armata din Pelopones si, in fine, despre sosirea ei in Scio.

La randul lui, Henry d'Albaret ii descrise in ce imprejurari se intorsese in Corfu, care fusesera legaturile sale cu bancherul Elizundo, apoi ii spuse despre casatoria stabilita si anulata, despre disparitia Hadjinei, pe care el nu-si pierduse speranta ca avea s-o regaseasca intr-o buna zi.

— Da, Henry d'Albaret, raspunse Andronika, chiar daca nu stii inca ce taina apasa asupra vietii acestei fete, totusi, ea este demna de tine! Da! O s-o revezi si o sa fiti fericiti, dupa cum amandoi meritati sa fiti!

— Dar, spune-mi, Andronika, intreba Henry d'Albaret, dumneata il cunosteai pe bancherul Elizundo?

— Nu, raspunse Andronika. Cum sa-1 fi cunoscut eu si de ce ma intrebi?

— Pentru ca am avut de mai multe ori ocazia sa pomenesc de dumneata in fata lui, raspunse tanarul ofiter, iar numele dumitale ii atragea atentia in mod cu totul special. Intr-o zi, chiar m-a intrebat daca mai primisem vesti de la dumneata, dupa ce ne despartisem.

— Eu nu. l-am cunoscut, Henry d'Albaret, si numele bancherului Elizundo n-a fost niciodata rostit in fata mea!

— Atunci, exista si aici un mister pe care nu mi-1 pot explica si care nu va fi niciodata deslusit, fara indoiala, caci Elizundo nu mai exista!

Henry d'Albaret ramasese tacut. Amintirile sale din Corfu ii reinviasera in minte. incepu din nou sa se gandeasca la tot ce suferise, la tot ce trebuia sa mai sufere inca, departe de Hadjine!

Apoi, intorcandu-se spre Andronika:

— Si, cand acest razboi se va sfarsi, ce vrei sa faci? o intreba el.

— Dumnezeu se va indura atunci de mine sa ma ia din aceasta lume, raspunse ea, din aceasta lume unde ma mustra constiinta ca am trait!

— Ai mustrari de constiinta, Andronika?

— Da!

Si ceea ce aceasta mama voia sa spuna era ca toata viata ei fusese un chin, intrucat un asemenea fiu se nascuse din ea! Dar, alungandu-si acest gand, ea relua:

— Cat despre tine, Henry d'Albaret, esti tanar si Dumnezeu ti-a menit multe zile! Foloseste-le, asadar, s-o regasesti pe aceea pe care ai pierdut-o. si care te iubeste!

— Da, Andronika, si am s-o caut pretutindeni, cum, pretutindeni, de asemenea, am sa-1 caut si pe mizerabilul de rival care a venit sa se arunce intre ea si mine!

— Cine era acel om? intreba Andronika.

— Un capitan, comandantul nu stiu carei corabii dubioase, raspunse Henry d'Albaret, si care a parasit Corfu imediat dupa disparitia Hadjinei!

— Si cum se numea?

— Nicolas Starkos!

— El!

Inca un cuvant si taina ei s-ar fi dat in vileag, caci Andronika ar fi marturisit ca este mama lui Nicolas Starkos!

Acest nume, rostit atat de pe neasteptate de catre Henry d'Albaret, fusese pentru ea ca o spaima, cumplita. Oricat de energica era, pali ingrozitor auzind numele fiului sau. Asadar, tot raul facut tanarului ofiter, celui care o salvase cu riscul vietii lui, tot acest rau venea de la Nicolas Starkos!

Iar Henry d'Albaret nu putea sa nu-si dea seama de efectul pe care numele lui Starkos il produsese asupra Andronikai. Fireste ca voia s-o determine sa vorbeasca despre acest subiect.

— Ce-ai patit? Ce s-a intamplat? striga el. De ce atata tulburare la numele capitanului Karystei? Vorbeste-mi! Vorbeste-mi! Asadar, il cunosti pe cel care il poarta?

— Nu. Henry d'Albaret, nu! raspunse Andronika, balbaindu-se mai presus de vointa ei.

— Ba da! II cunosti! Andronika, te implor sa-mi spui ce fel de om este acesta. ce face. unde se afla in acest moment. unde l-as putea intalni!

— N-am habar!

— Ba nu. Stii! Dumneata stii, Andronika, si refuzi sa-mi spui. mie. tocmai mie! Poate ca ajunge un singur cuvant ca sa ma poti pune pe urmele lui. sau, poate, pe urmele Hadjinei. si dumneata refuzi sa-mi vorbesti!

— Henry d'Albaret, raspunse Andronika cu un glas a carui fermitate nu avea sa o mai tradeze, nu stiu nimic! N-am idee unde se afla acest capitan! Nu il cunosc pe Nicolas Starkos!

Acestea fiind zise, ea se desparti de tanarul ofiter, care ramase sub imperiul unei profunde emotii. Dar, din acel moment, oricat se stradui pentru a se mai intalni o data cu Andronika, fu in zadar. Fara indoiala, ea parasise Scio si se intorsese pe pamantul Greciei. Henry d'Albaret trebui sa renunte la orice speranta de a o regasi.

De altfel, campania colonelului Fabvier avea sa ia sfarsit in curand, fara sa fi ajuns la nici un rezultat. Intr-adevar, dezertarea nu intarzie sa-si faca aparitia in corpul expeditionar. Soldatii, in pofida rugamintilor fierbinti ale ofiterilor, dezertau si se imbarcau, parasind insula. Artileristii, pe care Fabvier credea ca poate conta mai presus de toti ceilalti, isi abandonau tunurile. Nu mai era nimic de facut in fata unei asemenea descurajari, care ii afectase chiar si pe cei mai buni!

Trebuia, deci, sa ridice asediul si sa se intoarca la Syros, unde se organizase aceasta nefericita expeditie. Acolo, platind pretul eroicei sale rezistente, colonelul Fabvier avea sa primeasca numai reprosuri, numai dovezi ale celei mai negre ingratitudini.

Cat despre Henry d'Albaret, planuise sa plece din Scio o data cu seful sau. insa, spre care punct al Arhipelagului avea sa-si continue el cercetarile? Nu se hotarase inca, in momentul in care un fapt neprevazut ii curma ezitarile.

In ajunul zilei in care trebuia sa se imbarce pentru Grecia, sosi o scrisoare pentru el, prin posta insulei.

Aceasta misiva, timbrata in Corint, era adresata capitanului Henry d'Albaret si nu continea decat sfatul de mai jos: „Exista un loc liber in statul major al corvetei Syphanta, din Corfu. I-ar placea capitanului Henry d'Albaret sa se imbarce la bordul ei si sa continue campania inceputa impotriva lui Sacratif si a piratilor din Arhipelag?

Syphanta, in primele zile ale lunii martie, se va afla in apele capului Anapomera, din nordul insulei, iar salupa sa va fi in permanenta acostata la tarm, in ansa Ora, de la marginea capului.

Fie ca Henry d'Albaret sa faca dupa cum ii va dicta patriotismul!”

Nici o semnatura. Scris necunoscut. Nimic care sa-i fi putut indica din partea cui venea aceasta scrisoare.

In orice caz, in ea erau vesti despre corveta de care nu se mai auzise vorbindu-se de ceva timp. Era, de asemenea, pentru Henry d'Albaret, ocazia de a-si relua meseria de marinar. Era, in sfarsit, posibilitatea de a-1 urmari pe acest Sacratif, poate chiar a scapa Arhipelagul de el si poate, totodata – ceea ce ii influenta in mod cert hotararea – o sansa de a-1 reintalni, pe aceste mari, pe Nicolas Starkos cu saica lui.

Alegerea lui Henry d'Albaret fu, asadar, imediat stabilita – sa accepte propunerea pe care i-o facea acest bilet anonim. isi lua ramas-bun de la colonelul Fabvier, in momentul in care acesta se imbarca pentru Syros; apoi, isi inchirie o ambarcatiune usoara si se indrepta spre nordul insulei.

Traversarea nu putea dura prea mult, mai ales cu un vant de uscat, care sufla dinspre nord-vest. Ambarcatiunea trecu prin fata portului Coloquinta, intre insulele Anossai si capul Pampaca. De la acest promontoriu incolo, se indrepta spre Ora, tinand lungul coastei, astfel incat sa ajunga in ansa cu acelasi nume. Acolo debarca Henry d'Albaret, in dupa-amiaza de 1 martie.

II astepta o barca, legata la picioarele stancilor. in larg, statea o corveta, cu panzele stranse.

— Sunt capitanul Henry d'Albaret, zise tanarul ofiter catre caporalul de marina care comanda barca.

— Capitanul Henry d'Albaret doreste sa ni se alature la bord? intreba caporalul.

— In clipa aceasta.

Barca fu dezlegata. impinsa de cele sase vasle ale sale, strabatu rapid distanta care o separa de corveta – pana intr-o mila.

Indata ce Henry d'Albaret ajunse pe scara de bord a Syphantei, la pupa corvetei spre tribord, se auzi un fluierat lung, apoi rasuna o salva de tun, urmata curand de alte doua. in momentul in care tanarul ofiter punea piciorul pe punte, intregul echipaj, aliniat ca la o inspectie de gala, ii prezenta arma, iar culorile corfirote fura inaltate la capatul cornului brigantinei.

Atunci, secundul corvetei inainta si, cu o voce foarte puternica, sa fie auzit de toti:

— Ofiterii si echipajul Syphantei, zise el, sunt bucurosi sa il primeasca la bord pe comandantul Henry d'Albaret!

Capitolul X.

CAMPANIA DIN ARHIPELAG

S yphanta, corveta obisnuita de lupta, avea o baterie alcatuita din douazeci si doua de tunuri de calibrul 24 si, pe punte – desi era o raritate pe atunci la corabiile de aceasta categorie – sase tunuri-mitralii de calibrul 12. Cu etrava zvelta, subtiata la pupa, cu forme bine evidentiate, putea rivaliza cu cele mai bune bastimente ale epocii. Neobosind indiferent de viteza impusa, cu ruliu moderat, navigand admirabil, aproape ca toate velierele bune, nimic n-o impiedica sa-si mentina panzele sub vant, de la tertarola pana la randunica. Iar comandantul sau, daca era un marinar indraznet, putea ridica toate velele, fara teama de nimic. Tangajul Syphantei nu era mai puternic decat al unei fregate. Mai curand si-ar fi pierdut arborada decat sa-si fi coborat panzele. De aici rezulta posibilitatea de a-i imprima, chiar si pe o mare furtunoasa, o viteza cu totul deosebita. De aici rezulta, de asemenea, ca dispunea de mari sanse de reusita in aventuroasa croaziera pentru care o menisera armatorii sai, coalizati impotriva piratilor clin Arhipelag.

Cu toate ca nu era un vas de razboi, in sensul ca era proprietatea nu a unui stat, ci a unor simpli particulari, Syphanta avea un comandament de tip militar. Ofiterii si echipajul isi facusera serviciul pe cele mai frumoase corvete din Franta sau din Marea Britanie. Aceeasi regularitate a manevrelor, aceeasi disciplina la bord, aceeasi tinuta in navigatie ca si in escale. Nimic din neglijenta unei ambarcatiuni armate in graba, la care curajul matelotilor nu este intotdeauna organizat asa cum se cuvine Ia comandarea unui vas din marina militara.

Syphanta avea doua sute cincizeci de oameni angajati pentru rolul de echipaj, in mare parte francezi, ponantezi sau provensali, iar, in rest, englezi, greci si corfiroti. Toti erau priceputi la manevre, darji in lupta, marinari pana in adancul fiintei, pe care puteai conta in orice imprejurare – o dovedisera nu o data. Caporali de marina, secunzi si capitani, demni de functiile lor, erau intermediarii intre echipaj si ofiteri. in statul major, patru locotenenti si opt sublocotenenti, de asemenea de origine corfirota, franceza sau engleza, si un secund. Acesta din urma, capitanul Todros, era un vechi navigator al Arhipelagului, foarte invatat cu aceste mari pe care corveta trebuia sa le cutreiere si in cotloanele cele mai ascunse. Nu exista nici o insula pe care sa n-o stie, cu toate golfurile, golfuletele, ansele si intrandurile sale. Nici o fasie de pamant a carei situare sa nu-i fi fost cunoscuta din precedentele campanii. Nici un brat de mare ale carui coordonate sa nu-i fi fost gravate in minte, cu tot atata precizie ca si pe hartile sale.

Acest ofiter, in varsta de vreo cincizeci de ani, grec originar din Hydra, care servise deja sub ordinele lui Canaris si Tomasis, era un pretios auxiliar pentru comandamentul Syphantei.

Debutul acestei croaziere in Arhipelag, corveta il facuse sub ordinele capitanului Stradena. Primele saptamani de navigatie fusesera destul de norocoase, dupa cum am spus. Bastimente distruse, capturi importante: fusese un inceput de bun augur. Dar campania nu se realiza fara pierderi, si inca unele sensibile, in detrimentul echipajului si al corpului de ofiteri. Daca lumea ramasese fara vesti de la Syphanta destul de mult timp, aceasta se datorase faptului ca, la 27 februarie, avusese de sustinut o lupta impotriva unei flotile de pirati, in larg de insula Lemnos.

Aceasta lupta nu numai ca o costase vreo patruzeci de oameni, ucisi sau raniti, clar insusi comandantul Stradena, ranit de moarte de o ghiulea, cazuse la postul sau, pe puntea de comanda.

Capitanul Todros preluase atunci comandamentul corvetei; apoi, dupa ce isi asigurase victoria, trasese in portul din Egina, in scopul de a face urgente reparatii la coca si la arboracla.

Acolo, la cateva zile dupa sosirea Syphantei, aflasera, nu fara surpriza, ca aceasta tocmai fusese cumparata, la un pret destul de ridicat, de catre un bancher clin Ragusa, al carui imputernicit venise la Egina sa reglementeze actele de bord. Toate acestea s-au realizat fara sa se faca vreo contestatie si a fost bine stabilit si in buna regula ca, pe viitor, corveta nu mai apartinea vechilor proprietari, armatorii corfiroti, al caror beneficiu din aceasta vanzare a fost considerabil.

Dar, daca Syphanta isi schimbase stapanul, destinatia sa avea sa ramana aceeasi. Sa curete Arhipelagul de banditii care il bantuiau, sa-i repatrieze, la nevoie, pe prizonieri, pe care putea sa-i lase oriunde in drumul sau, sa nu abandoneze sarcina pana n-ar fi curatat aceste mari de cel mai groaznic dintre talhari, piratul Sacratif – aceasta era misiunea care ii ramasese impusa. O data incheiate reparatiile, secundul primi ordinul sa porneasca in croaziera spre coasta nordica a insulei Scio, unde trebuia sa-1 gaseasca pe noul sau capitan, care avea sa devina „singurul stapan dupa Dumnezeu” la bordul sau.

In acel moment primise Henry d'Albaret biletul laconic, prin care era instiintat ca exista un loc liber in statul major al corvetei Syphanta.

Se stie ca el acceptase, neindoindu-se nici o clipa ca respectivul loc, liber pe atunci, ar fi fost acela de comandant. Iata de ce, indata ce pusese piciorul pe punte, secundul, ofiterii si echipajul venira sa se puna la ordinele sale, in timp ce tunul saluta culorile corfirote. Toate acestea, Henry d'Albaret le afla dintr-o discutie pe care o purta cu capitanul Todros. Actul prin care i se incredinta comandamentul corvetei era intocmit in buna regula. Autoritatea tanarului ofiter nu putea fi, asadar, contestata – nici nu a fost. De altfel, mai multi ofiteri de la bord il cunosteau. Se stia ca fusese locotenent de vas, unul dintre cei mai tineri, dar totodata dintre cei mai distinsi din marina franceza. Rolul pe care il jucase in razboiul de Independenta ii adusese o reputatie meritata. Astfel, de la prima trecere in revista efectuata la bordul Syphantei, numele sau fu aclamat de intregul echipaj.

— Ofiteri si mateloti, zise simplu Henry d'Albaret, stiu care este misiunea incredintata Syphantei. O vom indeplini pe de-a intregul, cu ajutorul bunului Dumnezeu! Cinste fostului vostru comandant, Stradena, care si-a dat viata in mod glorios aici, pe puntea de comanda! Ma bizui pe voi! Puteti conta pe mine! Rupeti randurile!

A doua zi, la 2 martie, corveta, cu toate panzele sus, pierdea din vedere tarmul insulei Scio, apoi piscul muntelui Elias, care o domina, luand cap compas nordul Arhipelagului.

Unui marinar nu-i trebuie decat o privire si o jumatate de zi de navigatie ca sa-si dea seama de valoarea corabiei sale. Vantul sufla dinspre nord-vest, un vant bun, care nu le ceru sa coboare dintre panze. Comandantul d'Albaret putu, asadar, sa aprecieze, inca din ziua aceea, excelentele calitati nautice ale corvetei.

— Ar invinge zburatorii oricarui vas din flotele aliate, ii spuse capitanul Todros, si ar tine-o chiar si cu vant in doua tertarole!

Ceea ce, in mintea bravului marinar, semnifica doua lucruri: mai intai, ca nici o alta corabie cu panze n-ar fi capabila sa o intreaca pe Syphanta in viteza; apoi, ca solida sa arborada si stabilitatea sa pe apa i-ar ingadui sa-si pastreze velatura ridicata chiar si pe o vreme care ar fi obligat orice alta corabie s-o coboare, riscand altminteri sa se duca la fund.

Syphanta, cu mura la tribord, tinandu-se indeaproape de directia stabilita, lua cap compas nord, astfel incat lasa, in est, insula Metelin sau Lesbos, una dintre cele mai mari din Arhipelag.

A doua zi, corveta trecea in larg pe langa aceasta insula, unde, chiar de la inceputul razboiului, in 1821, grecii repurtasera o mare victorie asupra flotei otomane.

— Am fost si eu acolo, ii povesti capitanul Todros comandantului d'Albaret. Era in luna mai. Noi aveam saptezeci de bricuri ca sa luptam cu cinci vase turcesti, patru fregate si patru corvete, care se refugiasera in portul de la Metelin. Un vas de 74 a pornit de acolo pentru a cere ajutoare de la Constantinopol. Dar noi l-am prins repede si a sarit in aer cu cei noua sute cincizeci de mateloti ai sai! Da! Am fost acolo, si eu am fost cel care a dat foc la camasile de pucioasa si gudron, cu care ii imbracaseram carena! Bune camasi, tin de cald, comandante, si ti le recomand, cand va fi ocazia. pentru domnii pirati!

Merita sa-1 auzi pe capitanul Todros povestindu-si astfel ispravile, cu umorul sanatos al unui matelot din teuga. Dar faptele pe care le povestea secundul Syphantei, chiar le facuse si le facuse bine.

Nu fara temei Henry d'Albaret, dupa ce preluase comandamentul corvetei, naviga spre nord. Cu putine zile inainte de plecarea sa din Scio, corabii suspecte fusesera semnalate in apropiere de Lemnos si Samothrace. Cateva cabotiere levantine fusesera pradate si distruse in apropiere de litoralul turcesc din Europa. Probabil ca acesti pirati, de cand Syphanta ii prigonea cu indarjire, se gandeau sa se refugieze in imprejurimile septentrionale ale Arhipelagului. Din partea lor, era o masura de prudenta.

In apele insulei Metelin nu se vedea nimic. Doar cateva corabii de comert, care comunicara cu Syphanta si carora prezenta sa le readuse linistea.

Timp de alte cincisprezece zile, corveta, desi greu incercata de vremea rea a echinoctiului, si-a indeplinit constiincioasa misiunea. in timpul a doua sau trei hule succesive, care o silira sa se repuna la capa, Henry d'Albaret putu aprecia atat calitatile corabiei, cat si pe ale echipajului. Dar si el putu fi apreciat si nu-si dezminti reputatia, deja raspandita printre ofiterii marinei franceze, de iscusit intr-ale manevrelor. De talentele sale de tactician in timpul luptei navale aveau sa-si dea seama ceva mai tarziu. Cat despre curajul sau in batalie, nimeni nu-1 punea la indoiala.

In aceste circumstante dificile, tanarul comandant se arata tot atat de priceput in teorie cat si in practica. Avea un caracter indraznet, o mare tarie sufleteasca, un imperturbabil sange rece, mereu gata sa prevada, dar si sa stapaneasca evenimentele. Pe scurt, era un marinar, iar acest cuvant spunea totul. In a doua jumatate a lunii martie, corveta a facut cunostinta cu tarmul insulei Lemnos. Aceasta insula, cea mai importanta din acest capat al Marii Egee, lunga de cincisprezece leghe, lata de sase, nu fusese atinsa, ca si vecina sa Imbro, de Razboiul de Independenta; dar, in mai multe randuri, piratii venisera aici, chiar pana la intrarea in rada, ca sa puna mana pe vasele de comert. Corveta, voind sa isi reimprospateze proviziile, facu escala in port, in momentul acela foarte aglomerat. La vremea respectiva, intr-adevar, se construiau multe corabii in Lemnos, dar, de teama piratilor, ba nu se terminau cele in santier, ba nu indrazneau sa iasa cele terminate. De aici, marea aglomeratie.

Informatiile pe care comandantul d'Albaret le obtinu pe aceasta insula nu puteau decat sa-1 incurajeze sa-si continue campania in nordul Arhipelagului. De mai multe ori, chiar, fu repetat numele de Sacratif in fata ofiterilor sai si a lui.

— Ah! izbucni capitanul Todros, intr-adevar ard de nerabdare sa ma intalnesc fata in fata cu acest pungas, care mi se pare intrat cumva in legenda! Aceasta mi-ar dovedi, cel putin, ca exista!

— Te indoiesti, asadar, ca ar exista? intreba insufletit Henry d'Albaret.

— Pe cuvant, comandante, raspunse Todros, daca vrei sa stii parerea mea, eu nu cred deloc in acest Sacratif si nu stiu pe nimeni sa se poata lauda ca l-ar fi vazut vreodata! Poate ca este o porecla de lupta, cum isi iau toate capeteniile de pirati pe aici! Vezi dumneata, eu socotesc ca mai mult de unul s-a leganat deja, sub aceasta porecla, in varful unei vergi a trinchetului! De altfel, nu conteaza! Principalul este ca acesti netrebnici trebuiau spanzurati si au fost!

