Conceptul, evolutia istorica si caracterele juridice ale dreptului de uzufruct

Conceptul, evolutia istorica si caracterele juridice ale dreptului de uzufruct

& 1. Notiunea dreptului de uzufruct

Din punct de vedere terminologic, cuvantul uzufruct provine de la latinescul uzufructus, unirea cuvintelor latine usus (folosire) si fructus (fructe), ceea ce inseamna un drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun ce ii apartine altei persoane si care trebuie sa-l restituie la incetarea acestui drept.[1] Notiunea de uzufruct in doctrina este studiata ca un drept esentialmente vremelnic ce confera uzufructuarului puterea de a exercita asupra lucrului altuia unele atribute ale proprietatii si anume cele cuprinse in jus utendi et fruiendi.[2] Aceasta este o interpretare clasica a conceptului de uzufruct, care scoate in relief doua din caracterele principale ale acestuia: ca este un jus in re aliena si ca nu comporta facultatea de a dispune de lucru. Altfel spus, dreptul de uzufruct este un drept real principal de folosinta, derivat al dreptului de proprietate al proprietarului, insa spre deosebire de proprietar, uzufructuarul detine acest drept mai limitat, fiind insotit de

obligatia de a conserva substanta bunului folosit.

In opinia legiuitorul roman expusa in art. 517 Cod civil "Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, intocmai ca insusi proprietarul lor, inca cu indatorirea de a le conserva substanta."

Codul civil francez defineste uzufructul ca un " drept de a se folosi ca un proprietar de bunurile a caror proprietate apartine altuia, insa cu sarcina de a le conserva substanta", sintagma care ar suna astfel jus alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia.[3]

Aceste definitii legale ale dreptului de uzufruct sunt criticate, pe buna dreptate, in literatura de specialitate, pentru ca ele nu precizeaza natura juridica a uzufructului si nici caracterul temporar al acestuia.[4]

In doctrina gasim si alte definitii ale dreptului de uzufruct. Astfel, in temeiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul este indreptatit sa uzeze de un bun neconsumptibil care este proprietatea altuia si sa-si insuseasca fructele si veniturile, potrivit cu destinatia bunului, fiind obligat sa-i conserve substanta. Dupa opinia cercetatorului Dm. Florescu, uzufructul este un drept real, principal (jus in re), vremelnic sau viager, mobiliar sau imobiliar, dupa obiectele la care se aplica, care confera titularului sau (uzufructuarului) atributele posesiei si folosintei (jus utendi si fruendi) lucrului altuia (alienis rebus), cu aceleasi drepturi si prerogative si sub aceleasi sarcini pe care le are nudul proprietar cu obligatia de a conserva substanta lucrului si de a-l restitui la incetarea uzufructului;[5] sau "Uzufructul este dezmembramantul dreptului de proprietate privata, cu caracter temporar, care confera titularului sau atributul de a stapani bunul altuia in calitate de uzufructuar, precum si atributul folosintei asupra acestui bun, inclusiv posibilitatea cedarii emolumentului acestei folosinte, cu indatorirea de a-i conserva substanta, atribute care trebuie sa fie exercitate cu respectarea limitelor naturale si juridice."[6]

Uzufructul reprezinta, deci, rezultatul dezmembrarii dreptului de proprietate in elementele sale si atribuirea unora dintre ele si anume jus abutendi proprietarului, iar jus possidendi, jus utendi si jus fruendi unei alte persoane numite uzufructuar.

Proprietarul unui lucru supus la uzufruct este redus la dreptul de a dispune, neputandu-se insa servi sau bucura de lucru si insusi dreptul de a dispune nu este complet, fiind mai mult teoretic.[7] Nu este complet, deoarece titularul nu poate decat sa instraineze lucrul, neavand posibilitatea sa-l distruga sau sa-i schimbe destinatia, fiindu-i interzis prin lege sa-l lipseasca pe uzufructuar de folosinta lucrului. Este teoretic, fiindca in ceea ce priveste dreptul de a instraina, proprietarul nu poate instraina decat cu greu un lucru supus la uzufruct, orice achizitor al lucrului va trebui sa respecte uzufructul stabilit, astfel se va gasi cu greu un amator care sa cumpere un lucru de care nu se poate folosi.

Vorbind despre definirea uzufructului, acesta poate fi definit in trei sensuri: in sens de institutie juridica, de raport juridic si de drept subiectiv.

In sens de institutie juridica sau in sens obiectiv, dreptul de uzufruct reprezinta un

ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre proprietarul unui lucru (nudul proprietar) si uzufructuarul in vederea posedarii, folosirii si insusirii fructelor de la acest lucru de catre ultimul, acesta avand obligatia de a conserva substanta acestui lucru.

In sens de raport juridic dreptul de uzufruct reprezinta o legatura juridica dintre doua persoane (nudul proprietar si uzufructuar) aparuta in baza legii, a unui act juridic sau a hotararii instantei de judecata si exprimata in anumite drepturi si indatoriri dintre nudul proprietar si uzufructuar, precum si dintre ultimii si persoanele terte in vederea posedarii, folosirii si dispunerii de un anumit lucru.[8]

In sensul de drept subiectiv, dreptul de uzufruct este un drept (o posibilitate garantata prin lege) ce-i apartine uzufructuarului de a poseda, de a folosi si a culege fructele de la un lucru (un bun) ce apartine altei persoane cu drept de proprietate.

Fiind un raport juridic civil, dreptul de uzufruct isi are subiectii sai: titularul dreptului de proprietate care la aparitia dreptului de uzufruct se transforma in "nud proprietar" si "uzufructuarul" care obtine dreptul de folosinta a bunului si fructelor acestuia. Deoarece proprietarul isi pastreaza doar dreptul de dispozitie asupra bunului, o astfel de proprietate este nuda (goala sau fara continut), titularul ei fiind denumit nud proprietar, adica un proprietar lipsit de atributele posesiei si ale folosintei si chiar de cel al dispozitiei materiale. Trebuie de remarcat ca nuda proprietate nu este un dezmembramant al dreptului de proprietate, ci doar una din formele in care acest drept poate sa existe.

Nud proprietar poate fi doar proprietarul bunului dat in uzufruct, persoana fizica sau juridica, respectandu-se prevederile legale privind capacitatea juridica a persoanelor.

Uzufructuar poate fi orice persoana (persoana fizice sau juridica) care devine titular al

dreptului de uzufruct. Uzufructul se poate constitui, in favoarea uneia sau mai multor persoane existente la data deschiderii uzufructului. Atunci cand in calitate de uzufructuar apare o persoana fizica, se impune necesitatea aplicarii prevederilor privind capacitatea juridica a acesteia, evidentiindu-se formele capacitatii de folosinta si ale capacitatii de exercitiu ce variaza in functie de varsta si starea psihica. Iar in cazul in care uzufructuarul este o persoana juridica, urmeaza sa se tina cont de specificul capacitatii juridice ale acesteia, deoarece ea poate folosi bunurile transmise de nudul proprietar doar in realizarea scopurilor statutare. In cazurile cand uzufructul apare in temeiul legii, nu se tine cont de capacitatea juridica a persoanelor fizice si juridice.

Uzufructul disociaza (dezmembreaza) prerogativele a caror suma constituie dreptul de proprietate, astfel:

- pe de o parte, uzufructuarul care are folosinta bunului si perceperea fructelor (jus utendi et fruendi);

- pe de alta parte, nudul proprietar (numit astfel in opozitie cu proprietarul deplin), care

este lipsit de cele doua prerogative esentiale ce apartin uzufructuarului si care pastreaza numai dreptul de a dispune de bun, sub rezerva uzufructului care-l greveaza.

Reiesind din definitia legala de a poseda bunul (jus possidendi), de a-l folosi (jus utendi) si de a-i culege fructele (jus fruendi) intocmai ca proprietarul, uzufructuarul exercita prerogativele sale in mod direct si nemijlocit asupra bunului, fara a avea nevoie de o prestatie specifica din partea nudului proprietar, sau a oricarei alte persoane.[9] [151, p.374]. In afara de aceasta, uzufructuarul exercitandu-si prerogativele sale asupra bunului in mod direct si nemijlocit, se bucura de toate fructele care le produce bunul si care trec in proprietatea acestuia la data culegerii. Chiar daca este un drept asupra bunului altuia, uzufructul presupune o legatura directa intre titularul sau si bunul respectiv. Uzufructul este deci un drept real cu caracter principal, intrucat are o existenta autonoma, independent de orice drept de creanta. Facand parte din sfera drepturilor reale principale, uzufructul este inclus cu siguranta in categoria dezmembramintelor, astfel cum au fost definite mai sus. Din aceasta perspectiva, definirea lui trebuie sa cuprinda specificul sau in raport cu alte dezmembraminte ale dreptului de proprietate.