— La urma urmei, ceea ce spui este foarte posibil, capitane Todros, raspunse Henry d'Albaret, si aceasta ar explica darul de ubicuitate de care se pare ca se bucura acest Sacratif.

— Ai dreptate, comandante, adauga un ofiter francez. Daca Sacratif a fost vazut, cum se pretinde, in diverse locuri deodata si chiar in aceeasi zi, s-a intamplat pentru ca numele acesta este luat de mai multi sefi ai acestor banditi!

— Si daca il folosesc mai multi, e ca sa-i incurce mai tare pe oamenii cinstiti care ii urmaresc sa-i starpeasca! replica secundul Todros. Dar, repet, exista un mjloc sigur ca sa facem sa dispara numele acesta, si anume sa-i spanzuram pe toti cei care il poarta. ba chiar si pe cei care nu il poarta! In felul acesta, adevaratul Sacratif, daca exista, nu va scapa de funia pe care o merita pe drept cuvant!

Capitanul Todros avea dreptate, dar problema ramanea mai departe aceea de a-i intalni pe acesti raufacatori care nu se lasau incoltiti!

— Capitane Todros, intreba atunci Henry d'Albaret, in timpul primei campanii a Syphantei si chiar in timpul campaniilor dumitale dinainte, n-ai dat vreodata de o saica, de vreo suta de tone, cu numele de Karysta?

— Niciodata, raspunse secundul.

— Dai” dumneavoastra, domnii mei? insista comandantul, adresandu-se ofiterilor.

Niciunul dintre ei nu auzise vorbindu-se despre saica, desi mai multi dintre ei cutreierau aceste mari ale Arhipelagului inca de la inceputul Razboiului de Independenta.

— Nici numele de Nicolas Starkos, capitanul acestei Karysta, n-a ajuns vreodata la urechile voastre? intreba Henry d'Albaret, staruind.

Acest nume le era absolut necunoscut ofiterilor corvetei. Nici nu era de mirare, de altfel, intrucat era vorba despre patronul unei simple corabii de comert, cum se intalnesc cu sutele prin factoriile Levantului.

Cu toate acestea, Todros spuse ca parca si-ar aminti, foarte vag, ca, numele de Starkos il auzise rostit in timpul unei escale in portul Arcadiei, din Messenia. Trebuia sa fi fost capitanul vreuneia dintre acele corabii interlope, care transportau pe coastele barbare prizonierii vanduti de catre autoritatile musulmane.

— Bun! Dar nu putea fi acelasi Starkos despre care vorbim, adauga el. Fiindca, spuneai dumneata, Starkos este patronul unei seici, iar o saica nu este de ajuns de incapatoare pentru un astfel de trafic.

— Adevarat, raspunse Henry d'Albaret si opri aici discutia.

Dar, daca se gandea la Nicolas Starkos, aceasta se intampla pentru ca mintea sa se intorcea necontenit la misterul de nedeslusit al dublei disparitii, a Hadjinei Elizundo si a Andronikai. Acum, aceste doua nume erau nedespartite in amintirile sale.

Pe la 25 martie, Syphanta se gasea in dreptul varfului insulei Samothrace, la saizeci de leghe in nordul insulei Scio. Se intelege, luand in consideratie timpul scurs in raport cu drumul parcurs, ca toate refugiile de prin imprejurimi fusesera minutios cercetate. intr-adevar, ceea ce corveta nu putea face, acolo unde adancimea fundului marii era prea mica, barcile sale faceau pentru ea. Dar, pana in acea zi, cautarile ramasesera fara rezultat.

Insula Samothrace fusese crancen devastata in timpul razboiului, iar turcii o mai tineau inca in stapanire. Se putea presupune, asadar, ca piratii isi gasisera un adapost sigur in numeroasele golfulete ale insulei, lipsita de un port veritabil. Muntele Saoce se ridica pana la cinci sau sase mii de picioare si, de la aceasta inaltime, le venea usor strajilor sa zareasca si sa semnaleze la timp orice corabie care li se parea suspecta. Piratii, preveniti dinainte, aveau, asadar, toata inlesnirea sa fuga inainte de a fi blocati. Asa se si intamplase, probabil, caci Syphanta nu se intalni cu nimeni in aceste ape, aproape pustii.

Henry d'Albaret dadu atunci ordin sa se porneasca spre nord-vest, astfel incat sa ajunga la insula Thasos, situata la vreo douazeci de leghe distanta de Samothrace. Vantul se ridicase, iar corveta avea de manevrat impotriva unei foarte puternice brize, dar gasi, curand, adapostul pamantului si, prin urmare, o mare mai domoala, care-i facu inaintarea mai usoara.

Ciudata soarta pentru puzderia de insule din Arhipelag! in vreme ce Scio si Samothrace avusesera atata de suferit din partea turcilor, Thasos, nu mai mult decat Lesbos sau Imbro, nu se resimtise in urma socului razboiului. Or, toata populatia din Thasos este greceasca; moravurile de pe aici sunt primitive; barbati si femei au pastrat in gatelile lor, vesminte sau pieptanaturi, toata gratia artei antice. Autoritatile otomane, carora aceasta insula li se inchinase inca de la inceputul secolului al XV-lea, ar fi putut, asadar, s-o jefuiasca dupa voie, fara a intampina vreo cat de mica rezistenta. Totusi, printr-un favor inexplicabil si cu toate ca bogatia locuitorilor sai era de natura sa atate pofta acestor salbatici fara scrupule, insula fusese crutata, pana atunci.

Dar, daca n-ar fi sosit Syphanta, se prea poate ca si Thasosul sa fi cunoscut ororile jafului.

Intr-adevar, pe data de 2 aprilie, portul care se numeste astazi Pyrgos, situat in nordul insulei, era serios amenintat de o descindere a piratilor. Cinci sau sase corabii de-ale lor, mistike si djerme, impreuna cu o brigantina, armata cu o duzina de tunuri, stateau amenintatoare in fata orasului. Debarcarea acestor banditi in mijlocul unei populatii neobisnuite cu luptele s-ar fi sfarsit printr-un dezastru, fiindca insula nu avea nici pe departe suficiente forte sa li se opuna.

Dar corveta aparu in rada si, de indata ce fu semnalata, printr-un pavilion ridicat in varful catargului principal al brigantinei, toate aceste vase s-au aranjat in linie de lupta – lucru ce indica o indrazneala nemaipomenita din partea lor.

— Asadar, vor ataca? striga capitanul Todros, care se postase pe puntea de comanda, in apropierea comandantului.

— Vor ataca. sau se vor apara! replica Henry d'Albaret, destul de surprins de atitudinea piratilor.

— La dracul M-as fi asteptat mai curand sa-i vad pe acesti pungasi fugind cu toate panzele inaltate!

— Sa reziste, din contra, capitane Todros! Chiar sa atace! Daca fug, unii vor reusi, fara indoiala, sa ne scape! Da ordin sa se inceapa pregatirile de lupta!

Ordinele comandantului se executara pe loc. La baterie, tunurile au fost incarcate si amorsate, iar ghiulelele, plasate la indemana servantilor. Pe punte, s-au asezat tunurile-mitralii in pozitie de tragere si s-au distribuit armele, muschetele, pistoletele, sabiile si securile de abordaj. Gabierii au fost pregatiti pentru manevra, atat in vederea unei lupte imediate, cat si a pornirii in urmarirea fugarilor. Toate acestea s-au efectuat cu tot atata ordine si promptitudine ca si cand Syphanta ar fi fost un vas de razboi.

Intre timp, corveta se apropia de flotila, gata sa atace sau sa respinga orice atac. Planul comandantului era de a se indrepta spre brigantina, sa o salute cu o salva care ar fi putut s-o scoata in afara luptei, apoi sa o acosteze si sa-si lanseze oamenii la abordaj.

Dar probabil ca piratii, desi se pregateau de lupta, nu se gandeau decat sa fuga. Daca n-o facusera mai devreme, se intamplase pentru ca fusesera luati prin surprindere de sosirea corvetei, care acum le inchidea rada. Le ramanea, asadar, sa isi coordoneze miscarile pentru a incerca sa forteze trecerea.

Brigantina deschise focul. isi indreptase tunurile astfel incat sa-i poata dobori catargele corvetei sau macar unul dintre ele. Daca ar fi reusit, ar fi avut niste conditii mai favorabile pentru a scapa de urmarirea adversarei.

Salva trecu la sapte sau opt picioare pe deasupra puntii Syphantei, reteza cateva fungi, rupse cateva scote si brate de verga, facu sa zboare in bucati o parte din balansinele vergilor dintre arborele principal si arborele trinchet si rani trei sau patru mateloti, dar nu grav. Pe ansamblu, nu atinse nici punct esential.

Henry d'Albaret nu raspunse imediat. Ordona oamenilor sa se inainteze drept spre brigantina, iar salva sa de la tribord nu porni decat dupa ce se destrama fumul primelor explozii.

Spre marele noroc al brigantinei, capitanul sau a putut sa carmeasca, profitand de briza, si nu primi decat doua sau trei ghiulele in coca, deasupra liniei de plutire. Chiar daca ii murisera cativa oameni, totusi nu fusese scoasa din lupta.

Dar proiectilele corvetei, care ratasera, nu fusesera zadarnice. Mistika, pe care brigantina o descoperise cand carmise, a primit o buna parte din sarja in parapetii de la babord si, din pacate pentru ea, incepu sa ia apa.

— Daca n-a fost brigantina, iata ca insotitoarea ei a incasat-o in batrana sa coaja! strigara cativa mateloti, postati pe teuga, la prova Syphantei.

— Pe portia mea de vin ca se scufunda in cinci minute!

— Ba in trei!

— S-a facut! Si sa-mi curga vinul tau pe gatlej la fel de usor cum ii intra ei apa prin gaurile din coca!

— Se scufunda! Se scufunda!

— Iat-o deja in apa pana la brau. si urmeaza sa intre pana deasupra crestetului!

— Si toti puii astia de draci sar din ea, cu capul inainte, salvandu-se inot!

— Prea bine! daca prefera franghia de gat in loc de inecul in mijlocul marii, nu trebuie sa-i suparam!

Intr-adevar, mistika se scufunda, incetul cu incetul. De asemenea, inainte ca apa sa-i fi urcat deasupra chilei, echipajul se aruncase in mare, in scopul de a ajunge la vreo alta corabie din flotila.

Dar acestea din urma aveau alte griji decat sa se ocupe de a culege supravietuitorii mistikai! Cautau doar o cale de scapare. Astfel, toti acesti mizerabili se inecara, fara ca vreun capatai de franghie sa le fie aruncat pentru a-i ridica la bord.

De altfel, a doua salva a Syphantei fu trimisa, de data aceasta, uneia dintre djermele care se vedeau dintr-o coasta si pe care o dezmembra complet. N-a fost nevoie de mai mult pentru a o nimici. Curand, djerma disparu intr-o cortina de flacari, pe care o jumatate de duzina de proiectile inrosite in foc o aprinsesera pe puntea sa.

Vazand acest rezultat, celelalte doua mici ambarcatiuni pricepura ca nu vor izbuti sa se apere de tunurile corvetei. Era la fel de limpede ca, si de-ar fi fugit, n-ar fi avut nici o sansa sa-i scape unui vas de mare viteza.

Astfel, capitanul brigantinei trecu la unica masura pe care o putea lua, daca voia sa-si salveze echipajul. Dadu semnalul de adunare. In cateva minute, piratii se refugiasera la bordul sau, dupa ce abandonasera o mistika si o djerma, carora le pusesera foc si care nu intarziara sa sara in aer.

Echipajul brigantinei, astfel intarit cu o suta de oameni, se bucura acum de conditii mai bune pentru a accepta lupta prin abordaj, in cazul in care n-ar fi reusit sa fuga.

Chiar daca echipajul sau era acum egal in numar cu acela al corvetei, totusi cel mai bine era sa-si caute salvarea in fuga. De aceea, nu ezita sa-si puna in valoare avantajele vitezei pe care le poseda, incercand sa se refugieze pe coasta otomana. Acolo, capitanul sau ar fi stiut atat de bine sa se ascunda intre stancile de la tarm, incat corveta nu l-ar fi putut nici descoperi, nici urma, daca l-ar fi descoperit.

Briza se intarise considerabil. Brigantina nu ezita, totusi, sa greeze toate panzele, pana la contra-randunici, cu riscul de a-si frange arborada, si incepu sa se indeparteze de Syphanta.

— Bun! striga capitanul Todros. M-as mira peste poate ca picioarele sale sa fie tot atat de lungi ca ale corvetei noastre!

Si se intoarse catre comandant, de la care astepta ordinele.

Dar, in clipa aceea, atentia lui Henry d'Albaret tocmai fusese atrasa in alta parte. El nu privea spre brigantina. Cu ocheanul indreptat catre portul din Thasos, observa o ambarcatiune usoara care forta panzele pentru a se indeparta.

Era o saica. Purtata de o prielnica briza dinspre nord-vest, care-i permitea sa-si desfasoare toate panzele, pornise prin trecatoarea din sudul portului, pe unde pescajul sau redus ii ingaduia accesul.

Henry d'Albaret, dupa ce o privise cu atentie, isi dadu nervos ocheanul la o parte:

— Karysta! striga el.

— Cum?! Adica asta e saica de care ne-ai vorbit? intreba capitanul Todros.

— Chiar aceasta, si ce n-as da sa pun mana pe ea.

Henry d'Albaret nu-si termina fraza. intre brigantina cu un numeros echipaj de pirati la bord si Karysta, cu toate ca era comandata, fara indoiala, de Nikolas Starkos, datoria sa nu-i permitea sa ezite. Desigur, abandonand urmarirea brigantinei, manevrand sa iasa in extremitatea trecatoarei, i-ar fi putut taia calea seicii, ar fi putut s-o ajunga, sa o cucereasca. Dar ar fi insemnat sa sacrifice interesul general in fata interesului personal. Si nu trebuia. Sa se repeada dupa brigantina, fara sa piarda nici o clipa, sa incerce s-o captureze ca s-o distruga, iata ce trebuia sa faca si ceea ce facu. Arunca o ultima privire spre Karysta, care se indeparta cu o uluitoare viteza prin trecatoarea ramasa libera si dadu ordin sa se porneasca in urmarirea bastimentului pirat, care incepuse sa prinda distanta in directie contrara.

Cat ai clipi, Syphanta, cu toate panzele sus, porni iute pe siajul brigantinei. in acelasi timp, tunurile sale de vanatoare fura asezate in pozitie de tragere si, cum cele doua corabii nu se aflau inca la mai mult de o jumatate de mila una de alta, corveta incepu sa vorbeasca.

Ce spunea, fara indoiala, nu era pe placul brigantinei. Iata de ce, carmind doua carturi, aceasta incerca sa vada daca, in noua pozitie, nu va reusi sa se indeparteze de adversara sa.

Nu se observa nici o schimbare.

Timonierul Syphantei puse putin bara sub vant, iar corveta carmi, la randul sau.

Timp de o jumatate de ora, urmarirea fu continuata in aceleasi conditii. Piratii pierdeau vizibil distanta si nu mai incapea indoiala ca vor fi ajunsi inainte de caderea noptii. Dar lupta dintre cele doua corabii avea sa se termine altfel.

Printr-o norocoasa lovitura, una dintre ghiulelele Syphantei izbuti sa doboare catargul trinchetului de pe brigantina. Imediat corabia cazu sub vant, iar corveta nu mai avu altceva de facut decat sa continue sa inainteze, ca sa se gaseasca in flancul brigantinei, un sfert de ora mai tarziu.

Atunci, se auzi o inspaimantatoare detunatura. Syphanta tocmai isi trimisese o intreaga incarcatura a tunurilor de la tribord, de la mai putin de o jumatate de ancablura. Brigantina fu parca saltata de aceasta avalansa de fier; insa numai opera moarta fusese atinsa si nu se scufunda.

Cu toate acestea, capitanul, al carui echipaj fusese decimat de aceasta ultima sarja, pricepu ca nu mai putea rezista multa vreme si cobori pavilionul.

Intr-o clipa, barcile corvetei acostara brigantina si ii adusera pe cei cativa supravietuitori. in urma lor, corabia, lasata prada flacarilor, arse pana in momentul in care incendiul atinse linia sa de plutire. Atunci, se scufunda in valuri.

Syphanta facuse o treaba buna si utila. Cine era seful acestei flotile, numele sau, originea sa, antecedentele sale, nu aveau sa se afle vreodata, fiindca acesta refuza cu incapatanare sa raspunda la intrebarile care ii fura adresate. Cat despre tovarasii lui, ei au pastrat, de asemenea, tacerea si, poate ca, dupa cum se mai intampla uneori, chiar nu stiau nimic despre trecutul celui care ii comanda. Dar, ca erau pirati, nu se puteau insela, si facura prompt dreptate.

Totusi, aparitia si disparitia seicii ii dadusera in mod deosebit de gandit lui Henry d'Albaret. intr-adevar, imprejurarile in care tocmai parasise Thasosul nu puteau s-o faca decat absolut suspecta. Voise sa profite de lupta pe care o dadea corveta impotriva flotilei, ca sa scape mai sigur? Se temea sa se trezeasca fata in fata cu Syphanta, pe care poate o recunoscuse? O corabie cinstita ar fi ramas linistita in port, intrucat piratii nu cautau decat sa se indeparteze! Dimpotriva, iata ca aceasta Karysta, cu riscul de a cadea in mainile lor, se grabise sa-si ridice ancora si sa porneasca in larg! Nimic mai dubios decat acest mod de a actiona si puteai sa te intrebi daca nu cumva fusese in intelegere cu piratii! intr-adevar, comandantul d'Albaret n-ar fi fost surprins sa afle ca Nicolas Starkos era unul de-ai lor. Din pacate, nu se mai putea bizui decat pe hazard ca sa-i regaseasca urma. Noaptea tocmai se lasa, iar Syphanta, recoborand spre sud, nu mai avea nici o sansa sa intalneasca saica. Asadar, oricate regrete ar fi incercat Henry d'Albaret pentru ca pierduse ocazia de a-1 captura pe Nicolas Starkos, trebui sa se resemneze, caci isi facuse datoria. Rezultatul luptei de la Thasos insemna cinci corabii distruse, fara sa-1 fi costat aproape nimic pe echipajul corvetei. De acum incolo, poate, si pentru un oarecare timp, siguranta era reinstaurata in vecinatatile Arhipelagului septentrional.

Capitolul XI.

SEMNALE FARA RASPUNS.

L a opt zile dupa lupta de la Thasos, Syphanta, scotocind toate golfuletele de pe tarmul otoman de la Cavala pana la Orphana, traversa golful Contessa, apoi naviga de la capul Deprano pana la capul Paaiuri, in deschiderea golfurilor de la Monte Santo si de la Cassandra; in sfarsit, in ziua de 15 aprilie, incepu sa piarda din vedere crestele muntelui Athos, al carui cel mai important varf se ridica la aproape doua mii de metri inaltime deasupra nivelului marii.

Nici o corabie suspecta n-a fost zarita in decursul acestei navigari. De mai multe ori au aparut niste escadre turcesti; dar Syphanta, navigand sub pavilion corfirot, nu a crezut de cuviinta sa comunice cu aceste vase, pe care comandantul sau l-ar fi intampinat mai degraba cu lovituri de tun decat ridicandu-si palaria. Se intampla pe dos cu vreo cateva cabotiere grecesti, de la care obtinura mai multe informatii, care nu puteau fi decat utile pentru misiunea corvetei.

In aceste circumstante, la 26 aprilie, Henry d'Albaret lua la cunostinta un fapt de mare importanta. Puterile aliate tocmai hotarasera calorice intarire care ar fi sosit pe mare pentru Ibrahim trebuia interceptata. in plus, Rusia declarase oficial razboi sultanului. Situatia in Grecia continua, asadar, sa se imbunatateasca si, oricate intarzieri urma sa mai sufere inca, tara se indrepta in mod sigur spre cucerirea independentei sale.

La 30 aprilie, corveta patrunsese pana in strafundul golfului Salonic, punctul extrem pe care-si propusese sa-1 atinga in nord-vestul Arhipelagului, in cursul acestei croaziere. Avu din nou ocazia sa urmareasca vreo cateva chebekuri, bricuri sau polacre, care nu-i scapara decat gasindu-si cu iuteala adapost la tarm. Daca echipajele nu pierisera pana la ultimul om, cel putin, cele mai multe dintre aceste ambarcatiuni fusesera scoase din folosinta.

Syphanta si-a reluat, apoi, drumul spre sud-est, astfel incat sa poata observa cu grija coastele meridionale ale golfului Salonic. Dar alarma fusese data, fara indoiala, caci nici macar un pirat, caruia i-ar fi aplicat, desigur, dreapta pedeapsa nu se arata.

Si atunci se produse un fapt ciudat, inexplicabil chiar, la bordul corvetei.

La 10 mai, in jurul orei sapte seara, intorcandu-se in careul care ocupa toata partea dinapoi a Syphantei, Henry d'Albaret gasi o scrisoare asezata pe masa. O lua, o apropie de lampa de ruliu care se legana in plafon si ii citi adresa.

Adresa era conceputa astfel: „Capitanului Henry d'Albaret, comandantul corvetei Syphanta, pe mare”.

Henry d'Albaret crezu ca recunoaste aceasta scrisoare. Semana, intr-adevar, cu aceea pe care o primise la Scio si prin care era informat ca exista un loc liber la bordul corvetei.

Iata ce continea noua scrisoare, in mod atat de bizar sosita, de data aceasta, si dincolo de orice posibilitati ale postei: „Daca domnul comandant d'Albaret va binevoi sa-si organizeze planul de campanie de-a lungul Arhipelagului astfel incat sa ajunga in imprejurimile insulei Scarpanto in prima saptamana a lunii septembrie, atunci va actiona pentru binele tuturor si al misiunii care ii este incredintata.”

Nici data, nici semnatura, ca si in cazul scrisorii primite la Scio. Iar cand Henry d'Albaret le compara, se putu incredinta ca ambele fusesera scrise de aceeasi mana.