In acest sens, se cere mentionat faptul ca exercitarea prerogativelor uzufructuarului este restransa sub dublu aspect si anume: uzufructuarul trebuie sa conserve substanta bunului care formeaza obiectul bunului sau in limita uzurii determinate de folosinta normala, iar atributele care au facut parte initial din continutul juridic al dreptului de proprietate si care au fost preluate de uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de limitele pana la care proprietarul insusi era indreptatit sa le exercite. Cu alte cuvinte, limitele materiale si juridice ale exercitarii dreptului de proprietate sunt, totodata, si limite ale exercitarii dreptului de uzufruct, desigur, cu referire la atributele care intra in continutul juridic al acestui dezmembramant.[10]

Alt specific al acestui dezmembramant consta in caracterul lui esentialmente temporar; el se stinge cel mai tarziu la moartea uzufructuarului, asa incat durata sa maxima este durata vietii acestuia (art. 557 C. Civ.). In cazul in care, in calitate de uzufructuar, apare o persoana juridica, a carei durata nu este de regula predeterminata, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani (art. 559 C. Civ.). Faptul ca asupra aceluiasi bun exista simultan doua drepturi reale nu inseamna ca ne aflam in prezenta unei coproprietati sau indiviziuni care ar putea inceta printr-o actiune in partaj. Uzufructul se caracterizeaza prin coexistenta asupra aceluiasi bun a doua drepturi reale diferite, independenta uzufructuarului si a nudului proprietar formand baza raporturilor lor.

Dreptul de uzufruct insa nu trebuie confundat cu dreptul de folosinta al unui folositor, parte dintr-un contract. Astfel, dreptul de folosinta este un drept real, iar dreptul de folosinta dintr-un contract - un drept de creanta. Intre aceste drepturi sunt multiple deosebiri. Astfel, dreptul de uzufruct izvoraste nemijlocit din prevederile legale, cel de creanta se naste doar la incheierea unui contract. Termenul dreptului de uzufruct poate fi viager, cel de folosinta contractuala este variat si depinde nu numai de intelegerea partilor, dar si de clasificari, calitati si de termenele de folosinta a bunului in functie de natura lui.

Utilitatea uzufructului este atat de reala, incat el a existat din vremurile cele mai indepartate.

Acest drept apare ca deja organizat la romani, o mare parte a regulilor moderne ale uzufructului fiind luate din dreptul roman. Aceasta institutie juridica a supravietuit in timp, s-a transmis de-alungul veacurilor pana in dreptul modern, fara a-si pierde din importanta si este si astazi o institutie viabila a vietii juridice.

§ 2. Aparitia si evolutia istorica a uzufructului

Ca si majoritatea institutiilor juridice ale dreptului civil, dreptul de uzufruct isi are originea in dreptul privat roman. Uzufructul (usufructus) impreuna cu uzul(usus) si abitatia (habitatio), care sunt specii reduse de uzufruct, se numeau in antichitate si se mai numesc in unele tari (Canada, Ucraina, Rusia) si astazi servitutii personale. Dreptul privat roman a cunoscut doua categorii mari de servituti: servitutile prediale si servitutile personale. Denumirea de servitute prediala provine de la cuvantul predium (mosie, latifundie, fond, teren de pamant), gratie faptului ca se refera la terenuri sau alte bunuri imobile legate in mod durabil de acestea. In perioada cea mai veche a dreptului roman servitutile prediale erau singura categorie de drepturi reale asupra bunurilor altuia, relatiile din cadrul lor se reglementau doar prin normele sistemului jus civile. Denumirea de servitutii personale provine de la caracterul personal al acestora.

Uzufructul se considera cel mai larg drept de folosinta a bunurilor straine, deoarece

uzufructuarului i se permitea sa se foloseasca practic de doua drepturi de folosinta: folosinta nu numai de bun (jus utendi), dar si de fructele acestuia (jus fruendi).