Cum sa-si explice aceasta? Prima scrisoare sosise prin posta. Dar aceasta din urma nu putuse ajunge decat daca o persoana de la bord ar fi pus-o pe masa. Asadar, aceasta persoana trebuia s-o fi avut inca de la inceputul campaniei sau sa ii fi parvenit in timpul vreuneia dintre ultimele escale ale Syphantei. in plus, scrisoarea nu fusese acolo cand comandantul parasise careul, cu o ora in urma, pentru a merge pe punte sa dea dispozitiile pentru noapte. Rezulta ca obligatoriu fusese asezata de mai putin de o ora pe masa careului.

Henry d'Albaret suna.

Aparu un timonier.

— Cine a intrat aici cat am fost eu pe punte? il intreba Henry d'Albaret.

— Nimeni, comandante, raspunse matelotul.

— Nimeni? Dar se poate sa fi intrat cineva fara sa-1 fi vazut tu?

— Nu, comandante, pentru ca eu nu mi-am parasit postul nici o clipa.

— Bine!

Timonierul se retrase, dupa ce isi duse mana la bereta.

„Mi se pare imposibil, ce-i drept, isi spuse Henry d'Albaret, ca un om de la bord sa fi reusit sa intre pe usa fara sa fi fost vazut! Dar, pe inserate, oare n-a putut sa se strecoare pana la galeria exterioara si sa intre pe una din ferestrele careului?”

Henry d'Albaret merse sa verifice starea ferestrelor. Numai ca, aceste ferestre, la fel ca si cele din cabina lui, erau inchise pe dinauntru. Asadar, evident, era cu neputinta ca o persoana, venita din afara, sa fi trecut printr-una din aceste deschizaturi. Faptul, la urma urmei, nu era de natura sa-1 ingrijoreze catusi de putin pe Henry d'Albaret; cel mult sa-1 surprinda si poate sa-i atate acel sentiment de curiozitate nesatisfacuta, pe care oricine il incearca in fata unui fenomen greu de explicat. Ramanea sigur ca, intr-un fel sau altul, scrisoarea anonima ajunsese la adresa, iar ca destinatarul nu era altul decat comandantul Syphantei.

Henry d'Albaret, dupa ce chibzui o vreme, se hotari sa nu pomeneasca vreun cuvant despre aceasta problema, nici macar secundului corvetei. La ce i-ar fi folosit sa vorbeasca? Misteriosul sau corespondent, oricine ar fi fost, in mod cert nu s-ar fi lasat descoperit.

Acum, avea sa tina cont comandantul de sfatul din aceasta scrisoare?

„Bineinteles! isi zise el. Cel care mi-a scris prima oara, la Scio, nu m-a inselat instiintandu-ma ca exista un loc liber in statul major al Syphantei. De ce m-ar insela a doua oara, invitandu-ma sa ma apropii de insula Scarpanto in prima saptamana a lunii septembrie? Daca ma cheama acolo, nu poate fi decat in interesul misiunii care mi-a fost incredintata! Da! imi voi schimba planul de campanie si voi fi, la data stabilita, acolo unde mi se cere sa fiu!”

Henry d'Albaret impaturi pretioasa scrisoare care ii dadea noile instructiuni; apoi, dupa ce isi lua hartile, se asternu sa studieze un nou plan de croaziera, astfel incat sa isi ocupe cele patru luni care ramasesera de trecut pana la sfarsitul lui august.

Insula Scarpanto era situata in sud-est, in celalalt capat al Arhipelagului, respectiv la vreo suta de leghe, in linie dreapta. Asadar, corveta avea destul timp sa inspecteze diversele puncte de pe coasta Moreei, pe unde piratii isi gaseau atat de lesne un refugiu, ca si in intregul grup al Cicladelor, insule semanate de la gura golfului Egina pana la insula Creta.

Pe ansamblu, aceasta obligativitate de a se gasi in preajma insulei Scarpanto la vremea indicata nu avea sa modifice decat foarte putin itinerarul deja stabilit de catre comandantul d'Albaret. Ceea ce se planuise, avea sa faca, fara sa-si scurteze nimic din programul sau. Astfel, Syphanta, pe data de 20 mai, dupa ce observase micutele insule Pelerissa, Peperi, Sarakino si Skantxoura, in nordul insulei Negropontis, porni catre apele Skyrosului.

Skyros este una dintre cele mai importante noua insule care alcatuiesc acest grup, din care Antichitatea ar fi trebuit, poate, sa faca patria celor noua Muze. in portul sau de la Sfantul Gheorghe, sigur, larg, bun pentru ancorare, echipajul corvetei isi putu reface cu usurinta proviziile de carne proaspata, de oaie si de prepelita, de grau si de orz, si sa se aprovizioneze cu o anumita cantitate din acest vin excelent, care reprezinta una dintre bogatiile tinutului. Aceasta insula, profund implicata in evenimentele semimitologice ale razboiului troian, care a devenit faimoasa prin numele lui Licomede, Ahile si Ulise, urma sa revina curand regatului Greciei, in eparhia Eubeei.

Cum tarmurile Skyrosului sunt extrem de franjurate, cu anse si golfulete in care piratii isi puteau gasi cu usurinta un adapost, Henry d'Albaret trecu la cercetarea lor minutioasa. Cand corveta era nevoita sa arunce ancora la cateva ancabluri distanta de tarm, barcile sale nu lasau nici un cotlon nevizitat.

Aceasta riguroasa explorare n-a dus la nici un rezultat. Toate aceste refugii erau pustii. Singura informatie pe care comandantul d'Albaret o culese de la autoritatile insulei fu urmatoarea: cu o luna inainte, in aceleasi locuri, mai multe vase de comert fusesera atacate, pradate si distruse de un bastiment navigand sub pavilion de pirat, iar acest act pirateresc i se atribuia faimosului Sacratif. Dar, pe ce anume se intemeia afirmatia nimeni n-ar fi putut spune, intr-atat domnea incertitudinea in ceea ce privea insasi existenta acestui personaj.

Corveta parasi Skyrosul dupa cinci sau zile de escala. Pe la sfarsitul lunii mai, se apropie de coastele marii insule Eubeea, numita si Negropontis, careia ii cerceta atent caile de acces pe mai mult de patruzeci de leghe lungime.

Se stie ca aceasta insula a fost una dintre cele dintai care au trecut la arme la inceputul razboiului de Independenta, in 1821; dar turcii, dupa ce se inchisesera in citadela din Negropontis, isi pastrasera pozitia cu o rezistenta inversunata si, in acelasi timp, se fortificau in Karystos. Apoi, sprijiniti de trupele lui Iusuf, s-au raspandit prin insula si s-au dedat masacrelor obisnuite, pana in momentul in care un sef grec, Diamantis, a reusit sa le inabuse, in septembrie 1823. Atacandu-i pe soldatii otomani prin surprindere, i-a ucis pe cei mai multi si i-a obligat pe fugari sa traverseze inapoi stramtoarea, pentru a se retrage in Tesalia.

Dar, in cele din urma, avantajul ramasese de partea turcilor datorita superioritatii lor numerice. Dupa o zadarnica tentativa a colonelului Fabvier si a sefului de escadron Regnaud de Saint-Jean d'Angely, in 1826, otomanii au ramas definitiv stapanii intregii insule.

Asa stateau inca lucrurile in momentul in care Syphanta trecu pe dinaintea coastei de la Negropontis. De la bordul sau, Henry d'Albaret putu revedea acest teatru al unei sangeroase lupte, la care si el luase parte personal. Nu se mai luptau in clipa aceea si, dupa recunoasterea noului regat, insula Eubeea, cu cei saizeci de mii de locuitori ai sai, avea sa formeze una din nomarhiile Greciei.

Oricat de primejdioasa putea fi incercarea de a face ordine pe aceasta mare, aproape pe sub tunurile turcesti, corveta si-a continuat croaziera si a distrus inca vreo douazeci de corabii-pirat care se aventurasera pana in grupul Cicladelor.

Aceasta expeditie i-a luat cea mai mare parte a lunii iunie. Apoi, cobori spre sud-est. in ultimele zile ale lunii, se regasi in dreptul insulei Andros, cea dintai dintre Ciclade, situata in extremitatea Eubeei – insula patriota, ai carei locuitori s-au revoltat, in acelasi timp cu cei din Psara, impotriva dominatiei otomane.

De aici, comandantul d'Albaret, gasind potrivit sa-si modifice directia, cu scopul de a se apropia de coastele Peloponesului, inainta drept spre sud-est. La 2 iulie, zari insula Zea, antica Keos sau Kos, dominata de semetul pisc al muntelui Elie.

Syphanta facu escala, pentru vreo cateva zile, in portul insulei Zea, unul dintre cele mai bune din zona. Aici, Henry d'Albaret si ofiterii sai se reintalnira cu mai multi locuitori curajosi, care fusesera tovarasii lor de arme in timpul primilor ani de razboi. Astfel, primirea de care se bucura corveta a fost dintre cele mai calduroase. Dar, cum nici unui pirat nu-i putea trece prin minte sa se refugieze in golfuletele acestei insule, Syphanta nu intarzie sa-si reia cursul croazierei sale, depasind, la 5 iulie, capul Colonna, din sud-estul Aticii.

La sfarsitul saptamanii, navigatia fu incetinita, din lipsa de vant, la gura golfului Egina, care patrunde atat de adanc in pamantul Greciei, pana atinge Istmul Corint. Trebuia sa fie cu ochii in patru. Syphanta, aproape imobilizata din pricina absentei vantului, nu putea ajunge nici pe un mal, nici pe celalalt. Or, pe aceste mari destul de rar frecventate, daca vreo cateva sute de barci cu vasle ar fi acostat-o, ar fi avut mari dificultati sa se apere. Astfel, echipajul statea gata pregatit sa respinga orice atac – si nu gresea.

Intr-adevar, s-au vazut apropiindu-se mai multe barci, ale caror intentii nu puteau lasa loc indoielii; numai ca nu indraznisera sa infrunte prea de aproape tunurile si muschetele corvetei.

La 10 iulie, vantul reincepu sa bata dinspre nord, imprejurare favorabila pentru Syphanta care, dupa ce trecu in viteza prin fata micului targ Damala, ocoli rapid capul Skyli, la extremitatea cornului golfului Nafplion.

La 11 iulie, se ivea in dreptul Hydrei si, peste alte trei zile, inaintea insulei Spetzia. Inutil sa insistam asupra rolului pe care l-au jucat locuitorii acestor doua insule in razboiul de Independenta. La inceput, hydriotii, spetziotii si vecinii lor, ipsariotii, posedau peste trei sute de vase de comert. Dupa ce le prefacusera in vase de razboi, se lansasera, nu fara succes, impotriva flotelor otomane. Aici a fost leaganul familiilor Condouriotis, Tombasis, Miaoulis, Orlandos si al multora de nobila origine, care si-au platit, intai cu averile lor, apoi cu sangele lor, aceasta datorie catre patrie. De aici au pornit redutabilele aruncatoare de flacari, care au devenit, curand, spaima turcilor. Astfel, in pofida revoltelor interne, aceste doua insule n-au fost niciodata intinate de piciorul asupritorului.

In momentul in care Henry d'Albaret le vizita, acestea tocmai incepusera sa se retraga dintr-o lupta, deja mult slabita in intensitate, si de o parte si de cealalta. Nu era prea departe ceasul cand ele aveau sa se alipeasca noului regat, alcatuind doua eparhii ale departamentului Corintiei si Argolidei.

La 20 iulie, corveta facea escala in portul Hermopolis, pe insula Syros, patria credinciosului Eumeu, atat de poetic evocat de Homer. in vremea aceea, ea mai servea inca drept refugiu tuturor celor pe care turcii ii gonisera de pe continent. Syrosul, a carei episcopie catolica se afla in continuare sub protectia Frantei, isi puse toate resursele la dispozitia lui Henry d'Albaret. In nici un port al patriei sale tanarul comandant n-ar fi gasit nici o mai buna, nici o mai prieteneasca primire.

Un singur regret se impleti cu aceasta bucurie resimtita cand se vazu bine primit – aceea ca nu ajunsese cu trei zile mai devreme.

Intr-adevar, intr-o discutie pe care o avu cu consulul Frantei, acesta din urma il instiinta ca o saica, purtand numele de Karysta si navigand sub pavilion grecesc, parasise portul, cu saizeci de ore inainte. De aici, trase concluzia ca saica, fugind din insula Thasos, in timpul luptei corvetei cu piratii, se indreptase catre tinuturile meridionale ale Arhipelagului.

— Dar se stie cumva unde s-a dus? intreba insufletit Henry d'Albaret.

— Dupa cate am auzit spunandu-se, raspunse consulul, trebuia sa apuce pe ruta spre insulele din sud-est, daca nu avea chiar destinatia de a ajunge intr-unui din porturile Cretei.

— N-ati intrat deloc in vorba cu capitanul sau? mai intreba Henry d'Albaret.

— Deloc, comandante.

— Si nu stiti daca acest capitan se numea Nicolas Starkos?

— N-am idee.

— Si nimic nu v-a dat de banuit ca aceasta saica facea parte din flotila de pirati, care bantuie prin aceasta parte a Arhipelagului?

— Nimic; dar, daca a fost asa, raspunse consulul, nu este de mirare ca si-a intins panzele spre Creta, unde sunt cateva porturi intotdeauna deschise pentru acesti banditi!

Aceasta veste ii starni imediat comandantului Syphantei o veritabila emotie, ca de altfel tot ce ar fi avut legatura, direct sau indirect, cu disparitia Hadjinei Elizundo. intr-adevar, era un mare ghinion ca ajunsese la atat de putin timp dupa plecarea seicii. Dar, fiindca pornise catre sud, in acest fel, corveta, care trebuia sa urmeze aceeasi directie, va reusi oare s-o ajunga? Iata de ce Henry d'Albaret, care dorea cu atata inflacarare sa se gaseasca fata in fata cu Nicolas Starkos, parasi Syrosul in aceeasi seara de 21 iulie, ridicand panzele sub o briza slaba, dar care avea sa se inteteasca, potrivit indicatilor barometrului.

Timp de cincisprezece zile, se cuvine sa marturisim, comandantul Henry d'Albaret cauta si saica, si piratii. Hotarat lucru, in mintea sa, Karysta merita sa fie tratata la fel ca ei si din aceleasi motive. Iar in aceasta eventualitate, avea sa vada ce trebuia facut.

Totusi, in pofida cautarilor sale, corveta nu izbuti sa dea de urma seicii. La Naxos, careia ii vizita toate porturile, Karysta nu facuse escala. Nici in mijlocul insulitelor si al coltilor de stanci de sub mare care inconjurau aceasta insula, n-a fost mai norocos. De altfel, nota absenta desavarsita a piratilor, ba chiar din locurile pe care le frecventau cu predilectie. Lucru de mirare, deoarece comertul este foarte activ intre aceste manoase Ciclade, iar sansele de prada bogata ar fi trebuit sa ii atraga in mod deosebit.

La fel i se intampla si in Paros, insula pe care un simplu canal, larg de sapte mile, o separa de Naxos. Nici porturile Parkia, Naussa, Sfanta Maria, Agoula si Dico nu primisera vizita lui Nicolas Starkos. Nu mai incapea indoiala, asa cum spusese si consulul din Syros, saica trebuie sa se fi indreptat catre unul din punctele de pe tarmul Cretei.

La 9 august, Syphanta arunca ancora in portul din Milo. Aceasta insula, pe care eruptiile vulcanice au facut-o saraca, din bogata cum era pe la mijlocul secolului al optsprezecelea, este otravita de vaporii vatamatori care ies din pamant, iar populatia sa tinde sa scada treptat.

Si aici, cautarile ramasera la fel de infructuoase. Karysta nu doar ca nu se aratase, dar nu gasira de urmarit nici macar o corabie de pirati, din cele care misunau de obicei prin marile Cicladelor. iti venea sa te intrebi, pe buna dreptate, daca sosirea Syphantei, semnalata cu mult subinteles, nu le dadea timp sa se ascunda. Corveta le facuse destul de mult rau celor din nordul Arhipelagului, pentru ca piratii din sud sa doreasca sa evite intalnirea cu ea. in sfarsit, dintr-un motiv sau altul, niciodata aceste ape nu fusesera atat de linistite. Se parea ca vasele de comert vor putea naviga, de acum inainte, in deplina siguranta. Cateva dintre aceste mari cabotiere, chebekuri, bricuri, polacre, tartane, feluci sau caravele, intalnite pe drum, au fost oprite si intrebate; dar din raspunsurile patronilor sau capitanilor acestora, comandantul d'Albaret nu putu trage nici o concluzie care sa-1 lamureasca.

Intre timp, se facuse 14 august. Nu mai avea decat doua saptamani la dispozitie pentru a ajunge pe insula Scarpanto inainte de primele zile din septembrie. Iesita din grupul Cicladelor, Syphanta trebuia sa ia cap compas sud, pentru saizeci pana la optzeci de leghe, in linie dreapta. Marea, pe aceasta ruta, era marginita de lunga fasie de pamant a Cretei si deja cele mai inalte creste ale insulei, acoperite de zapezi vesnice, se iteau deasupra liniei de orizont.

Pe aceasta directie hotari comandantul Henry d'Albaret sa navigheze. Dupa ce ar fi ajuns in dreptul Cretei, nu mai avea decat sa se carmeasca spre est, pentru a sosi la Scarpanto.

Cu toate acestea, Syphanta, parasind Milo, inainta si mai mult spre sud-est, pana la insula Santorin, scotocindu-i si cele mai mici cute ale falezei sale negricioase cu tarmuri periculoase, pe langa care putea rasari, in fiecare clipa, vreun nou recif, sub presiunea cuptoarelor vulcanice. Apoi, luand ca reper de coasta anticul munte Ida, modernul Psilanti, care domina Creta cu peste sapte mii de picioare inaltime, corveta inainta in linie dreapta, sub o briza placuta sufland dinspre vest-nord-vest, care ii permise sa-si etaleze toata velatura.

A treia zi, la 15 august, culmile acestei insule, cea mai mare din tot Arhipelagul, isi conturau pe orizontul de clestar pitorestile lor broderii, de la capul Spadu pana la capul Stavros. O cotitura brusca a coastei ascundea inca vederii bazinul golfului in fundul caruia se afla Candia, capitala.

— Intentia domniei tale, comandante, intreba capitanul Todros, este sa aruncam ancora intr-unui din porturile insulei?

— Creta este in continuare in mainile turcilor, raspunse Henry d'Albaret, si cred ca nu avem nimic de facut pe aici. Daca este sa ne incredem in vestile care mi-au fost comunicate in Syros, soldatii lui Mustafa, dupa ce au cucerit Retimo, au devenit stapanii intregului tinut, in ciuda vitejiei sphakiotilor.

— Bravi munteni, zise capitanul Todros, acesti sphakioti care, inca de la inceputul razboiului, si-au facut, pe buna dreptate, o mare reputatie de vitejie.

— Da, si de vitejie. si de avaritie, Todros, raspunse Henry d'Albaret. in urma cu nici doua luni, in mainile lor statea soarta Cretei. Mustafa si ai lui, surprinsi de localnici, puteau sa fie ucisi pana la unul; dar, la ordinul sau, soldatii otomani au inceput sa arunce bijuterii, podoabe, arme de pret, tot ce aveau mai de valoare asupra lor si, in vreme ce sphakiotii se imbulzeau sa adune aceste obiecte, turcii au putut sa-si ia talpasita, prin defileul in care trebuiau sa-si gaseasca moartea!

— Iata un lucru foarte trist, dar, la urma urmei, comandante, cretanii nu sunt intru totul greci!

Nu era de mirare sa-1 auzi pe secundul Syphantei, care era de origine elenica, vorbind in acest mod. Nu doar in ochii lui, indiferent cat de fierbinte le-ar fi fost patriotismul, cretanii nu treceau drept greci adevarati, dar nimeni nu credea ca vor deveni nici dupa formarea definitiva, a noului regat. La fel ca Samosul, Creta avea sa ramana sub stapanire otomana, cel putin pana in 1832, epoca la care sultanul urma sa-i cedeze lui Mehmet-Ali toate drepturile sale asupra insulei.

Or, in starea actuala a lucrurilor, comandantul d'Albaret nu avea nici un interes sa intre in contact cu diversele porturi ale Cretei. Candia devenise principalul arsenal al egiptenilor si, de acolo, pasa isi lansase salbaticii sai soldati asupra Greciei. Cat priveste Caneea, la instigarea autoritatilor otomane, populatia sa ar fi putut intampina in mod neplacut pavilionul cor-firot care flutura pe arborele Syphantei. in fine, nici la Gira-Petra, nici la Suda, nici la Cisamos, Henry d'Albaret n-ar fi obtinut informatii care sa-i permita sa-si incununeze croaziera printr-o captura mai importanta.

— Nu, zise el capitanului Todros, mi se pare pierdere de vreme sa supraveghem coasta septentrionala, in schimb am putea sa dam ocol insulei prin nord-vest, sa trecem pe langa capul Spada si sa navigam, o zi sau doua, in larg de Grabousa.

Aceasta era, evident, cea mai buna alegere. in apele rau-famate ale Grabousei, Syphanta ar fi gasit, probabil, ocazia, care ii era refuzata de mai bine de o luna, de a le trimite cateva sarje piratilor din Arhipelag.

Mai mult, daca saica, cum se credea, navigase catre Creta, nu era cu neputinta sa fi facut escala la Grabousa. Un motiv in plus pentru comandantul d'Albaret sa vrea sa cerceteze vecinatatile acestui port.

La aceasta epoca, intr-adevar, Grabousa era inca un cuib de pirati. Cu aproape opt luni mai inainte, fusese nevoie de o flota anglo-franceza si de un detasament de soldati greci, sub comandamentul lui Mavrocordat, pentru a pune la respect aceasta vizuina de pagani. Si, ceea ce a fost cu totul deosebit, tocmai autoritatile cretane au refuzat sa predea o duzina de pirati, ceruta de comandantul escadrei engleze. Astfel, acesta din urma a fost nevoit sa deschida focul asupra citadelei, sa dea foc mai multor vase si sa ordone o debarcare pentru a obtine satisfactie.

Era, asadar, firesc sa presupui ca, de la plecarea escadrei aliate, piratii ar fi considerat preferabil sa se refugieze la Grabousa, intrucat aici isi gasisera niste ajutoare atat de neasteptate. De aceea Henry d'Albaret se hotari sa ajunga la Scarpanto urmand coasta meridionala a Cretei, astfel incat sa treaca pe dinaintea Grabousei. Dadu, asadar, ordinele necesare, iar capitanul Todros se grabi sa le execute.