Potrivit definitiei lui Paul, jurisconsult roman, uzufructul era dreptul de a te folosi de lucrul altuia si de a culege fructele pastrandu-i substanta (usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia).[11] Aceasta definitie a fost preluata de Iustinian. Astfel, in Institutele 31 lui Iustinian (Usufructus est jus alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia) adica Uzufructul este dreptul de a folosi si culege fructele unor lucruri straine, pastrand neatinsa substanta lor).[12] Definitia nu este completa si genereaza confuzii intre dreptul real de uzufruct si dreptul de folosinta a locatarului (chirias sau arendas) care are, de asemenea, un drept de a se folosi de lucrul altuia, cu obligatia de a-i conserva substanta. Dar intre uzufruct si dreptul rezultat dintr-o locatiune, asa cum am mentionat mai sus, exista o deosebire esentiala.

Dreptul de uzufruct a aparut pe terenul relatiilor dintre barbat si femeia casatorita fara manus (fara avere). Deoarece, potrivit dreptului roman, femeia casatorita fara manus nu venea la mostenirea sotului, acesta ii lasa prin testament anumite bunuri pentru a le folosi si a le culege fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar bunurile ramaneau in familie, deoarece nuda proprietate asupra lor apartinea copiilor in calitate de mostenitori civili. Pe aceasta cale s-a realizat un dublu scop: asigurarea materiala a femeii dupa moartea barbatului si pastrarea bunurilor in sanul familiei agnatice. Cu timpul aceasta figura juridica, aplicata la origine numai intre barbatul si femeia casatorita fara manus s-a generalizat.[13]

Denumirea de servituti personale provine de la caracterul personal al acestora, ele fiind inalienabile, adica apartinand unor persoane concrete, avand termenul limitat in durata vietii titularului, iar in calitate de obiect - atat lucruri mobile, cat si imobile. De mentionat ca servitutile personale s-au pastrat in tarile Europei continentale, inclusiv pe teritoriul actual al tarii noastre, si in dreptul medieval, purtand amprentele timpului de atunci. De exemplu, in Codul Caragea esenta servitutilor prediale se exprima prin robirea lucrurilor, iar in Codul Calimah - prin serbirea lucrurilor.[14]

In dreptul privat roman era cunoscut si cvasiuzufructul, pe care savantii il definesc diferit.[15] Unii autori romani considerau cvasiuzufructul ca drept real de uzufruct care se exercita asupra unui bun consumptibil si din aceasta cauza, nu era un jus in re aliena, ci un adevarat drept de proprietate. El nu a fost recunoscut de la inceput. Uzufructul universal sau cu titlu universal intervenea atunci cand sotul lasa sotiei, prin testament, un drept de uzufruct asupra intregii averi. In acest caz, existand diverse bunuri, din care unele erau consumptibile, dispozitia nu era valabila. Printr-un sanatus-consult din primii ani ai Imperiului, un astfel de uzufruct a fost insa considerat valabil de la inceput. De aceea, uzufructuarul putea consuma bunurile respective, urmand sa le restituie in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate la moartea sa. In acest fel, s-a nascut institutia

quasi-uzufructului. Cvasiuzufructul avea trasaturi proprii care il deosebea de uzufruct si anume:

1. cvasiuzufructuarul devenea proprietar asupra bunului, si in consecinta, avea facultatea de a-l instraina. Vechiul proprietar pierdea aceasta calitate, ramanand numai cu un drept de creanta;

2. cvasiuzufructuarul nu avea obligatia de a restitui acelasi bun, ci un alt lucru in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate;

3. problema riscului pieirii fortuite in cazul cvasiuzufructului se rezolva tinand seama de faptul ca quasi-uzufructuarul avea proprietatea lucrului, deci prin aplicarea regulii res perit domino se ajungea la regula res perit debitori.[16]