Vremea era minunata. De altfel, in acest climat bland, decembrie este inceputul iernii, iar ianuarie este sfarsitul ei. Fericita insula, aceasta Creta, patria regelui Minos si a inginerului Dedal! Oare nu aici Hipocrat isi trimitea clientela bogata din Grecia, pe care o strabatea invatandu-i pe toti arta de a tamadui?

Syphanta, orientata cu atentie, carmi in directia vantului cat sa alunece pe langa capul Spada, care se proiecteaza in capatul acestei limbi de pamant, alungite intre golful din Caneea si cel din Kisamo. Mai multe corabii iesira din port – feluci sau chebekuri de cabotaj. Syphanta a „discutat” cu vreo cateva, si nu avu motiv sa le suspecteze raspunsurile. La intrebarea care li se adresa, despre piratii carora Grabousa ar fi putut sa le ofere adapost, ele s-au aratat, de altfel, extrem de rezervate. Se simtea ca le era teama sa se compromita. Henry d'Albaret nu putu afla, cu adevarat, nici macar daca saica Karysta se gasea in momentul acela in port.

Corveta isi largi, atunci, campul de observatie. Vizita imprejurimile cuprinse intre Grabousa si capul Crio. Apoi, in data de 22, sub o placuta briza care se intetea o data cu venirea zilei si se molesea la caderea noptii, trecu de cap si incepu sa navigheze, cat mai aproape de tarm cu putinta, in apele litoralului libian, mai putin framantat, mai putin dantelat, mai putin zburlit de promontorii si de varfuri ca acela din apele Cretei, pe coasta opusa. La nord, spre orizont, se desfasura lantul muntilor Asprovouna, pe care il domina, la est, acest poetic munte Ida, ale carui zapezi dainuiesc vesnic sub soarele Arhipelagului.

In mai multe randuri, fara a face escala in niciunul dintre micutele porturi de pe coasta, corveta se opri la o jumatate de mila de Rumelia, de Anopolis, de Sphakia; dar strajile de la bord nu putura semnala nici un vas de pirati in imprejurimile insulei.

La 27 august, Syphanta, dupa ce urmarise contururile marelui golf de la Messara, trecu de capul Matala, punctul cel mai meridional al Cretei, a carui intindere, in acest loc, nu masoara mai mult de zece sau unsprezece leghe. Nu se arata nici un semn ca aceasta explorare va aduce fie si cel mai mic rezultat util croazierei. Putine corabii, intr-adevar, cautau sa strabata marea libiana la aceasta latitudine. Preferau sa mearga fie mai la nord, traversand Arhipelagul, fie mai la sud, apropiindu-se de coastele din Egipt. Nu se vedeau decat niste vase pescaresti, ancorate aproape de stanci, si, din cand in cand, vreo cateva dintre acele barci lungi, incarcate de melci de mare – un soi de moluste destul de cautat, pe care il expediau, in incarcaturi enorme, spre toate insulele.

Or, daca Syphanta nu intalnise pe nimeni in aceasta parte a litoralului, terminata prin capul Matala, acolo unde numeroasele insulite puteau ascunde tot atatea mici ambarcatiuni, nu era probabil sa fi fost mai favorizata in cea de-a doua jumatate a coastei meridionale. Henry d'Albaret trebuia, asadar, sa se decida sa apuce direct spre Scarpanto, chit ca ar fi ajuns acolo ceva mai devreme decat ii indicase misterioasa scrisoare, cand proiectele sale fura modificate, in seara de 29 august.

Era ora sase. Comandantul, secundul si cativa ofiteri erau stransi pe duneta, observand capul Matala. in clipa aceea, vocea unuia dintre gabieri, stand de veghe pe barele zburatorului mic, se facu auzita:

— Corabie la babord inainte!

Ocheanele fura imediat indreptate catre punctul indicat, la cateva mile in partea din fata a corvetei.

— Intr-adevar, spuse comandantul d'Albaret, iata un vas care navigheaza pe langa uscat.

— Si pe care se pare ca-1 cunosc bine, din moment ce il urmeaza atat de indeaproape! adauga capitanul Todros.

— Si-a inaltat pavilionul?

— Nu, comandante, raspunse unul dintre ofiteri.

— Intrebati oamenii de veghe daca se poate afla care este nationalitatea acestei corabii!

Ordinele fura executate. Cateva clipe mai tarziu, veni raspunsul ca nici un pavilion nu flutura pe bastonul de la pupa acestui vas, nici in varful catargului principal.

Cu toate acestea, era inca ziua, adica destula lumina cat sa se poata, necunoscandu-i nationalitatea, macar estima forta sa.

Era un bric, al carui catarg principal se inclina sensibil spre pupa. Extrem de lung, deosebit de zvelt ca forma, cu exagerat de multe catarge, cu o larga velatura, vasul putea, cel putin dupa cum se distingea de la aceasta distanta, sa incarce sapte pana la opt tone si trebuie sa fi atins o viteza exceptionala cu toate panzele sale. Dar era oare armat de razboi? Avea sau nu o baterie la bord? Pavoazele sale erau oare strapunse de sabor-duri ale caror obloane fusesera inchise? Iata ceea ce nici cele mai precise ocheane'de la bord nu putura deslusi.

Intr-adevar, o distanta de patru mile, cel putin, despartea in clipa aceea bricul de corveta. in plus, cum soarele tocmai disparuse in spatele crestelor muntilor Asprovouna, incepuse sa se insereze, iar intunericul, la baza uscatului, era deja adanc.

— Ciudat vas! spuse capitanul Todros.

— S-ar zice ca incearca sa treaca printre insula Platana si coasta! adauga unul dintre ofiteri.

— Da! Precum o corabie care ar regreta ca a fost vazuta, raspunse secundul, si care ar vrea sa se ascunda!

La pupa se arboreaza, de obicei, pavilionul de origine al navei, iar pe catargul principal, pavilionul tarii in apele careia navigheaza. Henry d'Albaret nu raspunse; dar, evident, impartasea parerea ofiterilor. Manevra bricului, in momentul acela, i se paru suspecta.

— Capitane Todros, zise el in sfarsit, este important sa nu ii pierdem urma acestei corabii pe timpul noptii. Vom manevra astfel incat sa ramanem in aceste ape pana in zori. Dar, cum nu trebuie sa ne vada, veti stinge toate focurile de la bord.

Secundul dadu ordinele in consecinta. Au continuat sa tina sub observatie bricul, atat cat l-au mai putut vedea, la baza uscatului inalt care il adapostea. Cand se facu noapte, acesta disparu cu desavarsire si nici o lanterna nu le ingadui sa ii determine pozitia.

A doua zi, inca de la primele raze ale rasaritului, Henry d'Albaret se afla la prova Syphantei, asteptand sa se destrame pacla de la suprafata marii.

Catre ora sapte, ceata se risipi, si toate lunetele se indreptara spre rasarit.

Bricul continua sa mearga de-a lungul uscatului, ajuns prin dreptul inaltimii capului Alikaporitha, la vreo sase mile inaintea corvetei. Asadar, castigase un avans sensibil in timpul noptii, fara sa fi adaugat nimic la velatura sa din ajun, trinchetul, micul si marele gabier, straiul zburatorului mic, lasandu-si vela mare si randa infasurate pe strangatoare.

— Aceasta nu este viteza unei corabii care cauta sa fuga, observa secundul.

— Ce conteaza! raspunse comandantul. Sa incercam sa o vedem mai de aproape! Capitane Todros, ordona sa ne indreptam catre acest bric!

Panzele inalte fura imediat intinse la fluierul sefului de echipaj, iar viteza corvetei crescu vertiginos.

Dar, fara indoiala, bricul tinea sa-si pastreze avantajul, fiindca si el isi intinse brigantina si straiul zburatorului mare – desi nimic altceva. Daca nu voia sa se lase prins de Syphanta, ceea ce era foarte probabil, nu voia nici s-o piarda in urma. Cu toate acestea, se mentinea pe langa coasta, urmand-o cat mai indeaproape cu putinta.

Catre ora zece dimineata, fie ca era mai favorizata de vant, fie ca vasul necunoscut consimtise sa o lase sa mai reduca din distanta, corveta castigase patru mile.

Bricul putu fi studiat, astfel, in conditii mai optime. Era armat cu vreo douazeci de tunuri-mitralii si trebuie sa fi avut si o interpunte, desi foarte jos, la linia de plutire.

— Inaltati pavilionul, zise Henry d'Albaret.

Pavilionul fu arborat la pic si fu insotit de o salva de tun. Aceasta insemna ca Syphanta cerea sa cunoasca nationalitatea corabiei din vedere. Dar nici la acest semnal corveta nu primi nici un raspuns. Bricul nu-si schimba nici directia, nici viteza, dar carmi un cart ca sa treaca pe dinaintea golfului din Keraton.

— Nu-i politicos, voinicul asta! spusera matelotii.

— Dar poate este prudent! raspunse un batran gabier de la trinchet. Cu arborele sau principal inclinat, are aerul ca-si poarta palaria pe-o ureche si ca n-are chef sa salute oamenii!

O a doua salva de tun porni de la sabordul de vanatoare al corvetei – inutil. Bricul nu se opri, ci isi continua linistit drumul, fara sa ii mai pese de somatiile corvetei, de parca nu le-ar fi auzit.

Atunci se incinse o veritabila intrecere intre cele doua bastimente. Toate panzele se intinsera deasupra bordului Syphantei, straiuri, focuri, randunici si contra-randunici, toate, pana si civadiera. Dar, la randul sau, bricul forta velatura si isi pastra, netulburat, distanta.

— Are, pasamite, un mecanism dat dracului in vantrelele sale! striga batranul gabier.

Adevarul este ca la bordul corvetei oamenii incepusera sa se infurie, nu doar echipajul, ci si ofiterii si, mai presus de toti, nerabdatorul Todros. Dumnezeule mare! ar fi dat tot norocul lui numai pentru a amarina acest bric, oricare i-ar fi fost nationalitatea!

Syphanta era armata, la prova, cu un tun cu bataie foarte lunga, care putea lansa o ghiulea plina, de treizeci de livre, la o distanta de aproape doua mile.

Comandantul d'Albaret – calm, cel putin in aparenta —, dadu ordin sa se traga cu acest tun.

Lovitura porni, dar ghiuleaua, dupa ce ricosa, cazu la vreo douazeci de brate de bric.

Acesta din urma, in loc de raspuns, se multumi sa greeze inaltele sale straiuri ale zburatorilor si, curand, spori distanta care-1 separa de corveta.

Va sa zica, trebuia sa renunte sa-1 ajunga, atat fortand panzele cat si trimitandu-i proiectile? Era umilitor pentru o corabie atat de rapida ca Syphanta!

Dupa toate acestea si altele asemenea, noaptea incepu sa se lase din nou. Corveta se afla atunci cam in dreptul capului Peristera. Briza se inteti destul de tare ca sa fie necesar sa stranga straiurile si sa stabileasca o velatura potrivita pentru noapte.

In mintea comandantului staruia temerea ca, in zori, nu vor mai vedea nici urma de bric, nici macar varful catargelor sale, care vor fi mascate fie de linia orizontului, la est, fie de o cotitura a coastei.

Se insela.

La rasaritul soarelui, bricul continua sa fie prezent, navigand cu aceeasi viteza, mentinandu-si distanta. Ai fi zis ca isi regla viteza dupa aceea a corvetei.

— O sa ne tina iar in carca, se spunea pe teuga din fata, va fi aceeasi poveste ca ieri!

Nimic mai adevarat.

In acel moment, bricul, dupa ce intrase in canalul Kouphonisi, intre insula cu acelasi nume si pamant, inconjura varful Kakialithi, ca sa urce din nou pe partea orientala a Cretei.

Asadar, avea sa se retraga in vreun port sau sa dispara intr-unui dintre ingustele canale de pe tarm?

Nu se intampla niciuna dintre aceste variante.

La ora sapte dimineata, bricul apuca hotarat spre nord-est si se avanta in largul marii.

— Se indrepta catre Scarpanto? se intreba Henry d'Albaret, nu fara uimire.

Si, sub un vant care se intetea din ce in ce, cu riscul de a-si pierde o parte din velatura, continua aceasta interminabila urmarire, pe care interesul misiunii sale, nu mai putin ca onoarea bastimentului sau, ii poruncea sa nu o abandoneze.

Acolo, in partea aceea a Arhipelagului, larg deschis in toate punctele compasului, in mijlocul acestei vaste mari, care nu mai era ingradita de inaltimile Cretei, Syphanta paru sa castige, la inceput, un oarecare avantaj fata de bric. in jur de ora unu dupa-amiaza, distanta dintre o corabie si cealalta se redusese la mai putin de trei mile. Cateva ghiulele fura expediate din nou; dar nu putura sa-si atinga tinta si nu provocara nici o schimbare in viteza de inaintare a bricului.

Deja aparusera crestele insulei Scarpanto la orizont, in spatele micutei Caso, care atarna in varful insulei precum Sicilia in varful Italiei.

Comandantul d'Albaret, ofiterii si echipajul sau nadajduira atunci ca in sfarsit vor face cunostinta cu aceasta misterioasa corabie, destul de nepoliticoasa cat sa nu-i raspunda nici la semnale, nici la proiectile.

Dar, pe la ora cinci seara, briza se domoli, iar bricul isi recupera intregul avans.

— Ah! ticalosul! Dracul tine cu el! O sa ne scape! striga capitanul Todros.

Si, atunci, tot ce putea face un marinar experimentat in scopul de a-si creste viteza corabiei, panze udate pentru a intari tesatura, hamace suspendate, a caror leganare poate imprima un balans favorabil inaintarii, totul fu pus in practica – nu fara oarecare succes. Pe la ora sapte, intr-adevar, putin dupa apusul soarelui, numai doua mile, cel mult, mai separau corabiile.

Dar noaptea se lasa repede la aceasta latitudine, iar apusul dureaza putin. Ai” fi trebuit sa creasca si mai mult viteza corvetei ca sa ajunga bricul inainte de a se face bezna.

In momentul acela, bricul trecea printre insulitele Caso-Poulo si Casos. Apoi, la capatul acesteia din urma, in fundul stramtorii inguste care o separa de Scarpanto, il pierdura din vedere.

La o jumatate de ora dupa el, Syphanta ajungea in acelasi loc, tinandu-se mereu pe langa pamant ca sa-si pastreze vantul. Era inca destula lumina ca sa se poata distinge un vas de marimea lui pe o raza de mai multe mile.

Bricul disparuse.

Capitolul XII.

O LICITATIE LA SCARPANTO

D aca insula Creta, dupa cum povesteste fabula, a fost, odinioara, leaganul zeilor, antica insula Carpathos, actuala Scarpanto, a fost patria titanilor, cei mai curajosi dintre adversarii lor. In atacarea exclusiv a muritorilor, piratii moderni nu sunt mai putin demni descendenti ai acestor raufacatori mitologici, care nu s-au temut sa ia cu asalt Olimpul. Or, la aceasta epoca, se parea ca banditii de toate spetele isi stabilisera cartierul general pe aceasta insula, unde se nascusera cei patru fii ai lui Iafet, stranepotii lui Uranus si ai Geei.

Si, intr-adevar, Scarpanto se preteaza de minune la manevrele pe care le cere meseria de pirat in Arhipelag. Este situata, aproape izolat, la extremitatea sud-estica a acestor mari, la mai bine de patruzeci de mile de insula Rodos. Varfurile sale inalte o semnaleaza de departe. Pe vreo douazeci de leghe, perimetrul sau se decupeaza, se rascroieste, se scobeste in multiple intranduri, brate de mare care adapostesc o infinitate de colti de stanca subacvatici. Daca insula le-a dat numele apelor care o scalda, a fost pentru ca era deja temuta de antici, tot atat cat este de temuta si de moderni. Fara o practica indelungata, si exista o veche practica in marea Carpathiana, era si mai este inca foarte primejdios sa te aventurezi pe aici.

Totusi nu este lipsita de niste locuri bune de ancorat aceasta insula, care reprezinta ultima perla din siragul Sporadelor. De la capul Sydro si capul Pernisa pana la capurile Bonares si Andemo, pe coasta sa septentrionala, se pot gasi numeroase adaposturi. Patru porturi, Agata, Porto di Tristano, Porto Grato si Porto Maio Nato, erau foarte frecventate odinioara de catre cabotierele din Levant, inainte ca Rodosul sa le rapeasca importanta comerciala. Acum, abia daca mai sunt vreo cateva corabii care au interes sa faca escala aici.



Scarpanto este o insula greceasca sau, cel putin, este locuita de o populatie greceasca, dar apartine Imperiului otoman. Dupa constituirea definitiva a regatului Greciei, trebuia chiar sa ramana turceasca, sub guvernarea unui simplu cadiu, care locuia, pe atunci, intr-un soi de casa fortificata, situata deasupra modernului burg Arkassa.

La vremea povestirii noastre, se putea intalni pe insula un mare numar de turci, carora, se cuvine sa spunem, populatia, neparticipand la razboiul de Independenta, le facea o primire favorabila. Devenita centrul operatiunilor comerciale dintre cele mai criminale, Scarpanto primea cu aceeasi consideratie vasele otomane si corabiile de pirati, care veneau sa-i debarce incarcaturile lor de prizonieri. Aici, misitii din Asia Mica, precum si cei de pe coastele Africii de Nord, se imbulzeau in jurul unei importante piete, unde se vindea la bucata aceasta marfa umana. Aici se deschideau licitatii, aici se stabileau preturile, care variau in functie de cererea sau oferta de sclavi. Si, trebuie sa marturisim, cadiul nu era nici pe departe dezinteresat de aceste afaceri, pe care le prezida personal, fiindca, altminteri, misitii ar fi putut sa nu-si indeplineasca datoria de a-i lasa si lui un oarecare procent din vanzare.

Cat despre transportul acestor nefericiti spre bazarurile Smirnei sau ale Africii, acesta se realiza cu ajutorul corabiilor, care, cel mai adesea, veneau sa ia incarcatura din portul Arkassa, situat pe coasta occidentala a insulei. Daca acestea nu erau suficiente, un mesaj urgent era trimis pe coasta opusa, iar piratii nu se dadeau in laturi de la acest odios comert.

In acel moment, in estul insulei Scarpanto, in fundul golfuletelor aproape cu neputinta de descoperit, se numarau nu mai putin de douazeci de vase, mari si mici, incarcate cu peste o mie doua sute sau o mie trei sute de oameni. Aceasta flotila nu astepta decat sosirea sefului sau, pentru a se lansa in cine stie ce noua si criminala expeditie.

In portul Arkassa, la o ancablura distanta de dig, intr-o excelenta rada cu o adancime de zece brate, Syphanta veni sa isi arunce ancora, in seara de 2 septembrie. Henry d'Albaret, punand piciorul pe insula, nu se mai indoia ca aventurile croazierei sale il condusesera intentionat la principalul antrepozit al cornetului cu sclavi.

— Socotiti ca o sa facem un timp escala la Arkassa, comandante? intreba capitanul Todros, cand manevrele de ancorare se incheiara.

— Nu stiu, raspunse Henry d'Albaret O multime de circumstante ma pot obliga sa parasesc de urgenta acest port, dar o alta multime pot, la fel de bine, sa ma retina aici!

— Oamenii au voie la tarm?

— Da, dar numai pe chei. Trebuie ca jumatate din echipaj sa fie intotdeauna consemnat pe Syphanta.

— S-a inteles, comandante, raspunse capitanul Todros. Suntem aici mai mult in tara turceasca decat in tara greceasca si este prudent sa fim cu ochii in patru!

Ne amintim ca Henry d'Albaret nu spusese nimic, nici secundului, nici ofiterilor, despre motivele pentru care venise la Scarpanto, nici cum ii fusese stabilita intalnirea pe aceasta insula, in primele zile ale lunii septembrie, printr-o scrisoare anonima, sosita la bord in conditii inexplicabile. De altfel, se astepta sa primeasca aici vreo noua comunicare, care sa-1 lamureasca despre ce astepta misteriosul sau corespondent de la corveta in apele Carpathiene.

Dar il framanta si disparitia subita a bricului – lucru care nu era mai putin straniu – dincolo de canalul din Caso 3, atunci cand ^Syphanta se crezuse pe punctul de a-1 prinde.

Astfel, inainte sa arunce ancora la Arkassa, Henry d'Albaret nu fusese convins ca trebuia sa abandoneze partida. Dupa ce se apropiase de pamant, atat cat ii permitea pescajul corvetei, hotarase sa cerceteze toate vagaunile de pe coasta. Numai ca, in mijlocul sumedeniei de recife care o hotarniceau, un bastiment ca bricul putea cu usurinta sa se ascunda. in spatele acestei bariere de brizanti, de care Syphanta nu se putea apropia prea mult fara a risca sa esueze, un capitan care ar fi cunoscut aceste ape ar fi avut toate sansele sa-si faca pierduta urma pentru cei care il cautau. Asadar, daca bricul se refugiase in vreun golfulet tainic, ar fi fost foarte dificil sa mai dea de el, precum si de alte corabii de pirati, carora insula le oferea gazduire in locuri de escala necunoscute.

Cautarile corvetei durara doua zile si fura zadarnice. Bricul parea sa fi fost inghitit dintr-o data de ape, dincolo de Casos, fiindca n-a fost de vazut. Oricata amaraciune simtise, comandantul d'Albaret a trebuit sa renunte la orice speranta de a-1 descoperi. Asadar, se hotarase sa vina sa arunce ancora in portul Arkassa. Aici, nu avea decat sa astepte.

A doua zi, intre orele trei si cinci ale dupa-amiezii, micutul orasel Arkassa avea sa fie napadit de o mare parte a populatiei insulei, fara a mai vorbi despre straini, europeni sau asiatici, care, cu aceasta ocazie, nu puteau sa lipseasca. Era, intr-adevar, o zi de mare targ. Sarmanele fiinte, de toate varstele si de toate conditiile, recent luate prizoniere de catre turci, aveau sa fie puse in vanzare.