Clasificarea dezmembramintelor in servitutii personale si servitutii reale sau prediale sunt o mostenire a dreptului roman, care s-a perpetuat in doctrina si in practica. Codul civil francez, denumit si Codul Napoleon a preluat aceasta institutie juridica, ocolind cu grija denumirea de "servitute personala". Autorii Codului Napoleon, influentati de principiile Revolutiei Franceze si mostenind ura pentru tot ce putea aminti de neegalitatile sociale ale vechiului regim si dependenta persoanelor unele fata de altele, au sters cuvantul servitute personala care ar fi putut reaminti vechea stare de lucruri. In realitate, uzufructul, uzul si abitatia nu au nimic comun cu iobagia feudala si cu drepturile feudale si teama autorului Codului Napoleon era neintemeiata. Pentru motive cu totul diferite insa, consideram ca nici astazi notiunea "servitute personala" nu este potrivita, nici utila. Intr-adevar, uzufructul, uzul si abitatia sunt drepturi reale. A le denumi servituti personale inseamna a produce o neintelegere in spirite, caci s-ar putea crede ca ele nu sunt drepturi reale. Or, ele sunt drepturi reale si denumirea de personale nu inseamna aici altceva decat ca ele sunt stabilite in favoarea unei persoane, si ca se sting odata cu moartea beneficiarului. Astfel, pentru a evita orice confuzie, ar fi bine sa fie inlaturat din limbajul juridic cuvantul de servitute personala.[17]

§ 3. Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct

Pentru a evidentia un drept de altul, este necesar de a-i compara caracterele juridice. Dat fiind faptul ca dreptul de uzufruct este un derivat al dreptului de proprietate, acesta dispune de caractere comune cu dreptul de proprietate, insa, totodata, in calitate de drept real de sine statator are caractere specifice doar lui.[18]

In aceasta ordine de idei, urmeaza a fi analizate caracterele juridice ale dreptului de uzufruct, elucidandu-se atat cele, comune, pe care le are in comun cu dreptul de proprietate, cat si caracterele lui specifice.

1. Caracterele juridice comune:

a) Reiesind din faptul ca dreptului de proprietate este un drept real principal, iar dreptul de uzufruct un derivat sau dezmembramant al dreptului de proprietate, se poate concluziona ca si acesta este un drept real principal. Deci, in primul rand, dreptul de uzufruct este un drept real (jus in re), pentru ca uzufructuarul se afla in relatie directa cu bunul, exercitand toate prerogativele pe care dreptul sau i le confera, fara a fi nevoit sa-i pretinda nudului proprietar o anumita conduita comparativ cu drepturile de creanta.

Uzufructul este un drept real principal, deoarece are o existenta autonoma si se exercita ca si dreptul de proprietate, insa fara a afecta substanta bunului si fara a-i decide soarta juridica. Uzufructul ca institutie juridica are drept izvor actul normativ, in special C.civ., titlul III "Despre uzufruct, despre uz si despre servitute" din cartea II " Despre bunuri si despre osebitele modificari ale proprietatii".

Conform doctrinei, uzufructul constituit asupra unei creante sau valori mobiliare

(actiuni, obligatiuni) nu mai este un drept real, pentru ca dreptul pe care se intemeiaza, deci care se naste, nu are acest caracter.[19]

b) Este un drept exclusiv, deoarece uzufructuarul fiind un titular de drept real, poate sa-l

exercite nestingherit de tertele persoane, adica este opozabil tuturor (erga omnes), inclusiv nudului proprietar pentru a fi considerata o posesie continua si netulburata.[20]

Analizand prevederile art. 517 C.civ., observam ca desi prin expresia: "de a se bucura cineva (uzufructuar) de lucrurile ce sunt proprietatea altuia (nudului proprietar), intocmai ca insusi proprietarul lor" se poate evidentia caracterul exclusiv al dreptului de

uzufruct, insa care este sau poate fi limitat de lege si de nudul proprietar. In acest sens,

articolul mentionat mai stipuleaza "cu indatorirea de a-i conserva substanta."

c) Uzufructul este prescriptibil, deoarece C.civ. il reglementeaza ca derivat al dreptului de proprietate privata, fiind posibila aplicarea lui domeniului privat al proprietatii publice a statului, astfel fiind aplicabile normele privind prescriptia extinctiva. Uzufructul, ca toate drepturile reale, este susceptibil de posesie, mai exact de cvasiposesie. Posesia uzufructului confera uzufructuarului actiunile posesorii (art.675 C.civ.) pentru valorificarea dreptului sau in justitie. Dreptul la actiune, in acest caz, este supus prevederilor C.civ., deci este prescriptibil in 3 de ani. Codul civil reglementeaza dreptul la aparare si a nudului proprietar, prevazand ca nudul proprietar este in drept sa exercite toate actiunile de aparare a dreptului de proprietate.