In vremea aceea, exista in Arkassa un bazar special destinat acestui soi de operatiuni, un „batistan”, asa cum se intalnesc prin unele orase din tarile nord-africane. In acest batistan se aflau, atunci, vreo suta de prizonieri, barbati, femei si copii, rezultati din ultimele expeditii in scop de jaf, facute in Pelopones. ingramaditi unii peste altii in mijlocul unei curti fara umbra, sub soarele arzator, vesmintele lor in zdrente, atitudinea lor mahnita si chipurile lor de deznadajduiti spuneau singure tot ce avusesera de suferit. Hraniti prost, cat sa nu moara, abia dandu-li-se de baut o apa tulbure, acesti nefericiti se grupasera pe familii, pana in clipa in care capriciul cumparatorilor avea sa desparta nevestele de barbatii lor, copiii de mamele si de tatii lor. Ar fi inspirat cea mai sfasietoare mila oricaror altora decat acestor cruzi „bachis”, paznicii lor, pe care nici o durere nu-i putea misca. Si ce insemnau aceste torturi de acum, pe langa ce ii astepta in cele saisprezece ocne din Alger, clin Tunis sau din Tripoli, unde moartea ii secera cu atata iuteala, incat trebuiau sa fie neincetat reumplute?

Cu toate acestea, captivii nu-si pierdusera si ultima speranta de a redeveni liberi. Cumparatorii lor, daca faceau o afacere buna cumparandu-i, nu castigau mai putin redandu-le libertatea – la un pret foarte ridicat – mai ales celor a caror valoare se calcula dupa situatia sociala detinuta in tarile lor de bastina. Multi fusesera astfel smulsi din ghearele sclaviei, fie prin iertare publica, atunci cand statul ii revindea inainte de a fi deportati, fie cand proprietarii negociau direct cu familiile, fie, in sfarsit, cand calugarii Milei, bogati din chetele pe care le adunau clin intreaga Europa, veneau sa ii elibereze pana in principalele centre de sclavi din Berberνa. La fel, adesea, particulari manati de acelasi sentiment de caritate isi consacrau o parte din averea lor acestei opere de binefacere. in ultimul timp, sume considerabile, a caror provenienta era necunoscuta, se folosisera pentru astfel de rascumparari, in special in profitul sclavilor de origine greaca, pe care sortii razboiului ii dadusera de sase ani de zile pe mana misitilor din Africa si din Asia Mica.

Targul din Arkassa functiona pe baza de licitatie publica. Oricine, strain sau indigen, putea lua parte la targ; dar, in ziua aceea, cum negociatorii nu venisera sa opereze decat pentru ocnele din Berberνa, nu exista decat un singur lot de captivi. Dupa cum acest lot i-ar fi revenit unuia sau altuia dintre misiti, avea sa fie dirijat spre Alger, Tripoli sau Tunis.

Cu toate acestea, existau doua categorii de prizonieri. Unii fusesera adusi din Pelopones – erau cei mai numerosi. Ceilalti fusesera de curand luati la bordul unei corabii grecesti, care ii transportase de la Tunis la Scarpanto, de unde trebuia repatriati in tara lor de origine.

Pentru acesti bieti oameni, trecuti prin atatea necazuri, ar fi insemnat ultima licitatie care sa le hotarasca soarta, iar pretul lor putea fi supralicitat pana cand avea sa bata ora cinci. Salva de tun din citadela Arkassa, asigurand inchiderea portului, oprea, in acelasi timp, ultimele mize de pret ale targului.

Asadar, la 3 septembrie, misitii roiau in jurul batistanului. Existau printre ei numerosi agenti veniti din Smirna si din alte locuri invecinate din Asia Mica, agenti care, dupa cum am spus, actionau in numele Statelor Berbere.

Aceasta fierbere era foarte usor de explicat. intr-adevar, ultimele evenimente facea sa se presimta un apropiat sfarsit al Razboiului de Independenta. Ibrahim se retrasese in Pelopones, in vreme ce maresalul Maison debarcase de curand in Moreea, cu un corp expeditionar de doua mii de francezi. Exportul prizonierilor avea, deci, sa fie considerabil redus pe viitor. De aceea, valoarea lor venala trebuia sa creasca inca pe atat, spre marea satisfactie a cadiului.

In timpul diminetii, misitii vizitasera batistanul, si stiau la ce sa se astepte privind cantitatea sau calitatea captivilor, al caror lot avea sa atinga, fara indoiala, preturi foarte piperate.

— Pe Mahomed! repeta un agent din Smirna, care perora in mijlocul unui grup de confrati de ai sai, epoca afacerilor bune a apus! Va mai aduceti aminte de timpurile in care corabiile ne aduceau aici prizonieri cu miile si nu cu sutele?

— Da! cum s-a intamplat, de pilda, dupa masacrele din Scio! raspunse un alt misit. Dintr-o lovitura, peste patruzeci de mii de sclavi! Pontoanele erau neincapatoare!

— Fara indoiala, zise si un al treilea agent, care parea sa aiba mare aplecare catre negot. Dar prea multi captivi inseamna prea multe oferte, iar prea multe oferte inseamna prea mari reduceri de preturi! Mai mult valoreaza sa transporti putin cate putin, in conditii mai avantajoase, deoarece castigurile din revanzare sunt mereu aceleasi, chiar daca au crescut considerabil cheltuielile!

— Da! Mai ales in BerberiaL. Douasprezece procente din profitul total se duc la pasa, cadiu sau guvernator!

— Fara a mai pune la socoteala un procent pentru intretinerea digului si a bateriilor de coasta!

— Si inca un procent care iese din buzunarul nostru si intra intr-al marabutilor!

— Intr-adevar, te ruineaza, fie ca esti armator, fie misit!

Astfel de cuvinte se schimbau intre agenti, care nici macar nu aveau constiinta infamiei comertului lor. Mereu aceleasi plangeri despre aceleasi probleme de drepturi! Si ar fi continuat, fara indoiala, sa-si dezvolte reprosurile, daca orologiul nu le-ar fi pus calus, anuntand deschiderea targului.

Este de la sine inteles ca insusi cadiul prezida aceasta vanzare. II obligau atat datoria sa de reprezentant al carmuirii turcesti, cat si interesul personal. Statea acolo, pe un soi de estrada, la umbra unui cort in varful caruia flutura steagul rosu cu semiluna, pe jumatate tolanit pe niste perne mari, cu o nepasare tipic otomana.

In apropierea sa, crainicul public era gata sa-si faca meseria. Dar sa nu credeti ca acest crainic avea sa-si sparga pieptul strigand! Nu! In genul acesta de afaceri, misitii isi luau un ragaz inainte de a supralicita. Daca avea sa se iste vreo concurenta mai stransa pentru adjudecarea definitiva, cu siguranta aceasta urma sa se petreaca, dupa toate aparentele, abia in ultimul sfert de ora al sedintei.

Cea dintai miza fu stabilita la o mie de livre turcesti, de catre unul din misitii din Smirna.

— O mie de livre turcesti! repeta crainicul.

Apoi, inchise ochii, de parca ar fi avut toata vremea sa picoteasca, asteptand o supralicitare.

In timpul primei ore, mizele de pret urcara numai de la o mie la doua mii de livre turcesti, adica la vreo patruzeci si sapte de mii de franci, in moneda franceza. Misitii se masurau din priviri, se pandeau, vorbeau intre ei despre cu totul altceva. Planul lor era dinainte stabilit. Nu isi vor risca oferta maxima decat in ultimele minute dinaintea salvei de tun care anunta inchiderea.

Dar, sosirea unui nou concurent avea sa modifice aceasta stare ele spirit si sa dea un avant neasteptat supralicitarilor.

Catre ora patru, intr-adevar, doi oameni aparura in piata din Arkassa. De unde veneau? Din partea orientala a insulei, fara indoiala, judecand dupa directia urmata de trasurica pe care o lasasera chiar la portile batistanului.

Aparitia lor starni un freamat de surpriza si de neliniste. Evident, agentii nu se asteptau sa vada prezentandu-se acum un personaj de care trebuia sa tina seama.

— Pe Allah! striga unul dintre ei. Asta e Nicolas Starkos in persoana!

— Si blestematul lui de Skopelo! raspunse un altul. Si noi care credeam ca i-a inghitit iadul!

Intr-adevar, acestia erau cei doi nou-sositi, prea bine cunoscuti in targul din Arkassa. Nu o data ei facusera afaceri uriase, cumparand prizonieri pentru perceptorii din Africa. Banii nu le lipseau, desi nu se stia de unde ii scoteau, dar aceasta era treaba lor. Iar cadiul, in ceea ce il privea, nu putu decat sa se bucure vazand ca sosesc acesti doi redutabili concurenti.

O singura ocheada ii fu de ajuns lui Skopelo, bun cunoscator in acest domeniu, ca sa estimeze valoarea lotului de captivi. De aceea, se multumi sa-i sopteasca vreo cateva cuvinte la ureche lui Nicolas Starkos, care ii raspunse afirmativ, printr-o simpla aplecare a capului.

Dar, oricat de bun observator era secundul Karystei, el nu zarise tresarirea de groaza pe care venirea lui Nicolas Starkos o provocase uneia dintre prizoniere.

Aceasta era o femeie in varsta, de statura inalta. Asezata pe jos, mai la o parte, intr-un colt al batistanului, ea se ridica, de parca o irezistibila forta ar fi atras-o. Ba chiar facu vreo doi sau trei pasi inainte si un strigat fu cat pe-aci sa-i scape de pe buze. Dar gasi puterea sa se stapaneasca. Apoi, tragandu-se inapoi incet, infasurata din cap pana in picioare in faldurile unei mantii mizerabile, se reaseza la locul ei, in spatele unui grup de captivi, astfel incat sa se ascunda complet privirilor. Evident, nu i se parea de ajuns sa-si ascunda numai fata – voia sa se piarda cu intreaga-i faptura din ochii lui Nicolas Starkos.

Intre timp, misitii, fara sa-i adreseze nici un cuvant, nu-1 scapau din ochi pe capitanul Karystei. Acesta dadea impresia ca nu-i baga in seama. Oare venise sa-si dispute acest lot de prizonieri? Se temeau de lucrul acesta, date fiind raporturile lui Nicolas Starkos cu pasii si cu beii clin Statele Berbere.

Nu le trebui mult ca sa se incredinteze de acest lucru. in clipa aceea, crainicul se ridicase pentru a repeta, cu voce tare, suma ultimei strigari:

— Doua mii de livre!

— Doua mii cinci sute, zise Skopelo, care, in astfel de cazuri, devenea portavocea capitanului sau.

— Doua mii cinci sute de livre! anunta crainicul.

Iar discutiile se reluara in diversele grupuri, care se studiau nu fara suspiciune.

Se scurse un sfert de ora. Nici o alta supralicitatie nu se mai strigase dupa aceea a lui Skopelo. Nicolas Starkos, nepasator si distant, se plimba in jurul batistanului. Nimeni nu se putea indoi ca, pana la urma, adjudecarea va fi rostita in favoarea lui, ba chiar fara o stransa concurenta.

Cu toate acestea, misitul din Smirna, dupa ce, in prealabil, se consultase cu vreo doi sau trei colegi de breasla, anunta o noua miza, de doua mii sapte sute de livre.

— Doua mii sapte sute de livre, repeta crainicul.

— Trei mii!

De data aceasta, vorbise Nicolas Starkos.

Ce se intamplase, asadar? De ce intervenea el personal in lupta? De ce vocea lui, atat de rece, de obicei, trada o violenta emotie, care il surprinse pana si pe Skopelo? Vom vedea.

De vreo cateva clipe, Nicolas Starkos, dupa ce ajunsese la bariera batistanului, se plimba prin mijlocul grupurilor de captivi. Femeia in varsta, vazandu-1 apropiindu-se, stransese si mai tare mantia in jurul ei. Asadar, el nu o putuse vedea.

Insa, brusc, atentia ii fusese atrasa de doi prizonieri care formau un grup aparte. Se oprise locului, de parca picioarele ii fusesera tintuite de pamant.

Acolo, langa un barbat inalt, o fata, epuizata de oboseala, zacea pe pamant.

Vazandu-1 pe Nicolas Starkos, barbatul se inalta brusc. Imediat, fata deschise ochii. Dar, de indata ce il zari pe capitanul Karystei, se trase inapoi.

— Hadjine! striga Nicolas Starkos.

Era Hadjine Elizundo, pe care Xaris o prinse in brate de parca ar fi vrut s-o apere.

— Ea! repeta Nicolas Starkos.

Hadjine se desprinsese din stransoarea lui Xaris si il privea in fata pe fostul client al tatalui sau.

Acesta fu momentul in care Nicolas Starkos, fara macar sa caute sa afle cum se putuse intampla ca mostenitoarea bancherului Elizundo sa fie astfel expusa in piata de sclavi de la Arkassa, striga, cu voce schimbata, noua miza, de trei mii de livre.

— Trei mii de livre! repetase crainicul.

Trecuse cu putin peste ora patru si jumatate. inca douazeci si cinci de minute pana avea sa se auda salva de tun, iar adjudecarea urma sa fie pronuntata in favoarea ultimului licitant.

Dar, deja misitii, dupa ce se sfatuisera intre ei, se pregateau sa paraseasca piata, ferm hotarati sa nu impinga mai departe preturile. Parea, asadar, sigur ca, in lipsa de concurenti, capitanul Karystei avea sa ramana stapan pe teren, cand iata ca agentul din Smirna voi sa incerce, pentru ultima oara, sa sustina lupta.

— Trei mii cinci sute de livre! striga el.

— Patru mii! raspunse pe nerasuflate Nicolas Starkos.

Skopelo, care nu o zarise pe Hadjine, nu pricepea nimic din aceasta inflacarare nechibzuita a capitanului. Dupa socoteala sa, valoarea lotului fusese deja depasita, ba chiar cu mult, prin acest pret de patru mii de livre. De aceea, se intreba ce il putea imboldi pe Nicolas Starkos sa se lanseze astfel intr-o afacere proasta.

Intre timp, o tacere lunga urmase dupa ultimele cuvinte ale crainicului. Chiar si misitul din Smirna, dupa un semn din partea colegilor sai, abandonase partida. Ca aceasta va fi definitiv castigata de catre Nicolas Starkos, caruia nu-i mai lipseau decat vreo cateva minute pentru a avea castig de cauza, era un lucru care nu mai putea fi pus la indoiala.

Xaris intelesese. De aceea, o strangea mai tare pe tanara prizoniera in bratele sale. Nu-i va fi smulsa decat daca il vor ucide pe el mai intai!

In clipa aceea, in mijlocul unei taceri profunde, o voce vibranta se facu auzita si doua cuvinte ii fura aruncate crainicului:

— Cinci mii!

Nicolas Starkos se intoarse.

Un grup de marinari tocmai ajunsese la intrarea batistanului. In fata lor statea un ofiter.

— Henry d'AIbaret! striga Nicolas Starkos. Henry d'Albaret. aici. la Scarpanto!

Numai pura intamplare il adusese pe comandantul Syphantei in piata de sclavi. El nu avusese habar ca, in ziua aceea – respectiv la douazeci si patru de ore de la sosirea sa in Scarpanto —, avea loc o vanzare de sclavi in capitala insulei. Pe de alta parte, intrucat nu zarise nicaieri saica in escala, era nu mai putin uimit sa-1 gaseasca pe Nicolas Starkos la Arkassa decat era acesta din urma de a-1 vedea aici.

La randul lui, Nicolas Starkos nu avea habar ca Henry d'Albaret comanda corveta, desi stia ca aceasta isi aruncase ancora in Arkassa.

Se intelege, asadar, ce fel de sentimente pusesera stapanire pe acesti doi dusmani, cand se trezira fata in fata.

Si, daca Henry d'Albaret lansase aceasta miza neasteptata, o facuse pentru ca, printre prizonierii din batistan, tocmai ii zarise pe Hadjine si pe Xaris – Hadjine, care urma sa cada din nou in mainile lui Nicolas Starkos! Dar, Hadjine il auzise, il vazuse si s-ar fi grabit catre el, daca paznicii n-ar fi impiedicat-o.

Dintr-un gest, Henry d'Albaret o linisti si o opri pe fata. Oricat de mare ii era indignarea, cand se vazu in prezenta rivalului pe care il ura de moarte, el ramase stapan pe sine insusi. Da! Chiar cu pretul intregii sale averi, daca ar fi fost nevoie, i-ar fi smuls lui Nicolas Starkos prizonierii ingramaditi in targul de la Arkassa si, o data cu ei, pe aceea pe care o cautase atata, aceea pe care nu spera s-o mai vada vreodata!

In orice caz, lupta promitea sa devina fierbinte. intr-adevar, daca Nicolas Starkos nu putea pricepe cum de Hadjine Elizundo se afla printre acesti prizonieri, pentru el, ea nu reprezenta mai putin decat bogata mostenitoare a bancherului din Corfu. Milioanele sale nu puteau disparea o data cu ea. Trebuia sa fie oriunde s-ar fi aflat si ea, pentru a-i servi la rascumpararea de la cel caruia i-ar fi devenit sclava. Asadar, nu era nici un risc sa supraliciteze. De aceea, Nicolas Starkos se hotari sa liciteze cu atat mai multa pasiune cu cat era vorba de a lupta impotriva rivalului sau si a celui pe care ea il prefera!

— Sase mii de livre! striga el.

— Sapte mii! raspunse comandantul Syphantei, fara macar sa se intoarca spre Nicolas Starkos.

Cacliul nu putea decat sa se bucure de intorsatura pe care o luasera lucrurile. in prezenta acestor doi concurenti, nu cauta deloc sa-si ascunda satisfactia care razbatea de sub seriozitatea sa musulmana.

Dar, daca acest lacom magistrat calcula deja care ii vor fi beneficiile personale, in schimb, Skopelo incepea sa isi piara firea. il recunoscuse pe Henry d'Albaret, apoi si pe Hadjine Elizundo. Daca, orbit de ura, Nicolas Starkos se incapatana, afacerea, care era profitabila, intr-o oarecare masura, ar fi devenit foarte proasta, mai ales daca fata isi pierduse averea dupa cum isi pierduse si libertatea – ceea ce era foarte posibil, de altfel!

De aceea, tragandu-1 pe Nicolas Starkos deoparte, incerca umil sa-i supuna atentiei cateva observatii de bun-simt. insa fu tratat intr-un asemenea mod incat nu mai indrazni o a doua interventie. Acum, fu insusi capitanul Karystei cel care ii striga crainicului sumele licitate si cu o voce insultatoare pentru rivalul sau.

Cum este lesne de inteles, misitii, simtind ca batalia se va incinge zdravan, ramasesera pe loc, pentru a-i urmari evolutia. Multimea curiosilor, asistand la aceasta lupta cu lovituri de mii de livre, manifesta curiozitatea pe care o avea fata de zvonurile nemaipomenite. Daca il cunostea majoritatea pe capitanul seicii, niciunul dintre ei nu-1 cunostea pe comandantul Syphantei. Nu se stia nici in ce scop venise aceasta corveta, navigand sub pavilion corfarot, in apele insulei Scarpanto. Dar, de la inceputul razboiului, atatea corabii, de toate nationalitatile, se ocupasera cu transportul de sclavi, incat totul dadea de inteles ca Syphanta servea si ea acestui gen de negot. Asadar, ca prizonierii ar fi fost cumparati de Henry d'Albaret sau de Nicolas Starkos, pentru ei insemna tot sclavie.

In orice caz, in mai putin de cinci minute, aceasta problema avea sa fie definitiv incheiata.

La ultima licitatie proclamata de crainic, Nicolas Starkos raspunsese cu aceste cuvinte:

— Opt mii de livre!

— Noua mii! zise Henry d'Albaret.

Din nou tacere. Comandantul Syphantei, mereu stapan pe el, urmarea privirea lui Nicolas Starkos, care alerga intr-un du-te-vino turbat, fara ca Skopelo sa indrazneasca sa-i vorbeasca. Nici o observatie, de altfel, n-ar mai fi putut stavili acum furia licitatiei.

— Zece mii de livre! striga Nicolas Starkos.

— Unsprezece mii! raspunse Henry d'Albaret.

— Douasprezece mii! replica Nicolas Starkos, fara sa mai astepte, de data aceasta.

Comandantul d'Albaret nu raspunse imediat. Nu ca ar fi sovait s-o faca. Dar tocmai il vazuse pe Skopelo repezindu-se catre Nicolas Starkos pentru a-1 opri din cursa lui nebuneasca – ceea ce, pentru moment, ii devie atentia capitanului Karystei.

In acelasi timp, batrana prizoniera, care se ascunsese cu atata indarjire pana atunci, se ridicase drept in picioare, ca si cum i-ar fi trecut prin minte sa-si arate fata catre Nicolas Starkos.

In clipa aceea, in varful citadelei din Arkassa, o flacara iute straluci intr-o voluta de norisori albi; dar, mai inainte ca detunatura sa ajunga pana la batistan, o noua licitatie se lansa cu o voce rasunatoare:

— Treisprezece mii de livre!

Apoi, se auzi bubuitura, urmata de urale interminabile.

Nicolas Starkos il impinsese pe Skopleo cu atata violenta, incat il daduse de-a dura pe pamant. Acum, era prea tarziu! Nicolas Starkos nu mai avea dreptul sa supraliciteze! Hadjine Elizundo tocmai ii scapase, si pentru totdeauna, fara indoiala!

— Vino! ii spuse el cu o voce inabusita lui Skopelo. Si putu fi auzit murmurand aceste cuvinte:

— Va fi mai sigur si va costa mai putin!

Amandoi se urcara apoi in trasurica lor si disparura la cotitura strazii care se indrepta spre interiorul insulei.

Deja Hadjine Elizundo, ajutata de Xaris, trecuse de bariera batistanului. Deja era in bratele lui Henry d'Albaret, care-i spunea, strangand-o la pieptul sau:

— Hadjine! Hadjine! Toata averea mea as fi sacrificat-o ca sa te rascumpar.

— Cum mi-am sacrificat-o si eu pe a mea ca sa rascumpar onoarea numelui meu! ii raspunse tanara. Da, Henry! Hadjine Elizundo este saraca, acum, dar este demna de tine!

Capitolul XIII.

LA BORD, PE SYPHAF1TA!

A doua zi, la 3 septembrie, Syphanta, dupa ce ridicase panzele principale, in jurul orei zece dimineata, strangea vantul cu panzele mici, pentru a iesi din trecatorile portului insulei Scarpanto.

Captivii, rascumparati de Henry d'Albaret, se cazasera, unii sub punte, altii in camera tunurilor. Cu toate ca traversarea Arhipelagului nu trebuia sa dureze decat vreo cateva zile, ofiterii si matelotii voisera ca sarmanii oameni sa fie instalati cat se putea mai bine.

Inca din ajun, comandantul d'Albaret se pregatise pentru a reporni pe mare. Pentru onorarea celor treisprezece mii de livre, ii oferise cadiului garantii de care acesta se aratase satisfacut. imbarcarea prizonierilor se operase, asadar, fara nici o piedica si, in mai putin de trei zile, acesti nefericiti, condamnati, mai inainte, la torturile din ocnele berbere, aveau sa fie debarcati intr-un port din Grecia septentrionala, undeva unde sa nu se mai teama de nimic pentru libertatea lor.

Dar aceasta eliberare i-o datorau, pe de-a intregul, celui care tocmai ii smulsese din mainile lui Nicolas Starkos! De aceea, recunostinta lor se manifesta printr-un gest induiosator, de indata ce urcara pe puntea corvetei.

Printre ei se afla un „pappas”, un batran preot din Leondari. insotit de tovarasii sai de nefericire, acesta veni pe duneta, unde Hadjine Elizundo si Henry d'Albaret stateau impreuna cu vreo cativa ofiteri. Apoi, ingenun-cheara toti, cu batranul in frunte, iar acesta isi intinse mainile catre comandant:

— Henry d'Albaret, zise, fii binecuvantat de toti cei carora le-ai redat libertatea!

— Prieteni, nu mi-am facut decat datoria! raspunse comandantul Syphantei, profund emotionat.

— Da! binecuvantat de toti. de toti. si de mine, Henry! adauga Hadjine, inclinandu-se, la randul ei.

Henry d'Albaret o ridica grabit si, atunci, strigatele de „Traiasca Henry d'Albaret! Traiasca Hadjine Elizundo!” izbucnira de la duneta pana la gabia de la prova, din fundul camerei bateriei pana la vergile de jos, pe care se catarasera vreo cincizeci de mateloti, scotand viguroase urale.

O singura prizoniera – aceea care se ascundea, in ajun, in batistan – nu lua parte la aceasta manifestatie. De cand s”e imbarcase, unica sa preocupare fusese sa treaca neobservata, in mijlocul celorlalti captivi. Si reusise, caci nimeni nu-i mai remarcase prezenta la bord, de indata ce se ghemuise in cotlonul cel mai intunecat al culoarului de sub punte. Evident, ea spera sa si debarce fara a fi vazuta. Dar de ce isi lua ea atatea precautii? Sa-i fi fost, oare, cunoscuta vreunuia dintre ofiterii sau matelotii de pe corveta? in orice caz, trebuia sa aiba motive intemeiate ca sa vrea sa-si pastreze acest incognito timp de trei sau patru zile, cat avea sa dureze traversarea Arhipelagului.

Totusi, daca Henry d'Albaret merita recunostinta pasagerilor corvetei, atunci ce merita, oare, Hadjine Elizundo pentru ceea ce facuse dupa plecarea sa din Corfu?

— Henry, spusese ea in ajun, Hadjine Elizundo este saraca, acum, dar este demna de tine!

Saraca, intr-adevar, era! Demna de tanarul ofiter? Urmeaza sa vedem.

Daca Henry d'Albaret o iubea pe Hadjine, chiar si atunci cand atat de grave evenimente ii despartisera unul de celalalt, cat trebuie sa fi crescut inca aceasta iubire, cand afla care fusese soarta fetei in timpul acestui lungan de despartire!

Hadjine Elizundo, de indata ce aflase de unde provenea averea pe care i-o lasase tatal ei, adica, in cea mai mare parte, din traficul de prizonieri, luase hotararea s-o consacre in intregime rascumpararii acestora. Din acele douazeci de milioane, dobandite in mod josnic, ea nu voise sa pastreze nimic pentru ea. Acest plan nu i-1 impartasise decat lui Xaris. Xaris il aprobase si toate valorile casei de banca fusesera rapid schimbate in bani pesin.

Henry d'Albaret primise scrisoarea prin care fata ii cerea iertare si ii spunea adio. Apoi, insotita de curajosul si devotatul Xaris, Hadjine parasise in taina Corfu, pentru a merge in Pelopones.

In timpul acela, soldatii lui Ibrahim duceau inca un razboi feroce impotriva populatiilor din centrul Moreei, atat de greu incercate deja si de atat de multa vreme. Nefericitii care nu erau ucisi, erau trimisi in principalele porturi din Messenia, la Patras sau la Navarin. De acolo, corabiile, unele afretate de guvernul turc, altele de catre piratii din Arhipelag, ii transportau, cu miile, fie la Scarpanto, fie la Smirna, unde pietele de sclavi erau deschise in permanenta.

In primele doua luni dupa disparitia lor din Corfu, Hadjine Elizundo si Xaris, netocmindu-se niciodata la pret, izbutisera sa cumpere mai multi prizonieri dintre cei care nu parasisera inca tarmul messenian. Apoi, si-au dat toata silinta sa-i puna la adapost, pe unii in insulele ioniene, pe altii in zonele libere din Grecia de Nord.

Acestea o data facute, amandoi se dusesera in Asia Mica, la Smirna, unde comertul cu sclavi se desfasura la scara mare. Acolo, in numeroase convoaie, ajungeau acesti prizonieri greci, pentru care Hadjine Elizundo voia in mod special sa obtina eliberarea. Ofertele sale fusesera de asa natura – cu mult superioare celor ale misitilor din Berberia si de pe litoralul asiatic – incat autoritatile otomane gasisera foarte avantajos sa trateze cu ea. Ca generozitatea ii fusese exploatata de catre acei agenti, este de la sine inteles; dar, tot acolo, mai multe mii de captivi i-au datorat salvarea de la ocnele beilor africani.

Cu toate acestea, mai erau inca multe de facut si, in acel moment, ii venise ideea Hadjinei sa mearga pe doua cai diferite catre tinta pe care voia s-o atinga.

Intr-adevar, nu era de ajuns sa rascumpere captivii pusi in vanzare in pietele publice sau sa se duca sa ii elibereze, cu pretul aurului, pe sclavi din mijlocul ocnelor. Trebuia, de asemenea, sa ii starpeasca pe acesti pirati care pradau corabiile pretutindeni in Arhipelag.

Or, Hadjine Elizundo se afla la Smirna cand a aflat ce s-a intamplat cu Syphanta, dupa primele sale luni de croaziera. Ea avea, de asemenea, stiinta si de faptul ca pe socoteala armatorilor corfiroti se armase corveta si de destinatia acesteia. Stia ca inceputul campaniei fusese fericit; dar, atunci, ii sosise vestea ca Syphanta tocmai isi pierduse comandantul, mai multi ofiteri si o parte din echipaj, intr-o lupta contra unei flotile de pirati, condusa, se zicea, de Sacratif in persoana.

Hadjine Elizundo a intrat de indata in legatura cu agentul care reprezenta, la Corfu, interesele armatorilor Syphantei. I-a oferit aceluia un asemenea pret, incat 1-a hotarat pe loc s-o vanda. Corveta a fost, asadar, cumparata sub numele unui bancher din Ragusa, dar ea aprtinea de fapt mostenitoarei lui Elizundo, care nu facea decat sa le imite pe Bubulina, pe Modena, pe Zacharias si pe alte patriote de isprava, ale caror corabii, armate pe spezele lor, la inceputul razboiului de Independenta, facusera atata prapad in randul escadrelor marinei otomane.

Dar, actionand astfel, Hadjine s-a gandit totodata sa-i ofere comandamentul Syphantei capitanului Henry d'Albaret. Un om de incredere, un nepot de-al lui Xaris, marinar de origine greaca precum unchiul sau, il urmarise in secret pe tanarul ofiter, atat la Corfu, cand facuse atatea zadarnice incercari de a o regasi pe fata, cat si la Scio, cand se dusese sa i se alature colonelului Fabvier.

Din porunca ei, acest om s-a imbarcat ca matelot pe corveta, in momentul in care aceasta isi refacea echipajul, dupa lupta ele la Lemnos. El fusese cel care facuse sa-i parvina lui Henry d'Albaret cele doua scrisori, scrise de mana lui Xaris – cea dintai, la Scio, in care i se anunta ca exista un loc liber care-1 astepta in statul major al Syphantei; iar a doua, cea pe care o depusese pe masa din careu, atunci cand fusese de cart, si prin care i se dadea intalnire corvetei in primele zile ale lunii septembrie, in apele insulei Scarpanto.

La Scarpanto, intr-adevar, conta Hadjine ca se va afla la vremea stabilita, dupa ce isi va fi incheiat campania de devotament si de caritate. Ea voia ca Syphanta sa-i serveasca la repatrierea ultimului convoi de prizonieri, rascumparati cu ce ii mai ramasese din avere.

Dar, in timpul celor sase luni care trecusera pana la data fixata, cate osteneli indurase, ce de primejdii o pandisera!

Curajoasa fata, insotita de Xaris, nu sovaia sa patrunda, pentru a-si indeplini misiunea, pana in inima Berberiei, prin acele porturi ticsite de pirati, pe acel litoral african, peste care banditii au fost stapani pana la cucerirea Algerului. Prin aceasta, isi risca libertatea, isi risca viata si infrunta toate primejdiile la care o expuneau frumusetea si tineretea sa.

Nimic n-o putea opri. Asadar, pleca.

A fost vazuta, apoi, aparand, in postura de calugarita a Milei, la Tripolis, la Alger, la Tunis si pana in cele mai neinsemnate piete de sclavi de pe coasta berbera. Pretutindeni unde prizonierii greci fusesera vanduti, ea ii rascumpara cu mari castiguri pentru stapanii lor. Pretutindeni unde perceptorii puneau la jug aceste turme de fiinte umane, se prezenta ea, cu banii in mana. Atunci a putut vedea, in toata oroarea sa, acest spectacol al nenorocirilor sclaviei, intr-o tara in care patimile nu sunt tinute in frau prin nici un mijloc.

Algerul era, inca, la discretia unei militii, alcatuite din musulmani si din renegati, scursoarea celor trei continente care impresoara cu litoraluri Mediterana, ducandu-si zilele doar din vanzarea prizonierilor capturati de pirati si din rascumpararea lor de catre crestini. in secolul al saptesprezece-lea, teritoriul african numara deja aproape patruzeci de mii de sclavi de ambele sexe, adunati din Franta, Italia, Anglia, Germania, Flandra, Olanda, Grecia, Ungaria, Rusia, Polonia, Spania, de prin toate marile Europei.

In Alger, in adancul ocnelor pasei, ale lui Ali-Mami, ale lui Kouloughis si ale lui Sidi-Hassan, sau in Tunis, in cele ale lui Iusuf-bei, ale lui Galere-Patrone si ale lui Cicala, sau in Tripoli, Hadjine Elizundo ii cauta in mod special pe aceia pe care razboiul elenic ii facusera sclavi. Ca si cum ar fi fost protejata de cine stie ce tainic talisman, ea s-a strecurat prin mijlocul tuturor pericolelor, alinand toate aceste dureri. Din miile de primejdii pe care natura lucrurilor le urzea in jurul sau, ea a scapat ca prin miracol! Timp de sase luni, la bordul corabiilor usoare, care faceau cabotaj la tarm, ea a vizitat cele mai retrase salasuri de pe litoral – de la regenta din Tripoli, pana la ultimele frontiere ale Marocului – pana laTetuan, care a fost, odinioara, o republica de pirati, organizata in buna regula – pana la Tanger, al carui golf servea drept loc de iernat pentru banditi – pana la Sale, pe coasta occidentala a Africii, unde nefericitii captivi traiau in pivnite sapate la douasprece sau cincisprezece picioare sub pamant.

In sfarsit, cand misiunea ei se terminase, nemaiavand nimic din milioanele lasate de tatal sau, Hadjine Elizundo se gandise sa se intoarca in Europa, cu Xaris. S-a imbarcat la bordul unei corabii grecesti, pe care mai urcasera si ultimii prizonieri rascumparati de ea si care se indrepta catre Scarpanto. Acolo, ea spera sa-1 reintalneasca pe Henry d'Albaret. De acolo se hotarase sa se intoarca in Grecia cu Syphanta. Dar, la trei zile dupa ce parasise Tunisul, corabia care ii purta a fost capturata de un vas turcesc si ea fusese condusa la Arkassa pentru a fi vanduta ca sclava, impreuna cu cei pe care tocmai ii eliberase!

Pe ansamblu, din aceasta intreprindere a Hadjinei Elizundo, rezultatul consta in mai multe mii de prizonieri rascumparati – si chiar cu banii care fusesera castigati din vanzarea lor. Tanara, acum ruinata, reusise sa indrepte, in masura in care ii statuse in puteri, tot raul facut de catre tatal sau.

Iata ce afla Henry d'Albaret. Da! Hadjine, saraca, acum era demna de el, iar, ca s-o smulga din mainile lui Nicolαs Starkos, el devenise la fel de sarac ca si ea!

Intre timp, inca de a doua zi, Syphanta regasise pamantul Cretei, la rasaritul soarelui. Vasul manevrase, apoi, astfel incat sa se indrepte spre nord-vestul Arhipelagului. Intentia comandantului d'Albaret era sa se indrepte spre coasta orientala a Greciei, in dreptul insulei Eubeea. Acolo, fie la Negropontis, fie la Egina, prizonierii ar fi putut sa debarce in loc sigur, la adapost de turci, in prezent retrasi in interiorul Peloponesului. in plus, la aceasta data, nu mai exista nici un soldat de-al lui Ibrahim in peninsula elenica.

Toti acesti sarmani oameni, cum nu se poate mai bine tratati la bordul Syphantei, se refacusera deja dupa ingrozitoarele suferinte pe care le indurasera. in timpul zilei, ii vedeai stransi pe punte, unde respirau aceasta sanatoasa briza a Arhipelagului – copiii, mamele, sotii, pe care ii amenintase o vesnica despartire, de acum uniti pentru a nu se mai desparti vreodata. Stiau, de asemenea, tot ce facuse Hadjine Elizundo si, cand ea trecea pe langa ei, sprijinita la bratul lui Henry d'Albaret, din toate partile tasneau dovezi ale recunostintei lor, manifestate prin gesturile cele mai emotionante.

Catre primele ore ale diminetii, la 4 septembrie, Syphanta pierdu din vedere varfurile Cretei; dar, briza incepand sa scada in tarie, corveta nu inainta decat foarte putin peste zi, cu toate ca isi intinsese toate panzele. La urma urmei, douazeci si patru sau douazeci si opt ore in plus, nu mai insemna o intarziere care sa starneasca ingrijorarea. Marea era frumoasa, cerul superb. Nimic nu indica o apropiata schimbare de vreme. Nu aveau decat „sa se lase purtati”, cum spun marinarii, iar cursa avea sa se termine cand va binevoi Domnul.

Aceasta navigare linistita nu putea fi decat foarte favorabila discutiilor la bord. Putine manevre se impuneau, de altfel. O simpla supraveghere a ofiterilor de cart si a gabierilor de la prova, pentru a semnala pamanturile in zare sau corabiile in larg.

Hadjine si Henry d'Albaret mersera, asadar, sa se aseze la pupa, pe un banc de duneta, care le era rezervat. Acolo, cel mai adesea, ei vorbeau nu despre trecut, ci despre viitor, pe care se simteau de-acum stapani. isi faceau planuri pentru o viitoare realizare, fara a uita sa i le impartaseasca si lui Xaris, care era cu adevarat un membru al familiei. Casatoria trebuia celebrata indata ce ar fi pus piciorul pe pamantul Greciei. Acesta era un fapt definitiv stabilit. Treburile Hadjinei Elizundo nu aveau sa mai intampine nici dificultati, nici intarzieri. Acel an folosit in misiunea sa caritabila simplificase toata povestea! Apoi, casatoria o data facuta, Henry d'Albaret ii va ceda capitanului Todros comandamentul corvetei, iar el isi va conduce proaspata sotie in Franta, de unde spera s-o readuca, mai tarziu, pe pamantul sau natal.

Or, tocmai in seara aceea, discutau ei despre toate acestea. Molatica adiere a vantului abia de reusea sa umfle panzele ridicate ale Syphantei. Un minunat apus de soare incendiase orizontul, ale carui fasii de aur verde inca mai luminau zarea, invaluita intr-o ceata fina inspre vest. in partea opusa, scanteiau cele dintai stele ale Levantului. Marea se infiora sub unduirea paietelor sale fosforescente. Noaptea fagaduia sa fie magnifica.

Henry d'Albaret si Hadjine se lasasera vrajiti de farmecul acestei seri incantatoare. Priveau siajul, abia conturat de cateva dantele albe, pe care corveta le lasa in urma. Tacerea nu era tulburata decat de zbaterea brigan-tinei, ale carei falduri fosneau bland. Nici el, nici ea nu mai vedeau nimic altceva decat pe ei doi si ce era inauntrul lor. Iar, daca intr-un sfarsit au fost readusi la realitate, aceasta s-a datorat faptului ca Henry d'Albaret s-a auzit strigat, cu o oarecare staruinta. Xaris statea in fata lui.

— Comandante? zise Xaris pentru a treia oara.

— Ce doresti, prietene? raspunse Henry d'Albaret, caruia i se paru ca Xaris sovaia sa vorbeasca.

— Ce doresti, bunul meu Xaris? intreba si Hadjine.

— As avea ceva sa-ti spun, comandante.

— Ce anume?

— Iata despre ce este vorba. Pasagerilor corvetei. acestor oameni de isprava, pe care tu ii duci inapoi in tara lor. le-a trecut ceva prin minte si m-au insarcinat pe mine sa-ti dau de stire.

— Ei bine, te ascult, Xaris.

— Iata, comandante. Ei stiu ca vrei sa te casatoresti cu Hadjine.

— Fara indoiala, raspunse Henry d'Albaret surazand. Nu mai este un mister pentru nimeni!

— Ei bine, acesti oameni cumsecade s-ar simti foarte fericiti sa fie martorii casatoriei voastre!

— Si vor fi, Xaris, vor fi, si niciodata o mireasa nu va mai avea un asemenea alai, daca ii vom putea strange in jurul sau pe toti aceia pe care i-a smuls din robie!

— Henry! zise fata, voind sa-1 intrerupa.

— Comandantul are dreptate, raspunse Xaris. in orice caz, pasagerii corvetei vor fi acolo, si.

— La sosirea noastra pe pamantul Greciei, relua Henry d'Albaret, ii voi invita pe toti la ceremonia casatoriei noastre!

— Bine, comandante, raspunse Xaris. Dar, dupa ce au avut aceasta idee, acesti oameni curajosi au mai avut una!

— La fel de buna?

— Si mai buna. Ei va cer ca nunta sa se faca la bordul Syphantei! Nu este oare si aceasta o bucatica din tara lor, aceasta viteaza corveta care ii aduce inapoi in Grecia?

— Fie, Xaris, raspunse Henry d'Albaret. Esti de acord, draga mea Hadjine?

Hadjine, in loc de raspuns, ii intinse mana.

— Bun raspuns, zise Xaris.

— Poti sa-i anunti pe pasagerii Syphantei, adauga Henry d'Albaret, ca se va face dupa cum doresc.

— Sa inteles, comandante. Dar. adauga Xaris, ezitand o clipa, asta nu-i tot!

— Vorbeste, atunci, Xaris! il indemna fata.

— Iata! Acesti oameni de isprava, dupa ce au avut o idee buna, apoi una si mai buna, au avut-o si pe a treia, pe care ei o socotesc excelenta!

— Pe cuvant, si o a treia? rase Henry d'Albaret. Si care este aceasta a treia idee?

— Pai, nu doar ca nunta sa fie celebrata la bordul corvetei, dar si sa se faca in plina mare. maine! Exista printre ei un preot batran.

Deodata, Xaris fu intrerupt de vocea gabierului care statea de paza, pe barele trinchetului:

— Corabie in vant!

Imediat, Henry d'Albaret se ridica si se duse langa capitanul Todros, care privea deja in directia indicata.

O flotila, compusa din douasprezece vase de diverse tonaje, se arata, atunci, la mai putin de sase mile spre vest. Dar, daca Syphanta, imobilizata din pricina lipsei de vant, statea absolut nemiscata, aceasta flotila, impinsa de ultima suflare a unei brize care nu ajungea pana la corveta, avea sa sfarseasca, fara indoiala, prin a ajunge pana la ea.

Henry d'Albaret luase un ochean si studia atent inaintarea acestor corabii.

— Capitane Todros, zise el intorcandu-se catre secund, aceasta flotila este inca prea departe ca sa fie posibil sa ii recunoastem intentiile sau sa vedem care este forta ei.

— Intr-adevar, comandante, raspunse secundul, si, cu noaptea aceasta fara luna, care va deveni neagra ca smoala, nu vom putea sa ne pronuntam! Trebuie, asadar, sa asteptam pana maine.

— Da, trebuie, zise Henry d'Albaret, dar cum locurile acestea nu sunt foarte sigure, dati ordin oamenilor de veghe sa fie cu ochii in patru. Sa luam toate precautiile necesare pentru cazul in care aceste corabii s-ar apropia de Syphanta.

Capitanul Todros ordona masurile care se impuneau, masuri care fura executate de indata. O activa supraveghere a fost stabilita la bordul corvetei si trebuia continuata pana la ziua.

Este de la sine inteles ca, sub imperiul recentelor evenimente care ar fi putut oricand aparea, s-a amanat pentru mai tarziu hotararea privind celebrarea casatoriei, motivul demersului facut de Xaris. Hadjine, la rugamintea lui Henry d'Albaret, trebui sa se intoarca in cabina.

In timpul acestei nopti, s-a dormit putin la bord. Prezenta flotilei semnalate in larg era de natura sa starneasca ingrijorarea. Pe cat a fost posibil, i s-au tinut sub observatie miscarile. Dar o ceata destul de deasa s-a ridicat pe la ora noua si, foarte curand, o pierdura din vedere.