d) Uzufructul poate fi mobiliar si imobiliar, deoarece poate fi stabilit atat asupra unui bun

corporal mobil, cat si asupra unui imobil, potrivit prevederilor art. 520 C. Civ., "uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri mobile si imobile". Daca are ca obiect bunuri corporale, uzufructul confera titularului sau cele doua atribute specifice drepturilor reale: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta, cu mentiunea ca aceste prerogative apartin, in sens procesual, tuturor drepturilor reale, iar prerogativa preferintei, in acelasi sens procesual, apartine tuturor drepturilor patrimoniale.[21]

Obiectele date in uzufruct pot fi bunuri corporale, dar si incorporale, principala conditie este ca ele sa fie de natura neconsumptibila si in circuitul civil. Atunci cand obiectul uzufructului este un bun consumptibil, el poarta denumirea de quasi-uzufruct. In acest caz, uzufructuarul devine proprietarul lucrului dat in uzufruct si debitorul unui bun asemanator sau a valorii sale, care va fi stabilit la data restituirii, iar nudul proprietar devine un simplu creditor, deoarece, in caz de insolvabilitate a uzufructuarului, el nu va putea sa reia bunul (daca acesta n-a fost consumat), fiindca a pierdut proprietatea, bunul respectiv devenind gajul general al creditorilor chirografari.[22]

e) Din punctul de vedere al intinderii, dreptul de uzufruct poate fi universal - cand are ca obiect o universalitate de bunuri, cu titlu universal - cand are ca obiect o fractiune dintr-o universalitate de bunuri, si cu titlu particular - cand are ca obiect un bun determinat.

2. Caractere specifice dreptului de uzufruct:

a) Uzufructul este un drept esentialmente temporar, cel mult viager. Acest caracter reiese din continutul art. 557 C.civ., care prevede ca uzufructul se instituie cel mult pana la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, daca un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic. Daca pentru persoane fizice el poate fi viager adica va dura, pana la decesul persoanei, uzufructul constituit in favoarea unei persoane juridice nu poate depasi 30 de ani. (art. 559 C. Civ.),

In literatura de specialitate, s-a statuat parerea ca vremelnicia tine de esenta dreptului de uzufruct, chiar daca in lege nu s-a prevazut aceasta.[23] Astfel, uzufructul nu poate fi constituit pentru o durata nelimitata in timp, ci doar pentru o durata precis determinata in timp sau cel mult pe durata vietii uzufructuarului, ceea ce face ca acesta sa aiba un caracter viager. Odata cu incetarea uzufructului, dreptul de proprietate se va reconstitui in toate cele trei componente ale sale, nuda proprietate fiind dotata cu puterea de a absorbi uzufructul.

In analiza cu dreptul de proprietate si cu servitutile care sunt, in esenta, perpetue, uzufructul se stinge in mod obligatoriu, daca nu a fost constituit pe un anumit termen, la moartea uzufructuarului. In caz ca titularul uzufructului decedeaza inainte de expirarea termenului fixat, uzufructul se stinge, caci el nu poate depasi viata titularului sau, iar daca a fost constituit, in favoarea mai multor persoane, uzufructul se stinge la moartea ultimului beneficiar.

O alta intrebare care apare in legatura cu termenul dreptului de uzufruct este daca decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice care are calitatea de nud proprietar duce si la disparitia uzufructului? Raspunsul urmeaza sa-l cautam in alta institutie a dreptului civil si anume in institutia succesiunii, unde putem deduce ca testatorul poate institui un legat si ca cel ce va mosteni bunurile date in uzufruct va fi obligat sa mentina tranzactia incheiata de testator in timpul vietii. Chiar si in cazul mostenirii legale urmeaza sa se mentina tranzactiile privind uzufructul, pe motiv ca odata ce accepta mostenirea devine nud proprietar, iar prin urmare, conform art.539 C.civ., nudul proprietar este obligat sa garanteze drepturile uzufructuarului.