A doua zi, cativa aburi mascau inca orizontul spre est, la rasaritul soarelui. Cum vantul lipsea cu desavarsire, acesti aburi nu se risipira inainte de ora zece dimineata. intre timp, nimic suspect nu se zarise prin aceasta pacla. Dar, cand se limpezi vazduhul, intreaga flotila se arata la mai putin de patru mile distanta. Asadar, din ajun, castigase doua mile in directia Syphantei si, daca nu se apropiase mai mult, fusese din pricina cetii, care ii impiedicase manevrele. Erau acolo, douasprezece corabii care navigau una langa alta, impinse de lungile lor vasle de galere. Corveta, asupra careia aceste unelte n-ar fi avut nici un efect, din pricina tonajului sau, ramanea mai departe tintuita in acelasi loc. Asadar, era silita sa astepte, fara a putea face o singura miscare.

Si, totusi, nu se mai puteau indoi de intentiile acestei flotile.

— Iata o adunatura de corabii din cale-afara de suspecte! zise capitanul Todros.

— Cu atat mai suspecte, raspunse Henry d'Albaret, cu cat recunosc printre ele bricul pe care l-am fugarit zadarnic in apele Cretei!

Comandantul Syphantei nu se insela. Bricul, care disparuse in mod inexplicabil dincolo de varful insulei Scarpanto, era in frunte. El manevra in asa fel, incat sa nu se indeparteze de celelalte corabii, plasate in subordinea sa.

Intre timp, cateva suflari de vant se ridicasera dinspre est, favorizand si mai mult inaintarea flotilei; dar aceste mangaieri de briza, care inviorau usor marea, alergand la suprafata ei, se stingeau la una sau doua ancabluri distanta de corveta.

Deodata, Henry d'Albaret lasa deoparte ocheanul pe care nu-1 mai dezlipise de la ochi:

— Pregatiti-va de lupta! striga el.

Tocmai vazuse o dara lunga de norisori alburii tasnind de la prova bricului, in timp ce un pavilion urca la picul sau, in momentul in care detunatura unei guri de foc ajunse pana la corveta.

Pavilionul acesta era negru, si un S rosu ca focul se desena la mijlocul panzei.

Acesta era pavilionul piratului Sacratif.

Capitolul XIV.

SACRATIF

A ceasta flotila, compusa din douasprezece vase, iesise in ajun din vizuinile insulei Scarpanto. Fie atacand corveta frontal, fie inconjurand-o, voia, oare, sa o provoace la lupta in conditii absolut inegale, defavorizante pentru ea? Alternativa aceasta devenise foarte sigura. Dar aceasta provocare, in lipsa vantului, era musai s-o accepte. De altfel, chiar daca ar fi existat o posibilitate de a evita lupta, Henry d'Albaret ar fi refuzat. Pavilionul Syphantei nu putea, fara dezonoare, sa dea bir cu fugitii din fata pavilionului piratilor din Arhipelag.

Printre aceste douasprezece vase, se puteau numara patru bricuri, purtand intre saisprezece si douazeci si opt de tunuri. Celelalte opt corabii, de tonaj mai mic, dar prevazute cu o artilerie usoara, erau niste seici mari, cu doua catarge; niste bricuri cu catarge drepte; in fine, niste feluci si seici armate de razboi. Dupa cat puteau aprecia ofiterii corvetei, aveau de-a face cu mai mult de o suta de piese de artilerie, carora ei le puteau raspunde cu douazeci si opt de tunuri si sase tunuri-mitralii. Erau sapte sau opt sute de oameni contra carora trebuia sa lupte cei doua sute cincizeci de mateloti ai echipajului lor. Lupta inegala, mai mult ca sigur. Totusi, superioritatea artileriei Syphantei ii putea oferi oarecare sanse de succes, dar cu conditia sa nu le fi lasat pe celelalte sa se apropie prea mult. Trebuia, asadar, sa tina aceasta flotila la distanta, scotand din lupta, una cate una, corabiile sale, prin sarje trimise cu precizie. intr-un cuvant, trebuia facut totul pentru a evita un abordaj, adica o lupta corp la corp. in acest din urma caz, superioritatea numerica ar fi sfarsit prin a invinge, fiindca acest factor are si mai multa importanta pe mare decat pe pamant, intrucat, retragerea fiind imposibila, totul se rezuma la a sari in aer sau a te preda.

La o ora dupa ce se risipise ceata, flotila inaintase sensibil catre corveta, ramasa neclintita de parca s-ar fi aflat in escala, in mijlocul vreunei rade.

Intre timp, Henry d'Albaret nu se oprise din observarea vitezei si a manevrelor piratilor. La bordul sau, pregatirea de lupta se facuse rapid. Toti, ofiteri si mateloti, se aflau la posturile lor de lupta. Aceia dintre pasageri care erau valizi cerusera voie sa participe alaturi de echipaj si li se dadusera arme. O tacere absoluta domnea atat la baterie cat si pe punte. Abia de era tulburata de cele cateva cuvinte pe care comandantul le schimba cu secundul Todros.

— Sa nu ne lasam abordati, ii spunea. Sa asteptam ca primele vase sa intre bine in bataia tunurilor si sa tragem asupra lor cu tunurile noastre de la tribord.

— Tragem sa le scufundam sau sa le rupem catargele? intreba secundul.

— Sa le scufundam.

Era cea mai buna alegere de facut pentru a-i tine in frau pe acesti pirati, atat de salbatici in abordaj, si mai ales pe acest Sacratif, care isi inaltase sfidator pavilionul negru. Caci, daca procedase astfel, o facuse pentru ca era incredintat, fara urma de indoiala, ca nici un singur suflet de pe corveta nu avea sa supravietuiasca si sa se laude ca 1-a vazut la fata cu ochii lui.

Catre ora unu dupa-amiaza, flotila se afla la numai o mila distanta in vant. Continua sa se apropie cu ajutorul vaslelor. Syphanta, cu cap compas spre nord-vest, nu se mentinea fara greutate pe aceasta directie. Piratii veneau catre ea in linie de lupta – doua bricuri la mijlocul liniei si alte doua la extremitati. Manevrau astfel, incat sa prinda corveta ca intr-un cleste, din fata si din spate, s-o inconjoare, intr-o circumferinta pe care s-o micsoreze, incetul cu incetul. Scopul lor era, evident, s-o zdrobeasca mai intai cu artileria, tragand focuri convergente, apoi s-o cucereasca.prin abordaj.

Henry d'Albaret, desi le intelesese bine manevra, atat de primejdioasa pentru el, n-o putea impiedica, intrucat era condamnat la imobilitate. Dar, poate ca va reusi sa le sparga linia, prin lovituri de tun, inainte de a fi inconjurat din toate partile. Deja chiar si ofiterii se intrebau de ce comandantul lor, cu vocea sa ferma si calma pe care i-o cunosteau, nu le dadea ordinul sa deschida focul.

Nu! Henry d'Albaret astepta sa poata lovi sigur si voia sa-i lase pe pirati sa se apropie la distanta potrivita.

Inca zece minute se scursera. Toti asteptau, tragatorii cu ochii la chiulasa tunurilor lor, ofiterii la baterie, gata sa transmita ordinele comandantului, matelotii pe punte, aruncand cate o privire pe deasupra parapetilor. Primele sarje nu aveau sa vina oare dinspre inamic, acum, ca distanta le ingaduia sa le lanseze cu succes?

Henry d'Albaret tacea mai departe. Privea linia de atac, care incepea sa se curbeze la capete. Bricurile din centru – si unul dintre ele era cel care inaltase pavilionul negru al lui Sacratif – se aflau acum la mai putin de o mila.

Dar, daca la bordul Syphantei, comandantul nu se grabea sa deschida focul, se parea ca nici seful flotilei adverse nu era mai nerabdator ca el. Probabil chiar avea pretentia sa acosteze corveta, ca sa-si poata lansa cateva sute din piratii sai in abordaj.

In sfarsit, Henry d'Albaret considera ca nu trebuia sa mai astepte. O ultima adiere, care ajunse pana la corveta, ii ingadui sa se intoarca un cart. Dupa ce isi corecta pozitia, astfel incat sa aiba cele doua bricuri pe o latura, la mai putin de doua mile:

— Atentie la mine, puntea si bateria! striga el.

Un murmur usor se auzi la bord, urmat de o tacere absoluta.

— Scufundati! zise Henry d'Albaret.

Ordinul fu prins de ofiteri din zbor, iar ochitorii bateriei tintira cu grija coca celor doua bricuri, in vreme ce artileristii de pe punte le tintira catargele.

— Foc! striga comandantul d'Albaret.

Sarja de la tribord porni. De pe puntea si de la bateria corvetei, unsprezece tunuri si trei obuziere isi scuipara proiectilele si, printre altele, mai multe ghiulele imperecheate astfel incat sa obtina o detenta la distanta medie.

Indata ce norisorii prafului de pusca, impinsi inapoi, dezvelira orizontul, efectul produs de aceasta salva asupra celor doua vase putu fi de indata constatat. Nu era complet, dar nici lipsit de importanta.

Unul dintre cele doua bricuri care ocupau centrul flotilei fusese atins deasupra liniei de plutire. in plus, mai multe sarturi si pataratine fiind retezate, arborele trinchet, fixat la cateva picioare deasupra puntii, cazuse in fata, smulgand totodata sageata arborelui principal. In aceste conditii, bricul avea sa piarda ceva timp pana sa-si repare stricaciunile; dar, chiar si asa, putea inainta in continuare spre corveta – asadar, pericolul de a fi impresurata nu fu diminuat prin acest inceput de lupta.

Intr-adevar, celelalte doua bricuri, plasate la extremitatea aripei drepte si aripei stangi a atacatorilor, ajunsesera acum pe aceeasi linie cu Syphanta. De acolo, incepura sa se apropie simultan; dar nu fara s-o fi salutat cu o sarja in anfilada, pe care corvetei ii fu cu neputinta s-o evite.

In urma acestei lovituri, aceasta avu de suferit. Catargul artimon al corvetei fu retezat la nivelul cavilierei. Toate panzele din spate cazura de-a valma, din fericire fara sa agate nimic din greementul catargului principal. In acelasi timp, tongoanele si o barca fusesera sfaramate. Ce era si mai rau, un ofiter murise, ucis in canonada, fara a-i mai pune la socoteala pe alti trei, grav raniti, care fura transportati in cabinele de sub punte.

Henry d'Albaret dadu ordine ca eliberarea dunetei sa se faca neintarziat. Greement, panze, resturi de vergi, brate si grinzi, au fost adunate in cateva minute. Locul redeveni liber si practicabil. Fiindca nu mai era nici o clipa de pierdut. Schimbul de replici intre artilerii avea sa inceapa din nou, cu si mai multa violenta. Corveta, prinsa intre doua focuri, era silita sa reziste pe ambele laturi.

In momentul acela, o noua sarja fu trimisa de pe Syphanta, si atat de bine ochita, de data aceasta, incat doua vase ale flotilei – un bric cu catarge drepte si o saica – atinse in plin, sub linia de plutire, se scufundara in cateva clipe. Echipajele nu mai avura timp decat sa se arunce in barcile de salvare, ca sa ajunga pe cele doua bricuri din centru, unde urcara imediat.

— Ura! Ura!

Acesta fu strigatul matelotilor corvetei, dupa aceasta dubla lovitura, care le facea cinste sefilor de artilerie.

— Doua la fund! zise capitanul Todros.

— Da, raspunse Henry d'Albaret, dar talharii imbarcati pe ele s-au suit la bordul bricurilor si inca ma mai tem de un abordaj care i-ar avantaja numeric!

Timp de inca un sfert de ora, canonada continua si de o parte si de cealalta. Corabiile piratilor, la fel ca si corveta, erau inghitite de norii exploziei prafului de pusca si trebuiau sa astepte sa se risipeasca pentru a vedea distrugerile pe care si le facusera reciproc. Din nefericire, aceste stricaciuni devenisera foarte serioase la bordul Syphantei. Mai multi matc-loti fusesera ucisi. Altii, in numar mare, erau grav raniti. Un ofiter francez, lovit din plin in piept, cazuse tocmai in momentul in care comandantul ii transmitea ordinul.

Mortii si ranitii au fost imediat coborati sub punte. Deja chirurgului si ajutoarelor sale nu le mai ajungeau pansamentele si nu mai faceau fata operatiilor pe care le necesita starea celor ce fusesera loviti direct de proiectile sau indirect, prin explozia aschiilor de lemn sub punte si la camera bateriei. Daca muschetele nu vorbisera inca intre aceste corabii, care ramasesera in continuare la o jumatate de bataie de tun, astfel ca nu aveau nici gloante, nici bis-caiene de extras, ranile nu erau mai putin grave si, in acelasi timp, oribile.

Cu aceasta ocazie, femeile, care fusesera adapostite in cala, nu lipsira de la datorie. Hadjine Elizundo le dadu exemplu. Toate se grabira sa le acorde ingrijiri ranitilor, incurajandu-i si alinandu-le durerea.

Atunci, batrana prizoniera din Scarpanto isi parasi ungherul in care se ascunsese. V ederea sangelui nu o speria si, fara indoiala, intamplarile din viata sa o condusesera deja pe mai multe campuri de batalie. La lumina lampilor de sub punte, ea se apleca la capataiul banchetelor pe care zaceau ranitii, ajuta la operatiile cele mai dureroase si, cand o noua sarja facu sa tremure corveta pana in carlinga, nici o clipire a ochilor sai nu dadu de banuit ca aceste ingrozitoare detunaturi ar fi speriat-o.

Intre timp, se apropia ceasul cand echipajul Syphantei urma sa fie obligat sa lupte cu arme albe impotriva piratilor. Linia acestora se reinchisese, cercul se strangea tot mai mult. Corveta devenise punctul de mira al tuturor acestor focuri convergente.

Dar se apara bine, pentru onoarea pavilionului care flutura mai departe in cornul sau. Artileria sa facea adevarate ravagii la bordul flotilei. inca alte doua vase, o saica si o feluca, fusesera distruse. Una se scufunda. Cealalta, ciuruita de ghiulele incinse, nu intarzie sa dispara in mijlocul flacarilor.

Cu toate acestea, abordajul era inevitabil. Syphanta nu l-ar mai fi putut ocoli decat daca ar fi fortat impresurarea. Dar, din lipsa de vant, nu putea s-o faca, in vreme ce piratii, miscandu-se cu ajutorul vaslelor de galere, se apropiau, strangand cercul.

Bricul cu pavilionul negru nu se mai afla decat la o bataie de pistolet, cand slobozi inca o sarja, din toate tunurile. O ghiulea ajunse de lovi ferecaturile etamboului de la pupa corvetei si-i smulse carma.

Henry d'Albaret se pregati, prin urmare, sa primeasca asaltul piratilor si puse sa se inalte plasele de protectie impotriva abordajului. Acum izbucnira muschetele, si dintr-o parte si din cealalta. Bombarde si espingole, muschete si pistolete, plouau o grindina de gloante pe puntea Syphantei. Multi oameni cazura si de aceasta data, majoritatea loviti mortal. De douazeci de ori Henry d'Albaret scapa de-a fi ranit; dar, nemiscat si calm pe duneta, el transmitea ordinele cu acelasi sange rece, de parca ar fi comandat o salva de onoare la o parada de escadra.

In momentul acela, printre valatucurile de fum, echipajele adverse se puteau vedea la fata. Se auzeau oribilele sudalme ale banditilor. La bordul bricului cu pavilion negru, Henry d'Albaret cauta zadarnic sa il zareasca pe Sacratif, cel al carui nume era de ajuns pentru a semana groaza in intreg Arhipelagul.

Atunci, pe la tribord si pe la babord, acest bric si unul dintre cele care inchisesera linia de atac, sustinute ceva mai din spate de catre celelalte vase, se lipira de-a lungul corvetei, ale carei crivace gemura sub aceasta presiune. Ghearele de abordaj, aruncate la tanc, se agatara de greement si legara cele trei corabii. Tunurile fura obligate sa taca; dar, cum sabordurile Syphantei erau tot atatea brese deschise piratilor, servantii ramasera la posturile lor pentru a se apara, cu lovituri de secure, de pistolete si de sulite. Acesta fusese ordinul comandantului – ordin care se transmisese la baterie in clipa in care cele doua bricuri il acostasera.

Deodata, un strigat izbucni din toate partile si, cu o asemenea violenta incat acoperi, o clipa, trosnetul muschetelor.

— La abordaj! La abordaj!

Aceasta lupta, corp la corp, deveni atunci ingrozitoare. Nici descarcarile espingolelor, ale bombardelor si ale flintelor, nici loviturile de securi si de sulite nu ii putura impiedica pe acesti turbati, beti de furie si insetati de sange, sa puna piciorul pe corveta. Din gabiile lor revarsau, ca o cascada arzanda, grenade care faceau aproape imposibil de aparat puntea Syphantei, cu toate ca si ea le raspundea cu grenade zvarlite de mana gabierilor sai. Henry d'Albaret se vazu asaltat din toate partile. Bastingajele corvetei, desi erau mai inalte decat ale bricurilor, fura napadite de asediatori. Piratii sareau de la o verga la alta si, gaurind plasele de protectie, se napusteau pe punte. Ce mai conta ca unii erau ucisi inainte s-o atinga! Numarul lor era atat de mare, incat pierderea acestora nu se simtea.

Echipajul corvetei, redus acum la mai putin de doua sute de oameni valizi, trebuia sa se bata cu peste sase sute de dusmani.

Intr-adevar, cele doua bricuri serveau neincetat drept punte de trecere pentru noi atacatori, adusi de restul ambarcatiunilor flotilei. Era o masa careia era aproape cu neputinta sa-i rezisti. Sangele incepu sa curga in siroaie pe puntea Syphantei. Ranitii, in spasmele agoniei, se mai ridicau o data pentru a mai da o ultima lovitura de pistolet sau de pumnal. Totul era invalmasit in mijlocul fumului. Dar pavilionul corfiot nu avea sa coboare cata vreme mai exista un singur om in viata pentru a-1 apara!

In punctul cel mai fierbinte al acestei crunte inclestari, Xaris se batea ca un leu. Nu parasise duneta. De douazeci de ori securea, tinuta din scurt de bratul sau viguros, abatandu-se in capul vreunui pirat, il salva de la moarte pe Henry d'Albaret.

Acesta din urma, totusi, in mijlocul tumultului, desi nu putea face nimic contra numarului atacatorilor, ramanea mai departe stapan pe sine. La ce se gandea? Sa se predea? Nu. Un ofiter francez nu se preda piratilor. Bine, dar atunci, ce va face? il va imita, oare, pe eroul Bisson, care, cu zece ani mai inainte, in conditii asemanatoare, isi aruncase corabia in aer ca sa nu cada in mana turcilor? Va nimici el, o data cu corveta, cele doua bricuri acrosate in flancurile sale? Dar aceasta ar fi insemnat sa absoarba in aceeasi distrugere si ranitii de pe Syphanta, si prizonierii smulsi lui Nicolas Starkos, femeile si copiii! S-o sacrifice pe HadjineL. Iar cei care ar fi scapat de explozie, daca Sacratif i-ar fi lasat in viata, cum aveau sa mai scape, de data aceasta, ororilor sclaviei?

— Ia seama, comandante! striga Xaris, aruncandu-se in fata lui.

O secunda mai tarziu si Henry d'Albaret ar fi fost lovit de moarte. Dar Xaris il prinse in bratele sale pe piratul care se pregatea sa loveasca si il azvarli in mare. De trei ori, si altii voira sa ajunga pana la Henry d'Albaret; de trei ori, insa, Xaris ii dobori la picioarele sale.

Intre timp, puntea corvetei fusese in intregime inundata de masa atacatorilor. Abia de se mai auzira cateva impuscaturi. Lupta se dadea mai ales cu arme albe, iar strigatele acopereau detunaturile prafului de pusca.

Piratii, deja stapani pe teuga din fata, sfarsisera prin a cuceri intreg spatiul de pana la radacina catargului principal. Putin cate putin, impingeau echipajul inapoi, catre duneta. Erau zece contra unul – pe putin. Cum sa mai fi fost posibila rezistenta? Comandantul d'Albaret, daca ar fi vrut atunci sa arunce in aer corveta, nici n-ar mai fi putut sa-si puna planul in aplicare. Atacatorii ocupau intrarea in tambuchi si bocaportul care dadeau inauntrul corvetei. Se raspandisera prin camera bateriei si sub punte, unde lupta continua cu aceeasi indarjire. Sa mai ajunga pana la depozitul de praf de pusca, nici nu incapea vorba.

De altfel, pretutindeni, piratii biruiau prin superioritatea numerica. O ultima baricada, facuta din trupurile camarazilor morti sau raniti, ii mai despartea de pupa Syphantei. Primele randuri, impinse de cele din spate, se catarara pe aceasta baricada, dupa ce o ingrosara inca si mai mult, adaugand gramezii alte cadavre proaspete. Apoi, calcand peste lesuri, cu picioarele in sange, se imbulzira la asaltul dunetei.

Acolo erau adunati vreo cincizeci de oameni si vreo cinci sau sase ofiteri, cu capitanul Todros. Ei il inconjurasera pe comandantul lor, hotarati sa reziste pana la moarte.

Pe acest spatiu ingust, lupta fu disperata. Pavilionul, doborat de pe cornul brigantinei o data cu arborele artimon, fusese reinaltat in bastonul de la pupa. Era ultimul post, pe care onoarea poruncea sa fie aparat pana la cel din urma om.

Dar, oricat de hotarata ar fi fost, ce putea face aceasta mica trupa impotriva celor cinci sau sase sute de pirati, care ocupau, in acel moment, teuga de la prova, puntea, gabiile – de unde curgea grindina de grenade? Echipajele flotilei le veneau necontenit in ajutor primilor asediatori. Erau atatia banditi, incat atacul lor nu slabise deloc, in vreme ce fiecare minut in plus imputina numarul aparatorilor dunetei.

Aceasta duneta, totusi, rezista ca o fortareata. Fu nevoie sa o ia cu asalt in mai multe randuri. Nu se poate inchipui cat sange se varsa pentru a o cuceri. In sfarsit, ceda! Aparatorii Syphantei fura siliti sa se retraga sub avalansa inamicilor pana la coronament. Acolo, se regrupara in jurul pavilionului, caruia ii facura un zid de aparare din trupurile lor. Henry d'Albaret, in mijlocul lor, cu pumnalul intr-o mana si pistoletul in cealalta, dadu ultimele lovituri.