Desi caracterul temporar al uzufructului poate genera inconveniente economice in

exploatarea bunurilor care formeaza obiectul unui asemenea dezmembramant, intrucat exista riscul ca uzufructuarul sa fie preocupat doar de exploatarea bunului si nu de cresterea valorii economice a acestuia, s-a apreciat utilitatea sociala a acestui dezmembramant, prin intermediul caruia se por crea avantaje mai ales in raporturile de rudenie, fara a se pune in pericol vocatia succesorilor asupra bunurilor date in uzufruct de catre autorul lor.[24]

b) Dreptul de uzufruct are un caracter subsecvent, adica aleatoriu.[25]

Acest caracter deriva din caracterul viager al uzufructului, pentru ca nu se stie durata de timp, iar legea prevede ca, indiferent de durata pentru care s-a constituit dreptul de uzufruct, acest drept se va stinge la data decesului uzufructuarului, chiar daca decesul intervine inainte de trecerea perioadei stabilite.

c) Este un drept de folosinta, deoarece uzufructuarul detine dreptul de a intrebuinta lucrul si de a-i culege fructele, dobandind facultatea de a beneficia de avantajele economice ale dreptului de proprietate, adica avand emolumentul rei.

d) In conformitate cu art. 534 C.civ., dreptul de uzufruct este un drept inalienabil sau un drept cu caracter intuitu personae, incesibil. Astfel, dreptul de uzufruct nu poate fi cesionat tertilor ori instrainat in alt mod. Acesta nu este transmisibil pentru cauza de moarte, el stingandu-se definitiv la moartea uzufructuarului. Prin acte intre vii (cu titlu oneros sau gratuit), uzufructuarul nu va putea instraina sau greva dreptul de uzufruct (ca atare), ci numai emolumentul (avantajele economice pe care i le poate procura bunul), adica exercitiul dreptului. In acest caz, uzufructuarul ramane titularul dreptului de uzufruct deci obligat fata de nudul proprietar, iar dreptul ca atare se va stinge la moartea sa si nu la cea a cesionarului.

In literatura de specialitate se duc discutii in ceea ce priveste caracterul incesibil al

uzufructului.[26] Unii cercetatori insista ca este un drept cesibil, argumentand ca se poate instraina emolumentul material, adica avantajele economice aferente bunului respectiv.[27] Totusi, acesti autori apreciaza ca uzufructul este cesibil intr-un inteles special, intrucat caracterul sau temporar si caracterul sau personal explica de ce cesionarul va beneficia de dreptul de uzufruct numai in conditiile si pe durata prevazuta pentru cedent. Reiese ca uzufructuarul poate ceda doar emolumentul dreptului sau, neavand posibilitatea de a ceda chiar dreptul de uzufruct. Caracterul incesibil al dreptului de uzufruct implica, asadar, caracterul sau intuitu personae, apreciat de legiuitor in sensul ca, la constituirea dreptului de uzufruct prin acte juridice, proprietarul a avut in vedere calitatile personale ale uzufructuarului. Ca urmare, viciul, constand in eroare asupra persoanei (error in personam), va fi motivul de nulitate relativa a actului juridic.

Codul civil  prevede o exceptie in ceea ce priveste caracterul incesibil al uzufructului. Astfel, dispozitiile art.1750 pct.2 Cod civil permit ipotecarea uzufructului asupra imobilelor si accesoriilor lor, iar in mod complementar, conform art.488 alin.(2) Cod de procedura civila, dreptul de uzufruct asupra unui lucru imobil poate forma obiectul unei urmariri silite imobiliare. In materia urmaririi silite mobiliare nu mai este

prevazuta o asemenea exceptie, prin urmare, dreptul de uzufruct constituit asupra bunurilor mobile nu poate forma obiect de urmarire.

e) uzufructul se poate constitui asupra bunurilor neconsumptibile, dupa cum reiese expres din art.525 C.civ.. Doar cu titlu de exceptie, se admite ca obiect al uzufructului pot sa fie si si bunuri consumptibile, in care caz uzufructuarul are obligatia de a restitui bunuri de aceesai cantitate, calitate si valoare cu cele primite (art. 526 C. Civ.). De data aceasta se transmite uzufructuarului insasi proprietatea asupra bunurilor, cu obligatia de restituire mentionata. Ne aflam in fata a ceea ce se numeste cvasiuzufruct.