Nu! Comandantul corvetei nu s-a predat! A fost coplesit de numarul adversarilor! Atunci, isi dori sa moara. Zadarnic! Parea ca, pentru cei care il atacau, ar fi existat un ordin secret de a-1 prinde viu – ordin a carui executie costa viata a douazeci dintre cei mai indarjiti, cazuti sub securea lui Xaris.

Henry d'Albaret fu prins, in sfarsit, impreuna cu doi ofiteri, care rezistasera cot la cot cu de el. Xaris si ceilalti mateloti se vazura legati fedeles. Pavilionul Syphantei inceta sa mai fluture la pupa!

In acelasi timp, strigate, vociferari, urale, izbucnira din toate partile. Erau invingatorii care urlau pentru a-si aclama cu mai multa tarie seful:

— Sacratif! Sacratif!

Acest sef aparu, atunci, deasupra bastingajelor corvetei. Masa piratilor se dadu in laturi pentru a-i face loc. El inainta incet spre pupa, calcand in picioare, fara sa-si dea seama, cadavrele tovarasilor sai. Apoi, dupa ce urca scara insangerata a dunetei, inainta spre Henry d'Albaret.

Comandantul Syphantei il vedea, in sfarsit, pe cel pe care gloata piratilor tocmai il salutase cu numele de Sacratif.

Era Nicolas Starkos.

Capitolul XV.

DEZNODAMANT

L upta dintre flotila si corveta durase mai bine de doua ore si jumatate. In tabara asediatorilor se numarau pe putin o suta de oameni ucisi sau raniti si aproape tot atat in echipajul Syphantei, din cei doua sute cincizeci. Aceste cifre sunt graitoare pentru incrancenarea cu care s-au luptat in ambele tabere si unii si ceilalti. Dar numarul unora sfarsise prin a invinge curajul celorlalti. Victoria nu fusese obtinuta pe drept. Henry d'Albaret, ofiterii, matelotii si pasagerii sai erau acum in mainile nemilosului Sacratif.

Sacratif sau Starkos era unul si acelasi, in fapt. Pana atunci, nimeni nu stiuse ca sub acest nume se ascundea un grec, o odrasla a Magnei, un tradator, castigat de partea cauzei asupritorilor. Da! Era Nicolas Starkos cel care comanda aceasta flotila, cel care prin nemaiauzitele sale cruzimi varase groaza in aceste mari! El era cel care adauga acestei marsave indeletniciri ele pirat un comert inca si mai marsav! El era cel care ii vindea berberilor, necredinciosilor, pe compatriotii sai, prizonierii scapati din masacrul turcilor! El era Sacratif! Si aceasta porecla de razboi sau, mai degraba, porecla de pirat, apartinea fiului Andronikai Starkos!

Sacratif – asa il vom numi de acum incolo —, Sacratif isi stabilise de multi ani centrul operatiunilor sale in insula Scarpanto. Acolo, in fundul gol-fuletelor necunoscute de pe coasta orientala, se gaseau principalele adaposturi ale flotilei sale. Acolo salasluiau tovarasii sai, fara de lege, fara de credinta, care ii cladeau ascultare orbeste, carora el le putea cere orice in materie de violenta si de indrazneala, si care alcatuiau echipajele a douazeci de vase, al caror comandament ii apartinea, incontestabil, lui.

Dupa plecarea sa din Corfu, la bordul Karystei, Sacratif se indreptase direct spre Scarpanto. Scopul era sa reinceapa expeditiile de jaf in Arhipelag, cu speranta de a reintalni corveta, pe care o vazuse ridicand ancora pentru a iesi in larg si careia ii cunostea destinatia. Cu toate acestea, ocupandu-se de Syphanta, nu renunta la gandul de a o regasi pe Hadjine Elizundo si milioanele sale, cum nu renunta nici la gandul de a se razbuna pe Henry d'Albaret.

Flotila piratilor pornise, asadar, in cautarea corvetei; dar, desi Sacratif auzise vorbindu-se de aceasta si de pedepsele pe care le aplicase piratilor din nordul Arhipelagului, nu reusise sa-i dea de urma. Nu el fusese cel care, asa cum se zvonise, comandase banditii in lupta de la Lemnos, unde capitanul Stradena isi gasise sfarsitul; el, insa, fusese cel care fugise cu saica din portul Thasos, evitand corveta care sustinea batalia in fata portului. Numai ca, pe atunci, inca nu stia ca Syphanta trecuse sub comandamentul lui Henry d'Albaret, si n-a aflat-o decat in momentul in care 1-a vazut in piata de sclavi din Scarpanto.

Sacratif, fugind din Thasos, venise sa faca escala in Syros si nu parasise aceasta insula decat cu patruzeci si opt de ore inainte de sosirea corvetei. D'Albaret nu se inselase crezand ca saica navigase spre Creta. Acolo, in portul Grabousa, era asteptat bricul care trebuia sa il aduca pe Sacratif la Scarpanto, unde voia sa pregateasca o noua campanie. Corveta zarise bricul la putin timp dupa ce parasise Gabrousa si il urmarise, fara a putea sa-1 ajunga, intr-atat viteza lui era de mare.

Sacratif, in ceea ce-1 priveste, o recunoscuse de indata pe Syphanta. Sa se repeada asupra ei, sa incerce s-o cucereasca prin abordaj, sa-si satisfaca ura distrugand-o – acesta fusese intaiul sau gand. Dar, chibzuind, isi spusese ca era mai bine sa continue sa mearga de-a lungul tarmului Cretei, atragand corveta pana in vecinatatile insulei Scarpanto, apoi sa dispara intr-unui din refugiile numai de el stiute.

Ceea ce se si intamplase, dupa care seful piratilor se ocupase de a-si pune flotila pe roate ca sa atace Syphanta – dar, atunci, imprejurarile grabisera deznodamantul acestei drame.

Se stie ce a urmat, se stie de ce Sacratif venise in piata de la Arkassa, se stie cum, dupa ce o regasise pe Hadjine Elizundo printre prizonierii batis-tanului, se trezise fata in fata cu Henry d'Albaret, comandantul corvetei.

Sacratif, crezand ca Hadjine Elizundo era in continuare bogata mostenitoare a bancherului corfirot, voise cu orice pret sa-i devina stapan. Interventia lui Henry d'Albaret ii facuse tentativa sa esueze.

Apoi, mai hotarat ca niciodata sa puna mana pe Hadjine Elizundo, sa se razbune pe rivalul sau si sa distruga corveta, Sacratif il luase pe Skopelo cu el si se intorsese pe coasta de vest a insulei. Ca Henry d'Albaret va planui sa paraseasca imediat Scarpanto ca sa-i repatrieze pe prizonieri era mai presus de indoiala. Flotila fusese, asadar, reunita aproape in totalitate si, inca de a doua zi, repornise pe mare. Circumstantele favorizandu-i inaintarea, Syphanta cazuse in puterea sa.

Atunci cand Sacratif punea piciorul pe puntea corvetei, era ora trei noaptea. Briza incepuse sa se faca simtita, ceea ce le permise celorlalte corabii sa-si reia pozitiile, astfel incat s-o tina pe Syphanta in continuare in bataia tunurilor. Cat despre cele doua bricuri, acrosate in flancurile sale, a trebuit sa astepte porunca sefului lor de reimbarcare.

Dar, in momentul de fata, nu ii statea mintea la aceasta, asa ca o suta de pirati ramasera impreuna cu el la bordul corvetei.

Sacratif nu ii adresase inca nici un cuvant comandantului d'Albaret. Se multumise sa schimbe vreo doua vorbe cu Skopelo, iar acesta ii dusese pe prizonieri, ofiteri si mateloti, spre tambuchi. Tot acolo ii adusera si pe aceia dintre tovarasii lor care fusesera prinsi la baterie si sub punte; apoi, toti fura siliti sa coboare in fundul calei, al carei chepeng se inchise deasupra lor. Ce soarta li se rezerva? Fara indoiala, o moarte cumplita, care ii va nimici o data cu distrugerea Syphantei!

Acum nu mai ramasesera, pe duneta, decat Henry d'Albaret si capitanul Todros, dezarmati, legati unul in spatele celuilalt, in ochii tuturor, sub supraveghere.

Sacratif, inconjurat de o duzina din cei mai salbatici pirati ai sai, facu un pas catre ei.

— Nu am stiut, zise el, ca Syphanta era comandata de Henry d'Albaret! Daca as fi stiut, n-as fi sovait sa-i ofer lupta in marile Cretei si n-ar mai fi putut sa vina sa le faca, apoi, concurenta Parintilor Milei, in piata din Scarpanto.

— Daca Nicolas Starkos ne-ar fi asteptat in marile Cretei, raspunse comandantul d'Albaret, ar atarna deja spanzurat de o verga a trinchetului de pe Syphanta!

— Adevarat? relua Sacratif. O judecata expeditiva si sumara.

— Da! judecata care se cuvine unei capetenii de pirati!

— Ia seama, Henry d'Albaret, striga Sacratif, ia seama! Verga ta mai este inca pe trinchetul corvetei si n-am decat sa fac un singur semn.

— Fa-1!

— Nu se spanzura un ofiter! striga capitanul Todros. Se impusca! Aceasta moarte dezonoranta.

— Este singura pe care poate s-o ofere unul lipsit de onoare! ii raspunse Henry d'Albaret.

La aceasta ultima replica, Sacratif facu un gest a carui semnificatie piratii o cunosteau prea bine. Era o sentinta la moarte.

Cinci sau sase oameni se repezira la Henry d'Albaret, in vreme ce restul il tineau pe capitanul Todros, care se straduia sa-si rupa legaturile.

Comandantul Syphantei fu tarat la prova, in mijlocul celor mai crancene sudalme. Deja se trecuse un streang prin inelul de prindere al vergii si mai erau vreo cateva secunde pana cand marsava executie sa-i fie aplicata unui ofiter francez, cand pe punte aparu Hadjine Elizundo.

Fata fusese adusa la ordinul lui Sacartif. Ea aflase ca seful acestor pirati era Nicolas Starkos. Dar nici siguranta de sine, nici mandria nu ii slabisera vreo clipa.

Si, intai de toate, ochii sai il cautara pe Henry d'Albaret. Nu stia daca el supravietuise in mijlocul echipajului sau decimat. Il zari! Era in viata. in viata, dar pe punctul de a suferi supliciul suprem!

Hadjine Elizundo alerga catre el, strigand:

— Henry! Henry!

Piratii se pregateau sa-i desparta, cand Sacratif, care venea spre prova corvetei, se opri la cativa pasi de Hadjine si de Henry d'Albaret. ii privi pe amandoi cu o cruda ironie.

— Iat-o pe Hadjine Elizundo in mainile lui Nicolas Starkos! zise el, incru-cisandu-si bratele. O am, asadar, in puterea mea pe mostenitoarea bogatului bancher din Corfu!

— Pe mostenitoarea bancherului din Corfu, dar nu si mostenirea! raspunse rece Hadjine.

Aceasta precizare, Sacratif nu se putea sa n-o priceapa. De aceea, relua, zicand:

— Vreau sa cred ca logodnica lui Nicolas Starkos nu ii va refuza mana, regasindu-1 sub numele de Sacratif.

— Eu! striga Hadjine.

— Tu! raspunse Sacratif cu si mai multa ironie. Ca esti recunoscatoare fata de generosul comandant al Syphantei, pentru faptul ca te-a rascumparat, este un lucru bun. Dar ceea ce a facut el, ara incercat si eu sa fac! Ar fi fost tot pentru tine, nu pentru acesti prizonieri, de care nu-mi pasa catusi de putin, da! numai pentru tine, si ti-as fi sacrificat intreaga mea avere! O clipa sa mai fi durat, frumoasa Hadjine, si deveneam stapanul tau. sau mai degraba sclavul tau!

Vorbind astfel, Sacratif mai facu un pas inainte. Fata se lipi mai strans de Henry d'Albaret.

— Mirezabilule! striga ea.

— Ei, da! intr-adevar mizerabil, Hadjine, raspunse Sacratif. Tocmai de aceea contez pe milioanele tale, ca scap de mizerie!

La aceste cuvinte, fata inainta spre Sacratif:

— Nicolas Starkos, zise ea cu voce limpede, Hadjine Elizundo nu mai are nimic din averea pe care o ravnesti! Aceasta avere, ea a cheltuit-o ca sa indrepte raul pe care tatal ei 1-a facut ca s-o agoniseasca! Nicolas Starkos, Hadjine Elizundo este mai saraca, acum, decat cel din urma dintre acesti nefericiti pe care Syphanta ii readucea la ei in tara!

Aceasta dezvaluire neasteptata produse o schimbare la Sacratif. Atitudinea i se transforma subit. In ochii sai licari un fulger de manie. Da! inca mai contase pe acele milioane pe care Hadjine Elizundo ar fi fost obligata sa le sacrifice pentru a-i salva, la schimb, viata lui Henry d'Albaret! Si din aceste milioane – ea tocmai ii spusese, cu un accent de sinceritate care nu putea lasa nici o umbra de indoiala – nu ii mai ramasese nimic!

Sacratif o privi pe Hadjine, apoi il privi pe Henry d'Albaret. Skopelo nu-1 scapa din ochi, cunoscandu-1 indeajuns, pentru a sti care avea sa fie deznodamantul acestei drame. De altfel, ordinele referitoare la distrugerea corvetei fusesera deja date si acum nu astepta decat un semn pentru a le executa.

Sacratif se intoarse catre el:

— Da-i drumul, Skopelo!

Skopelo, urmat de cativa dintre ciracii sai, cobori scara ce conducea la baterie si se indrepta spre depozitul de praf de pusca, situat la pupa Syphantei.

In acelasi timp, Sacratif ordona piratilor sa treaca inapoi la bordul bricurilor, inca legate de flancurile corvetei.

Henry d'Albaret intelesese. Nu doar prin moartea lui avea sa-si satisfaca Sacratif pofta de razbunare. Sute de nefericiti erau condamnati sa piara o data cu el, pentru a ostoi mai pe deplin ura acestui monstru!

Deja cele doua bricuri isi dezlegasera ghearele de abordaj si incepusera sa se indeparteze, ridicand in vant cateva panze care sa ajute vaslele lor de galere. Dintre toti piratii, nu mai ramasesera decat vreo douazeci la bordul corvetei. Barcile asteptau in lungul Syphantei momentul cand Sacratif va ordona tuturor sa coboare in ele, cu el in frunte. In clipa aceea, Skopelo si oamenii sai reaparura pe punte.

— Imbarcarea! zise Skopelo.

— Imbarcarea! striga Sacratif cu o voce teribila. in cateva minute, nu va mai ramane nimic din aceasta blestemata de corabie! Ah! Nu voiai o moarte dezonoranta, Henry d'Albaret! Fie! Explozia nu-i va ocoli nici pe prizonierii, nici pe echipajul, nici pe ofiterii Syphantei! Multumeste-mi ca-ti ofer o astfel de moarte, intr-o atat de onorabila companie!

— Da, multumeste-i, Henry, zise Hadjine, multumeste-i! Cel putin, vom muri impreuna!

— Tu, sa mori, Hadjine?! ricana Sacratif. Nu! Tu vei trai si vei fi sclava mea. sclava mea! Pricepi?

— Ticalosule! striga Henry d'Albaret.

Fata se lipise si mai strans de el. Ea sa fie la bunul plac al acestui om!

— Luati-o! ordona Sacratif.

— Si imbarcarea! adauga Skopelo. Nu mai e timp!

Doi pirati se aruncasera asupra Hadjinei. O tarara spre scara corvetei.

— Si acum, striga Sacratif, sa pieriti cu totii o data cu Syphanta, toti.

— Da! Toti. si mama ta o data cu ei!

Era glasul batranei prizoniere, care aparuse pe punte, de aceasta data cu fata descoperita.

— Mama mea. la bord! striga Sacratif.

— Mama ta, Nicolas Starkos! raspunse Andronika, si de mana ta o sa mor!

— Luati-o! Luati-o! urla Sacratif.

Cativa dintre insotitorii sai se repezira spre Andronika.

Dar, in acel moment, puntea fu invadata de supravietuitorii Syphantei. Reusisera sa sparga tabliile chepengului calei unde fusesera incuiati si acum dadeau navala prin teuga de la prova.

— La mine! La mine! striga Sacratif.

Piratii care mai erau inca pe punte, imbolditi de Skopelo, incercara sa-i sara in ajutor. insa marinarii, inarmati cu securi si pumnale, ii doborara, pana la cel din urma.

Sacratif se simti pierdut. Dar, cel putin, toti cei pe care ii ura aveau sa piara o data cu el!

— Sari o data, corveta blestemata, striga el, sari o data in aer!

— Sa sara in aer! Syphanta noastra! Niciodata!

Era Xaris, care aparu tinand un fitil aprins, smuls de la unul din butoaiele de pulbere clin depozit. Apoi, aruncancau-se catre Sacratif, dintr-o lovitura de secure il lasa fara suflu, intins pe punte.

Andronika scapa un strigat. Tot ce mai ramane din sentimentul matern in inima unei mame, chiar si dupa atatea crime, reactionase in ea. Aceasta lovitura, care tocmai se abatuse asupra fiului sau, ea ar fi vrut s-o devieze.

Au vazut-o atunci apropiindu-se de trupul fara viata al lui Nicolas Starkos, ingenunchind, ca pentru a-i da ultima iertare intr-un ultim ramas-bun. Apoi, se prabusi, la randul ei.

Henry d'Albaret se repezi spre ea.

— E moarta! zise. Dumnezeu sa-1 ierte pe fiu din mila pentru mama sa! Intre timp, unii dintre pirati, care urcasera in barci, reusisera sa acosteze un bric. Vestea mortii lui Sacratif se raspandi imediat. Trebuia razbunat, asa ca tunurile flotilei reincepura sa bubuie asupra Syphantei.

Zadarnic, de data aceasta! Henry d'Albaret reluase comandamentul corvetei. Ce mai ramasese din echipaj – vreo suta de oameni – se aseza din nou la piesele de artilerie din baterie si la obuzierele de pe punte si replica victorios sarjelor piratilor.

Foarte curand, unul dintre bricuri – chiar acela pe care Sacratif arborase pavilionul negru – fu atins pe linia de plutire si se scufunda, in mijlocul oribilelor blesteme ale banditilor de la bordul sau.

— Hai! Baieti, hai! striga Henry d'Albaret. Ne vom salva Syphanta noastra!

Si lupta continua, si dintr-o parte, si din cealalta; dar neinfrantul Sacratif nu mai era printre ei pentru a-si indruma piratii, iar acestia nu mai indraznira sa forteze sansele unui nou abordaj. Curand, nu mai ramasera decat cinci vase din toata aceasta flotila. Tunurile Syphantei le puteau scufunda de la distanta. De aceea, cum briza devenise destul de puternica, se folosira de prilej pentru a fugi.

— Traiasca Grecia! striga Henry d'Albaret, in timp ce culorile Syphantei erau inaltate in varful catargului principal.

— Traiasca Franta! raspunse intregul echipaj, asociind numele acestor doua tari, care fusesera atat de strans unite in timpul Razboiului de Independenta.

Se facuse ora cinci dupa-amiaza. In ciuda atator osteneli, nici un om nu voi sa se odihneasca inainte ca Syphanta sa fie readusa in stare sa navigheze.

S-au invergat panzele de schimb, s-au intarit coloanele catargelor, s-a fixat un catarg improvizat pentru a inlocui artimonul, s-au intins fungi noi, s-au capelat noi gabii, s-a reparat carma si, in aceeasi seara, Syphanta isi relua drumul spre nord-vest.

Trupul neinsufletit al Andronikai Starkos, depus sub duneta, a fost vegheat cu respectul pe care il impunea amintirea patriotismului sau. Henry d'Albaret voia sa redea pamantului natal ramasitele pamantesti ale acestei curajoase femei. Cat despre lesul lui Nicolas Starkos, i-au legat o ghiulea de picioare si a disparut sub apele acestui Arhipelag, pe care piratul Sacratif le tulburase prin atatea crime!

Douazeci si patru de ore mai tarziu, la 7 septembrie, in jurul orei sase seara, Syphanta ajunse la insula Egina si intra in port, dupa un an intreg de croaziera, in care restabilise siguranta marilor Greciei. Acolo, pasagerii au facut sa rasune vazduhul de mii de urale. Apoi, Henry d'Albaret isi lua ramas-bun de la ofiterii de la bord, de la echipajul sau, si ii remise capitanului Todros comandamentul acestei corvete, pe care Hadjine o darui noului guvern.

La cateva zile dupa aceea, in mijlocul unei mari multimi si in prezenta statului major, a echipajului si a prizonierilor repatriati de catre Syphanta, se celebra casatoria dintre Hadjine Elizundo si Henry d'Albaret. A doua zi, amandoi plecara spre Franta, insotiti de Xaris, care nu avea sa-i mai paraseasca; dar sperau sa revina in Grecia, indata ce imprejurarile le-ar fi ingaduit.

De altfel, aceste mari, atat de lunga vreme tulburi, incepusera deja sa revina la calm. Ultimii pirati disparusera, iar Syphanta, sub ordinele capitanului Todros, nu mai intalni nici urma din pavilionul negru, inghitit o data cu Sacratif. Arhipelagul nu mai era in flacari – era, dupa stingerea ultimelor focuri, Arhipelagul redeschis comertului din Extremul Orient.

Regatul elen, intr-adevar, multumita eroismului fiilor sai, avea sa-si reia foarte curand locul printre statele libere ale Europei. La 22 martie 1829, sultanul a semnat o conventie cu puterile aliate. La 22 septembrie, batalia de la Petra a asigurat victoria grecilor. In 1832, tratatul de la Londra ii acorda coroana printului Otto de Bavaria. Regatul Greciei era definitiv intemeiat.

Cam prin aceasta perioada, Henry si Hadjine d'Albaret au revenit sa se stabileasca in aceasta tara, cu o modesta situatie baneasca, este adevarat; dar de ce le-ar fi trebuit mai mult ca sa fie fericiti, cata vreme fericirea se afla in ei insisi!

SFARSIT








Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Ionel Teodoreanu La Medeleni - Vol.2 si 3 - partea 1, 2
Legenda valaha al. mitru - strigatul huhurezului
Lynn austin taramuri ascunse
Vulturii de foc al. mitru - turnul
Jo nesbo - calaul - prima parte
Jeffery deaver - colectionarul de oase
George orwell - ferma animalelor (animal farm, 1945)
Fundatia - Isaac Asimov




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu