Pedepsele privative de libertate: unele probleme si solutii

Pedepsele privative de libertate: unele probleme si solutii

Reflectii asupra utilitatii pedepselor privative de libertate. La inceputul sec. XX in majoritatea tarilor civilizate s-a pus problema cu privire la aportul inchisorilor in lupta cu criminalitatea. Evaluandu-se si cercetandu-se influenta inchisorii asupra personalitatii si societatii, s-a ajuns la concluzia ca, in multe cazuri, inchisoarea stimuleaza aparitia criminalitatii organizate.

In a doua jumatate a secolului politica penala a luat pozitia de sustinere a pedepselor alternative privatiunii de libertate. In afara de ideile umanitare care au fost inaintate pe parcursul multor ani, au aparut si idei pragmatice referitoare la cheltuielile pe care le suporta statul detinand sistemul penitenciar.

Au fost elaborate acte internationale ale ONU si ale Consiliului Europei care se refera la alternativele detentiei, cum ar fi, spre exemplu: Pactul international cu Privire la Drepturile Civile si Politice, Regulile Standard de Tratament al Detinutilor aprobate de Primul congres al ONU cu privire la preintampinarea criminalitatii si tratament al detinutilor, Rezolutia a VIII-a a Congresului VI al ONU cu privire la preintampinarea criminalitatii si tratamentul infractorilor, care se refera la diferite alternative. De asemenea, trebuie mentionat si Congresul al VII-lea al ONU privind prevenirea infractionalitatii si tratamentului infractorilor, care a aprobat Rezolutia

nr. 16 privind reducerea numarului de detinuti, alternativa pedepsei cu inchisoarea si integrarea sociala a infractorilor si Rezolutia 45/ 110 a ONU care a adoptat Regulile Minimale Standardizate asupra unor masuri care nu sunt legate de detinere (regulile de la Tokyo), aprobate

la 14 decembrie 1990.

Potrivit art. 8 al Regulilor de la Tokyo, instantelor li se recomanda sa aplice urmatoarele pedepse alternative: mustrare publica, pedeapsa conditionata sau suspendare conditionata a pedepsei cu inchisoarea, sanctiuni morale, impacarea intre infractor si victima, arestul la domiciliu, tratament obligatoriu ambulatoriu sau institutionalizat al infractorilor dependenti de substante psihotrope, liberarea conditionata din locurile de detentie si supravegherea judecatoreasca, munca in folosul comunitatii si alte masuri care nu sunt legate de detentie.

In 1986, la intrunirea Comitetului de Ministri al Consiliului Europei s-a aprobat Rezolutia

privind cateva masuri alternative la pedeapsa cu inchisoarea. Aceasta Rezolutie recomanda guvernelor statelor membre sa aplice alternativele la pedepsele privative de libertate, in perspectiva unei eventuale incorporari a acestora in Codul penal. In tarile din Occident au fost intreprinse diferite incercari de a introduce alternativele in legislatiile nationale si de a convinge instantele sa le aplice. In prezent alternativele se aplica atat in faza de pana la pronuntare, cat si dupa pronuntarea sentintei. De exemplu, in Anglia sau Irlanda la pronuntarea sentintei pot fi aplicate un sir de alternative, cum ar fi: amenzile, compensarile in favoarea partii vatamate transmiterea pentru probatiune si altele; in Franta, prin legea din 10 iunie 1983, a fost introdusa

o pedeapsa alternativa destul de efectiva, si anume - munca in folosul comunitatii. Introducerea acestei alternative a adus anumite rezultate: au fost pronuntate 3600 de ordine, iar in 1994 -

21.127 mii de ordine privind aplicarea muncii in folosul comunitatii, ceea ce constituie 5% din toate sentintele pronuntate. [83]

O problema de importanta majora in domeniul pedepselor privative de libertate este conservatismul de care au dat dovada judecatorii, obisnuiti sa pronunte sentinte traditionale de privatiune de libertate.

In aceasta ordine de idei, Igor Dolea mentioneaza: "Detentia este o pedeapsa exceptionala

numai in cazurile cand este imposibil de a lasa persoana in libertate poate fi aplicata privatiunea

de libertate si in acest sens este necesar de a schimba viziunea judecatorilor". [83]

Faptul ca persoanele au fost private de libertate nu solutioneaza problema scaderii ratei criminalitatii, reeducarii persoanei si reintegrarii acesteia in societate.

Mentionam, ca cresterea represiunii penale nici pe de parte nu da acele rezultate care au fost preconizate sau care sunt necesare societatii.

In acest context, in literatura de specialitate se mentioneaza ca suprapopularea inchisorilor creeaza nu numai probleme de ordin social, adica imposibilitatea reeducarii, dar si unele probleme esentiale de natura economica, deoarece numarul mare de detinuti impune necesitatea construirii de noi inchisori, angajarea noului personal etc., fapt ce conditioneaza cheltuieli enorme. [83]

Sistemul penitenciar se confrunta cu o sumedenie de probleme de ordin material, printre care precizam:

Insuficienta resurselor pentru acordarea conditiilor acceptabile de viata a detinutilor;

Asistenta medicala a detinutilor se afla la un nivel foarte redus;

Detinutii nu sunt asigurati cu o oarecare activitate utila

Personalul institutiilor penitenciare nu este remunerat la un nivel corespunzator si

nu are o pregatire adecvata.

Nu se respecta detinerea separata a diferitelorr categorii de condamnati, spre exemplu, se certifica cazuri cand minorii sunt detinuti impreuna cu maturii etc.

Cum se observa, detentia are un sir de efecte negative, cum ar fi:

influenta negativa a mediului din penitenciar asupra personalitatii individului;

apar mai multe bariere de ordin psihologic si social, in special, se intrerup relatiile cu apropiatii sau relatiile volitive in societate;

dupa eliberare, persoanele anterior condamnate se considera inferioare celor care nu au fost pedepsite cu detentie, deoarece in societate exista o opinie majoritara precum ca detentia sau inchisoarea este mai degraba o universitate a infractionalitatii decat o scoala a reeducarii.

Populatia carcerala nu inceteaza sa creasca peste tot in Europa, dar este determinata mai putin de cresterea numarului de detinuti si mai mult de lungirea pedepselor. La aceasta contribuie

si faptul ca alaturi de marii si micii criminali se gasesc multi din cei pe care societatea a renuntat

sa-i mai protejeze in cadrul ei: exista un aflux de alcoolici, toxicomani, de cei cu afectiuni psihice, de victime ale somajului.

Ca urmare, inchisoarea tinde sa devina unul din revelatorii incapacitatii noastre de a integra social cat mai multi oameni. "Masina de exclus", "spital lipsit de ingrijiri medicale", "pubela sociala," inchisoarea este in situatia de a deveni un mare depozit destinat sa izoleze mostrele fara valoare si nu numai pe cei pe care legea ii pedepseste pentru crimele si delictele lor.

Pentru a intelege problematica executarii pedepselor trebuie sa abandonam domeniul si sensul pedepsei si sa trecem la o reflectie asupra ansamblului functiilor practice ale privarii de libertate. In acest moment, nu mai trebuie utilizata expresia "privare" de libertate, care face referire la o valoare, ci trebuie utilizat mai ales termenul de "inchidere" care nu face altceva decat sa desemneze o tehnica.

Este dificil sa iesim din categoriile deja stabilite, mai ales daca ele au fost constituite in momentele dure ale istoriei si corespund unor principii sub imperiul carora ne aflam inca. [85, p.

106] Este ceea ce se intampla cu inchisoarea, pe care o inscriem totdeauna intr-o istorie a penalitatilor, cand ar trebui sa o gandim ca o istorie a tehnicilor de inchidere.

Aceasta confuzie ne plaseaza intr-o contradictie: cum sa justificam, intr-un regim democratic, permanenta unui instrument pe care il estimam ca necesar mentinerii ordinii sociale, atunci cand acest instrument este in sine contrar principiilor care fundeaza aceeasi democratie?

Acesta este rasunetul teoriilor functiei pedepsei, care incearca sa o transforme in utilitate sociala, fara a ajunge candva sa demonstreze acest fapt. Este rolul dreptului penal de a legitima inchiderea, transformand-o in pedeapsa.

In acelasi timp, multe forme ale delicventei exprima o tulburare a identitatii persoanei si,

deci, se explica mai putin printr-o tulburare a identitatii persoanei si printr-o personalitate puternica, rebela, prea afirmata, ci dimpotriva, printr-o personalitate prea moale, imatura inconsistenta, careia ii lipsesc reperele.

In acest context consideram ca trebuie sa trecem de la delicventa-act la delicventa- personalitate. Aceasta cerere originala deschide un teren nou dreptului: functia tutelara a justitiei vine in completarea functiei de arbitru la care este mult prea des redusa. Ideea de tutela indeparteaza justitia de la perspectiva clasica de autoritate, transformand-o intr-o modalitate de a crea legaturi sociale si chiar de a modifica rolul judecatorului, pentru a masura mai bine dinamica si consecintele actiunii sale.

Toate acestea demonstreaza si o alta contradictie fundamentala: intre progresul democratiilor europene de a proteja libertatile si integritatea fizica a indivizilor, pe de o parte, si recurgerea masiva la inchidere, pe de alta parte.

Pentru a contracara locul predominant luat de pedeapsa cu inchisoarea in cadrul sistemului pedepselor, trebuie extinsa gama in sens opus (suspendare, zi-amenda, munca in profitul comunitatii, probatiunea).

Aceste inovatii au succes mai ales in lupta impotriva primei condamnari la pedeapsa

privativa de libertate sau impotriva inchiderii in stadii precoce ale activitatii infractionale.

Referinte privind ineficacitatea pedepsei cu moartea prin prisma experientei tarilor straine. Problema pedepsei cu moartea a fost si ramane una dintre cele mai controversate nu numai in teoria dreptului penal, dar si a altor ramuri de drept. Ea nu lasa indiferent nici pe cetateanul de rand, fiecare avand filosofia sa vis-à-vis de aceasta.

Scopul si sarcinile acestui demers stiintific este de a prezenta unele argumente care ar motiva abrogarea pedepsei cu moartea si care ar demonstra ca aceasta forma de pedeapsa nu reprezinta ultima solutie privind combaterea criminalitatii.

Viata este bunul cel mai de pret al omului. Viata este acel atribut care, odata suprimat, nu mai poate fi redat. Astfel, ceea ce mai ieri nu prezenta interes sau actualitate, astazi constituie momentul-cheie in existenta unei societati. La orice etapa a dezvoltarii sale, omul si-a aparat viata, individual sau colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus in acest scop. Notiunea de viata detine un loc important in preocuparile filosofilor din toate timpurile. Ei au incercat sa defineasca esenta vietii, valoarea ei individuala, sociala si spirituala, sensurile si scopurile ei.

In istorie este cunoscuta porunca "nu ucide", ea fiind cea mai importanta in relatiile cu oamenii. Astfel, nici o societate nu trebuie sa ocoleasca raspunsul la intrebarea daca statul are dreptul de a ucide.

Problema pedepsei capitale, cu multiple implicatii de ordin filosofic, moral si social, constituie un pasionant subiect al cercetarii stiintifice.

De-a lungul secolelor, problema pedepsei cu moartea a atras atentia multor filosofi, politicieni, ganditori. Dilema: e necesara sau nu aplicarea pedepsei capitale - era cunoscuta inca

in Grecia antica. Demagogul atenian Cleone era adeptul aplicarii pedepsei capitale, iar oponentul sau Diodot nega teoria conform careia aplicarea pedepsei capitale ar avea ca rezultat reducerea infractionalitatii.

Fenomenul complex al pedepsei capitale a fost interpretat pe parcursul evolutiei omenirii

ca o masura necesara pentru apararea celor mai inalte valori ale societatii. In unele tari, pedeapsa

cu moartea era instrumentul de baza in lupta cu infractionalitatea si deseori servea ca un mijloc

de inabusire a miscarilor de revolta si nemultumire.

Incepand cu secolul al XIII-lea, au aparut diferite teorii privind necesitatea aplicarii pedepsei cu moartea lansate de mai multe scoli, printre care mentionam:

Scoala umanista a dreptului penal.

Scoala clasica.

Scoala antropologica.

Scoala sociologica.

Scriitorul, juristul si filosoful francez Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baronul de

La Brede (1689 - 1755), in lucrarea sa Despre spiritul legilor, prezinta programul unor modificari in diferite sfere ale vietii societatii, inclusiv in domeniul legislatiei penale. Fiind adeptul unei politici penale umane, Montesquieu cere atenuarea sanctiunilor penale. Dupa parerea sa, cu cat statul se conduce de o politica bazata pe despotism, cu atat pedepsele sunt mai severe, si cu cat cetatenii dispun de mai multe drepturi - cu atat pedepsele sunt mai moderate.

"Patrundeti in pricina oricarui libertinaj, - scria el, - si veti vedea ca libertinajul provine de la nepedepsirea infractiunii, si nu de la slabiciunea pedepsei".

Montesquieu s-a pronuntat pentru pedeapsa cu moartea, afirmand ca aceasta pedeapsa se contine in insasi natura lucrurilor, ea izvoraste din ratiune si din esenta binelui si a raului Cetateanul merita pedeapsa cu moartea atunci cand el a atins securitatea altei persoane pana intr atat, incat a lipsit-o de viata. In acest caz, pedeapsa cu moartea este ca un leac pentru societatea bolnava. Totusi, vorbind de pozitia lui Montesquieu in abordarea problemei pedepsei cu moartea, este necesar a mentiona ca cerintele sale de baza - de a analiza detaliat natura infractiunii si pedeapsa care se va aplica si de a pedepsi diferit pentru diferite tipuri de infractiuni presupun renuntarea la ordinea medievala, conform careia pedeapsa cu moartea era aplicata pentru majoritatea categoriilor de infractiuni.

Numele scriitorului, juristului si publicistului Cesare Beccaria este cunoscut in istoria dreptului penal prin lucrarea sa Dei delitti e della pene (Despre infractiuni si pedepse), care a revolutionat dreptul penal modern despre care D Alambert a afirmat ca "desi mica, aceasta carte

ajunge pentru a-i asigura autorului ei un nume nemuritor". Ideile juridice innoitoare ale lui Beccaria au declarat o lupta apriga conceptiilor si practicilor juridice ale vremii, pledand pentru umanizarea dreptului penal. Autorul opta pentru necesitatea crearii unei scari generale si clare a infractiunilor si pedepselor", unde "pe de o parte, incepand cu treapta cea mai inalta, ar fi plasate toate infractiunile care atenteaza la drepturile cetatenilor, iar, pe de alta parte, ar fi situat sistemul pedepselor, incepand cu cele mai grave si terminand cu acele care nu prezinta un pericol social deosebit". Concluzia lui Beccaria este clara: "pedeapsa cu moartea nu este deci un drept, ci un razboi al natiunii impotriva unui cetatean, ea considerand necesara si utila distrugerea fiintei lui; dar daca voi demonstra ca moartea nu este nici utila, nici necesara, cauza umanitatii va invinge".

Beccaria prezinta cateva argumente in folosul abolirii pedepsei cu moartea:

Pedeapsa cu moartea ar fi necesara daca persoana, desi privata de libertate, mai are inca astfel de relatii si o astfel de putere incat atinge securitatea natiunii, daca existenta ei poate produce o revolutie periculoasa pentru forma de guvernamant stabilita". Dar in cazul suprematiei legii si al unei guvernari bazate pe principiile democratice, care corespund cerintelor intregii natiuni, nu exista necesitatea

"lichidarii cetateanului".

Impotriva pedepsei cu moartea, dupa Beccaria, stau imprejurarile care servesc ca exemplu de cruzime, prin aceasta creandu-se conditii psihologice de savarsire a unor noi infractiuni.

Un alt argument in folosul abolirii pedepsei cu moartea este posibila greseala judecatoreasca in cazul pronuntarii sentintei de aplicare a pedepsei cu moartea care, comparativ cu celelalte tipuri de pedepse, este ireparabila.

Cu toate acestea, Beccaria nu exclude posibilitatea aplicarii pedepsei cu moartea in cazurile in care ea este necesara, si anume: cand natiunea isi reintoarce sau isi pierde libertatea sau in timpul dominatiei anarhiei, cand dezordinea ia locul ordinii.

Observam ca influenta noilor idei ale lui Beccaria a fost imensa. Deceniile care au urmat aparitiei tratatului sau inregistreaza in legislatia pozitiva a multor tari un curent de imblanzire a pedepselor si de abolire a pedepsei cu moartea.

Continuitatea in timp a ideilor lui Beccaria a fost favorizata de marele filosof, istoric, scriitor si publicist Voltaire in lucrarea sa Comentariul la cartea despre infractiuni si pedepse

(1766). Voltaire afirma ca "principalul scop al pedepsei este serviciul in folosul societatii".

Fara a se ridica impotriva pedepsei cu moartea, Voltaire s-a limitat la afirmarea ideii ca ar

fi de preferat pedeapsa privativa de libertate insotita de munca fortata. In justificarea acestei afirmatii el aduce doua argumente:

Nu este logic de a impune judecatoriile sa infaptuiasca un nou "omor" prin

pronuntarea verdictului de a aplica pedeapsa cu moartea, incercand astfel de a

"invata oamenii sa urasca omorul".

Trebuie sa se restituie dauna, pe cand moartea nu intoarce nimic.

Scoala clasica penala a optat, in general, pentru desfiintarea pedepselor infamante, precum

si pentru atenuarea tuturor sanctiunilor, pentru asigurarea unor garantii infractorului, atat in timpul judecarii procesului, cat si in timpul executarii pedepsei. Unii teoreticieni ai scolii clasice penale s-au pronuntat pentru abolirea pedepsei cu moartea, in timp ce altii s-au situat pe o pozitie contrara. [43, p. 21]

Din categoria reprezentantilor "antiabolitionisti" putem mentiona pe marele filosof-idealist german Immanuel Kant, care a elaborat o teorie proprie cu privire la pedeapsa. La originea acestei teorii sta ideea abstracta a dreptatii, exprimata prin vechea expresie a juristilor romani: Fiat justitia pereat mundi ("sa se faca dreptate chiar daca ar muri lumea").

Filosoful german contrazice ideile lui Beccaria, afirmand ca argumentele beccariene sunt bazate pe sofism si pe o "conceptie gresita" a dreptului. Studiind problema aplicarii pedepselor pentru diferite categorii de infractiuni, Kant se straduia sa aplice principiul egalitatii dintre infractiune si pedeapsa. Dupa expresia kantiana, indicatorul cantarului dreptatii nu trebuie sa se incline nici in directia infractiunii, nici in cea a pedepsei. "Acel rau, pe care tu pe nedrept il pricinuiesti altui om, tu ti l pricinuiesti singur; insultandu-l, te insulti; furandu-l, te furi; lovindu-l, te lovesti; omorandu-l, te omori".

Kant considera ca "imperativul categoric" cere ca in toate cazurile de omor sa fie aplicata

pedeapsa cu moartea (cu exceptia cazurilor de pruncucidere si omor in duel), in cazurile de viol

sa se aplice castrarea, iar zoofilismul sa fie pedepsit cu excluderea din cadrul societatii.

In Franta, Brissot de Warvile a sustinut in Teoria legilor penale abolirea pedepsei cu moartea fara nici o exceptie. El vedea in munca in mine si inchisoare pe viata cele mai severe pedepse, "mai teribile decat pedeapsa mortii". Ulterior, B. de Warvile a facut totusi o concesie, acceptand posibilitatea aplicarii pedepsei capitale in cazul infractiunii de paricid.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, conceptiile privind pedeapsa cu moartea incep sa reflecte o noua pozitie, de justificare a masurilor crude, eliminatorii, dictate impotriva elementelor care aduc atingere intereselor celor mai esentiale. Astfel, a luat nastere scoala penala pozitivista italiana, reprezentata de doua curente de baza: antropologic si sociologic.

Initiat de Cesare Lombroso si expus in L uomo delinquente, curentul antropologic vede in infractiune un fenomen biologic, iar in infractor o fiinta anormala, care poate fi recunoscuta dupa unele trasaturi fizice ("stigmate").

Un alt reprezentant al curentului antropologic, E.Ferri, cere o aplicare mai larga a pedepsei

cu moartea, bazandu-si conceptia data pe tratarea biologica a legilor societatii. "Pedeapsa cu

moartea, - scria Ferri, - este inscrisa de natura in toate colturile universului si in toate momentele vietii universului".

Ideile curentului antropologic au fundamentat mai tarziu politica represiva a regimurilor fasciste din Italia si Germania nazista. Reprezentantii curentului "sociologic" afirmau ca infractionalitatea este rezultatul interactiunii a mai multor factori (fizici, individuali si sociali) si

ca exista o categorie de oameni care prezinta o "categorie periculoasa", de care societatea trebuie

sa se "debaraseze", pana cand ei n-au savarsit o noua infractiune.

In a doua jumatate a secolului al XlX-lea, majoritatea adeptilor scolii "clasice" a dreptului penal din tarile estice si statele americane au trecut la pozitia asa-numitei scoli "neoclasice". Conceptia lor de baza o constituia ideea infaptuirii unei reforme liberale si flexibile in politica de reprimare, oferindu-le judecatorilor posibilitatea ca, in cazul aplicarii sentintei de pedeapsa cu moartea, sa se tina cont de circumstantele atenuante si de personalitatea infractorului. Ei insistau

ca pedeapsa cu moartea, treptat, sa fie exclusa din sistemul pedepselor penale.

Societatea se indreapta spre acea treapta a existentei sale in care aceste idei nu vor ramane doar simple apoteoze literare. Mai devreme sau mai tarziu, nu va mai exista o problema a pedepsei cu moartea, iar stiinta si tehnica nu vor mai cere nici un tribut de imaginatie sau de efort pentru gasirea celor mai "adecvate" moduri de suprimare "legala" a vietii umane, ci doar pentru studiul tanatologiei si pentru experientele specialistilor in geriatrie.

Istoria demonstreaza, ca pedeapsa capitala in societatea africana straveche nu ocupa un rol

important in politica penala. In majoritatea societatilor africane prioritate avea izgonirea, ca alternativa a pedepsei capitale. Drept dovada ne pot servi numeroasele cercetari ale dreptului traditional african precolonial.

Chiar si functia de calau nu era cunoscuta pana a nu veni "albii" in Africa. Dreptul traditional al Ugandei prevedea ca ucigasul era obligat sa plateasca familiei ucisului doar o compensatie care putea fi formata din femei, animale de casa sau tesaturi. Omorul neintentionat sau din intamplare nu era considerat infractiune. Insa, la sudul tarii, asa cum ne sugereaza revista

"Imuncu vauvau" din 5 martie 19 8, au fost inregistrate multe cazuri de linsare in corespundere

cu vechile traditii. Si anume - hotilor, talharilor si altor persoane care incalcau "acordul colectiv" incheiat intre locuitorii unuia sau mai multor sate li se taiau capul, iar corpul se ardea. Inmormantarea acestora langa membrii familiei era interzisa, ceea ce se considera cea mai strasnica pedeapsa.

La 1 ianuarie 2001, 10 state africane au interzis pedeapsa capitala. Tarile africane a caror legislatie prevede pedeapsa cu moartea pot fi clasificate in 3 categorii si anume:

tarile care aplica activ pedeapsa cu moartea (Nigeria, Camerun, Etiopia, Sierra- Leone, Sudan);

tarile care aplica rar pedeapsa cu moartea (Zimbabwe, Tanzania, Guineea, Malawi);

tarile care, desi au pastrat pedeapsa cu moartea in legislatie, nu o aplica in practica

(adica, tarile care au anulat pedeapsa cu moartea "de facto") (Mali, Senegal, Congo).

In sfarsit, ajungem la o anumita grupa de tari africane care au eliminat din legislatia lor, pedeapsa cu moartea. Aceasta grupa de tari, mai bine zis, practica acestor tari, denota ca interzicerea pedepsei cu moartea este posibila chiar si in conditii de criza economica, razboi civil

si chiar in conditii de crestere a criminalitatii. Totodata, este foarte important a urmari consecintele acestei interziceri.

Analizand aceasta grupa de tari, este foarte important sa privim, cum si in ce mod a fost realizata interzicerea pedepsei capitale. Pe continentul african 11 state au interzis pedeapsa capitala, si anume: Angola - in anul 1992, Capul-Verde in anul 1981, Guineea - in anul 199 , Mozambic - in anul 1990, Sao Tome si Principe in anul 1990, Mauritania - in 1995, Namibia -

in anul 1990, Republica Seychelles - in anul 1993, Djibouti - in anul 1995, Republica Sud- Africana - in anul 1997, Côte-d'Ivoire - in anul 2000.

Majoritatea acestor state au interzis pedeapsa capitala in constitutiile lor. Astfel, Constitutia Angolei (din 1992) stipuleaza: "Pedeapsa cu moartea este interzisa". Constitutia Capul-Verde (din 1992) spune: "Nimeni nu poate fi supus torturilor sau unei atarnari, pedepse crunte, neomenesti sau care injoseste demnitatea persoanei; si in nici un caz nu poate fi supus pedepsei cu moartea". Noua Constitutia Sao Tome si Principe sublinia ca "pedeapsa capitala nu poate exista in nici un caz". Namibia, dupa multi ani de ocupatie de catre Republica Sud- Africana si de aplicare a pedepselor capitale rasiste, a intarit in prima sa Constitutie o reglementare mult mai amanuntita: "Dreptul la viata se respecta si se apara. Nici o lege nu poate

sa prevada pedeapsa capitala ca o modalitate de pedeapsa. Nici o instanta de judecata sau tribunal nu are imputernicirea de a stabili pedeapsa capitala. In Namibia nu poate fi executata pedeapsa capitala".

Un interes deosebit provoaca situatia din Republica Sud-Africana, in care a fost elaborata mai intai constitutia provizorie (in 1993), si apoi constitutia permanenta (in 1996). In ambele cazuri Legea Suprema prevedea pe scurt: "Fiecare are dreptul la viata". Curtea Constitutionala a recunoscut ca pedeapsa capitala, asa cum este prevazuta in legea procesual penala din 1977, nu corespunde Constitutiei si a interzis tuturor institutiilor de stat sa aplice pedeapsa capitala.

Pentru a intelege, de ce problema pedepsei capitale in RSA este atat de categoric reglementata, trebuie sa ne amintim, ca in zeci de ani regimul rasist a transformat RSA intr-o tara

cu cea mai salbatica legislatie si un simbol al "cruzimii salbatice". De nenumarate ori, problema pedepsei cu moartea in RSA a fost discutata la sedintele Consiliului de Securitate al ONU, la care se luau decizii corespunzatoare. Astazi, Republica Sud-Africana, dupa multi ani de crunta

guvernare a rasistilor albi, a interzis complet pedeapsa capitala.

In afara de mecanismele constitutionale, patru state africane au utilizat mecanisme universale internationale. Mozambic, Sao Tome si Principe, Namibia si Republica Seychelles au semnat si ratificat al doilea Protocol aditional la Pactul International despre drepturile civile si politice, care totalmente este dedicat interzicerii pedepsei capitale.

In incheiere, trebuie sa mentionam ca in ultima Rezolutie a Comisiei pentru drepturile omului a ONU, despre interzicerea pedepsei capitale, dintre statele Africii "PRO" au votat nu numai acele zece state care deja au interzis pedeapsa capitala, dar si doua state (Mali si Congo), unde inca este prevazuta aceasta pedeapsa, si inca sase state (Uganda, Guineea, Madagascar, Senegal, Maroc si Tunisia) s-au abtinut de la vot. Acesta este un moment foarte interesant, care demonstreaza ca pedeapsa capitala in Africa isi pierde pozitiile, care numai cu 10 ani in urma erau atat de sigure. Si dreptul international joaca un rol foarte important in acest proces.

Cu toate ca in legea penala a Japoniei (Codul penal adoptat la 24 aprilie 1907), lipsesc notiuni de baza, si chiar conceptul de infractiune, Constitutia Japoniei proclama si ofera garantiile de baza ale legalitatii si dreptatii tragerii la raspundere penala: art. 30 - "nimeni nu poate fi lipsit de viata, libertate sau supus unei sanctiuni penale, decat in cazurile prevazute de procedura legala", art. 6 - "se interzic torturile si pedepsele crunte", art. 39 - "nimeni nu poate

fi supus unei pedepse penale pentru o fapta care era legala in acel moment".

In stiinta Japoniei in calitate de principii derivate putem numi:

Scoaterea persoanei de sub actiunea generala a legii penale.

Interzicerea pedepselor pe baza de analogie.

Incompetenta pe baza puterii retroactive a legii.

Interzicerea pedepselor penale cu termen absolut nefixat.

Sistemul pedepselor este prevazut in Capitolul 2 al Codului penal, in care art. 9 enumara formele sanctiunilor penale si le imparte in principale si complimentare; art. 10 le enumara dupa gradul de gravitate; art. 21, care se refera la pedepsele privative de libertate, prevede ca numarul

de zile petrecute in arestul preventiv, poate fi totalmente sau partial inclus in termenul pedepsei. Sanctiunile de baza: pedeapsa capitala, privarea de libertate cu munca silita sau fara, amenda, arestul penal, amenda mica; sanctiunea complementara - confiscarea. Amenda si amenda mica difera numai prin suma. Aceste sanctiuni, inclusiv arestul penal, se pot combina cu alte sanctiuni. Trebuie de mentionat faptul ca privarea sau limitarea drepturilor sunt prevazute nu de Codul penal, ci de alte legi (de exemplu, se limiteaza drepturile electorale persoanei care a incalcat legislatia cu privire la alegerea in functiile publice).

In 1994, instantele de judecata au sanctionat cu pedeapsa capitala - 8 persoane (pentru omor - 2, pentru talharie - 6 ; cu privare de libertate pe viata - 45 persoane (pentru omor 13,

pentru talharie - 32). Hotararile de achitare au avut loc in 0 % din cazuri.

Pedepsei capitale ii este consacrat art. 11 al Partii Generale a C.pen. al Japoniei, unde, in afara de metoda de spanzurare, se examineaza problemele procesuale ce presupun ca pana la momentul executiei condamnatul este detinut intr-o institutie penitenciara. C.pen. al Japoniei prevede pedeapsa capitala pentru 13 categorii de fapte penale (din 1985 pana 1994 - 50 condamnari - 23 pentru omor, 25 - pentru talharie, 2 - pentru alte infractiuni). Aceste actiuni erau conditionate de factori cum sunt revolutii interne sau agresiuni militare externe, incendierea locuintelor si distrugerea lor, actiuni care duc la o catastrofa feroviara (cu final letal pentru oameni) sau actiuni periculoase pentru transport (cu urmari grave), intoxicarea (otravirea) apei potabile (cu final letal pentru oameni), omor, talharie care a dus la moartea persoanei sau combinata cu viol. Numai art. 81 C.pen. al Japoniei (initierea unui complot cu alte state cu scopul de a porni o agresiune armata impotriva Japoniei) presupune pedeapsa capitala ca pedeapsa absoluta, celelalte - ca pedeapsa alternativa. Pe langa C.pen. al Japoniei, aceasta pedeapsa era prevazuta si in legile penale speciale. In Japonia condamnatii asteapta executarea pedepsei capitale ani de zile (de exemplu, Sadamici Hirasava a stat in penitenciar timp de 37 ani asteptand executarea pedepsei, dar a murit in varsta de 95 ani in spitalul penitenciarului). Regimul de detinere a condamnatilor la pedeapsa capitala este foarte brutal, insa executarea este arhaica (prin spanzurare). Mentionam ca in Japonia in ultimii 15 ani au fost condamnati la pedeapsa capitala 66 de persoane, dar executarea a avut loc in 26 de cazuri. Art. 12 al Codului penal al Japoniei prevede ca privarea de libertate cu munca silnica se face pe viata, sau pe termen

de la o luna pana la 15 ani. Art. 13 C.pen. al Japoniei prevede privarea de libertate fara munca silnica. Potrivit art. 14 C.pen. al Japoniei, termenul poate fi prelungit pana la 20 de ani sau micsorat pe o durata mai mica de o luna. Potrivit art. 16 C.pen. al Japoniei, arestul penal dureaza

de la 1 pana la 30 zile.

In Partea Generala a Codului penal al Japoniei marimea amenzilor este prevazuta in art.

15; marimea amenzilor mici este prevazuta in art. 17, iar art. 18 prevede ca cei care nu platesc amenzile sunt detinuti in casele de lucru (cu durata de pana la 3 ani). Amenzile se aplica foarte des din mai multe considerente. In primul rand, judecatoriile iau in consideratie faptul ca pentru

o infractiune mai putin grava e mai bine sa aplici amenda decat sa-l privezi de libertate pe o perioada scurta, deoarece cea din urma aduce mai degraba un rezultat negativ. In al doilea rand, pentru a incasa o amenda nu sunt necesare multe cheltuieli sau eforturi. In al treilea rand, prin aceasta metoda se poate mari bugetul de stat. In al patrulea rand, aceasta sanctiune poate fi aplicata atat persoanelor fizice, cat si celor juridice. Institutia amenzii, in general, si a amenzii mici, ca forma speciala a amenzii, sunt criticate, in primul rand, in legatura cu poverile economice neegale, care afecteaza persoanele cu venituri diferite (oamenii de stiinta propun sa se

introduca notiunea de "amenda-zi"). Capitolul 5 al Codului penal al Japoniei este dedicat liberarii conditionate de pedeapsa inainte de termen din penitenciar. Aceasta este posibila daca condamnatul a ispasit o treime din termenul de detentie sau 0 ani daca termenul de detentie este nedeterminat, daca s-a corectat evident, se caracterizeaza pozitiv de catre administratie, nu exista pericol de intoarcere in viata criminala, a primit acordul societatii locale s.a. Primele doua conditii sunt prevazute de Codul penal, celelalte fiind examinate de catre comisia de reabilitare, care are atributii in acest domeniu.

Institutia "supravegherii de aparare" este un termen exclusiv japonez, care inseamna incercare (pedeapsa conditionata sau liberarea conditionata inainte de termen). In perioada actuala Codul penal si alte legi prevad aceasta supraveghere:

1) pentru condamnatii conditionat,

2) pentru eliberatii conditionat inainte de termen din penitenciar,

3) pentru minori, eliberati conditionat inainte de termen din scolile de corectare,

4) pentru minori - ca masura de protectie,

5) pentru prostituatele eliberate conditionat inainte de termen din casele de educatie pentru femei. Ideea "supravegherii de aparare" consta in resocializarea persoanelor prin manipularea, controlul, apararea si ajutorul lor fara a le izola de societate.

Unul dintre cele mai mari scopuri este profilaxia criminalitatii. Atributiile acestui institut sunt controlate de Ministerul Justitiei si sunt formate comisii de reabilitare si puncte ale

"supravegherii de aparare" subordonate acestor comisii. Partea practica o indeplinesc 900 de lucratori in toata tara si inca aproximativ 50 mii de voluntari platiti partial de catre stat. Persoanele supuse acestei supravegheri sunt obligate sa se supuna prescrierilor privitoare la locul

si modul de viata, la legaturile sale, sa comunice cu lucratorii acestor comisii, sa execute recomandatiile acestora. Pentru condamnatii conditionat, perioada supravegherii este egala cu termenul pedepsei, iar pentru eliberatii conditionat inainte de termen aceasta perioada este egala

cu perioada termenului neexecutat.

Diferenta de tratament juridic depinde de gravitatea si pericolul faptei, care are in vedere

nu numai asprimea, ci si felul pedepsei; de exemplu, potrivit art. 107 (dezordine) pentru neexecutarea cererilor legale ale persoanei cu functie de raspundere, de a dizolva multimea, care intentioneaza sa aplice violenta - conducatorii se pedepsesc cu munca silnica sau privare de libertate pe un termen de pana la 3 ani, celelalte persoane se amendeaza. Legislatia Japoniei nu delimiteaza categoriile criminalitatii organizate, insa ea mareste represiunea cu privire la criminalitatea recidivista. Cu prilejul unor modificari partiale ale Codului penal, pedepsele pentru un rand de infractiuni au fost inasprite, de exemplu, pentru infractiunile de serviciu: art.

193 abuz de serviciu de catre un functionar public - munca silnica sau privare de libertate de

pana la 2 ani (pana la reforma Codului penal - pana la 6 luni).

Pentru politica penala actuala sunt caracteristice: tratarea individuala a personalitatii infractorului; scoaterea din sfera justitiei penale a dosarelor pe motive de importanta scazuta si alte cauze concrete (imprejurarile si caracterul faptei s.a.); este raspandita aplicarea amenzii, pentru infractiunile cu pericol social scazut; evitarea, pe cat posibil, a privarii de libertate (iar daca este imposibil - evitarea privarii de libertate de lunga durata); deseori este utilizata amanarea executarii pedepsei (condamnarea conditionata).

Datorita acestor imprejurari, in Japonia se mentine criminalitatea la un nivel mai scazut decat in alte state dezvoltate, ceea ce dovedeste ca inevitabilitatea pedepsei este mult mai eficace decat asprimea represiunii penale (nivelul descoperirii infractiunilor in Japonia, cu un mare efort

ale organelor de politie, depaseste indicii analogici din alte state. De exemplu, in anul 1994, pentru jaf si talharie acesti indici sunt: Japonia - 78,2; SUA - 24,4; Marea Britanie - 21,7; Franta - 22,4).

De asemenea, prin preocuparile in acest domeniu ale ONU si ale altor organisme specializate, pedeapsa cu moartea a iesit din sfera reglementarilor exclusive ale dreptului penal intern, incercandu-se o solutionare de principiu pe plan mondial. Cand intr-o societate apare pericolul insuficientei masurilor de pedeapsa, se pune problema daca acestea sunt eficiente si daca nu este timpul pentru aplicarea masurilor extreme, cum ar fi pedeapsa capitala, pentru un anumit gen de infractiuni.

Vorbind despre pedeapsa cu moartea sau despre aplicarea raului si masurilor reprosabile in lupta cu un alt rau, cum ar fi criminalitatea, se cere sa stabilim, de pe ce pozitii vom vorbi: ale moralei sau ale dreptului? Din punct de vedere penal, pe scara pedepselor penale pedeapsa cu moartea nu este o treapta, ci mai degraba o prapastie, deoarece este incomparabila nu numai pentru inculpat, ci si pentru familia acestuia. S-a observat ca pedeapsa cu moartea nu-i face pe oameni mai buni. In secolul al XIX-lea, practic, in toata Europa, si cei care erau pro, si cei care erau contra pedepsei cu moartea au ajuns la o concluzie unanima, precum ca executarea ei in public are influenta negativa asupra societatii.

Dupa cum constata specialistii, efectul preventiv al pedepsei cu moartea nu este mai mare decat cel al detentiunii pe viata. "Desi colaboratorii de politie sunt adeptii pedepsei cu moartea, faptele demonstreaza ca acolo unde pedeapsa cu moartea este reglementata, colaboratorii de politie sunt in acelasi pericol ca si acolo unde ea a fost abrogata", - afirma Marshall, judecator la Curtea Suprema din SUA. [97, p. 84]

In foarte multe tari se justifica legitimitatea nu numai a inchisorii pe viata, dar si a pedepsei capitale, in calitate de sanctiuni penale foarte grave. De mentionat ca Consiliul Economic si Social al ONU, in Rezolutia sa 50.84 din 25 mai 1984, a incuviintat garantiile pentru apararea

drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea. Garantiile, punctele nevralgice ale Rezolutiei, releva ca pedeapsa cu moartea nu poate executata decat in cazul in care persoana acuzata de infractiune a fost supusa unor probe clare si convingatoare, si doar in cazul crimelor premeditate cu consecinte mortale sau foarte grave.

Asadar, morala nu indreptateste aplicarea raului si a metodelor imorale in lupta cu raul. Toate argumentele aduse in sustinerea acestei pozitii se finalizeaza cu concluzia: aplicarea pedepsei cu moartea nu poate fi moral justificata. Insa, in anumite conditii, dictate de necesitatile sociale si pentru a salva societatea de haos si autodistrugere, metodele reprosabile, drastice, inclusiv pedeapsa cu moartea, pot fi justificate in lege si admise doar in limitele legii. Deci, e necesar a delimita admiterea utilizarii metodelor reprosabile de justificarea lor morala.

Totusi, motivul forte care justifica aplicarea pedepsei cu moartea consta in prevenirea comiterii de infractiuni de catre potentialii infractori. Aceasta afirmatie este intemeiata pe imaginea unui "infractor rational". Insa ea nu este una definitiva. Cercetarile statistice, observatiile criminologice constata ca cei care comit infractiuni grave fie ca nu se gandesc la consecinte, fie ca nu-si inchipuie ca vor fi retinuti si supusi pedepsei penale. Doar 5 - 10% din omucideri sunt premeditate.

Influenta pedepsei cu moartea asupra societatii este mai degraba negativa, revoltatoare, decat de prevenire. Astfel, in Franta, in perioada cand era practicata ghilotina, acest instrument in forma de jucarie se gasea in fiecare familie, iar copiii il foloseau pentru a executa pasari, pisici, caini, sub forma de joaca. Acest fapt demonstreaza ca pedeapsa cu moartea genereaza o influenta imprevizibila asupra societatii.

Statele dezvoltate, unde pedeapsa cu moartea a fost abrogata in primul rand, au efectuat mai multe experimente, inainte de a lua decizia finala de abrogare a pedepsei cu moartea pentru infractiunile de omor. Lucrul acesta a devenit posibil dupa ce s a constatat ca numarul infractiunilor de omucidere nu a crescut dupa abrogarea pedepsei cu moartea pentru astfel de infractiuni. Daca in societate ar prevala principiul razbunarii, atunci pedeapsa cu moartea ar avea

un loc de frunte. Insa, nici o societate nu are o justitie perfecta, in sensul ca se mai strecoara

greseli in acest aparat, altfel pedeapsa cu moartea nu ar fi un instrument de pedeapsa al statului,

ci unul de rafuire, de lichidare a infractorului, unde nu este exclusa posibilitatea executarii unui nevinovat. Caracterul injust si inuman al pedepsei cu moartea este accentuat de faptul ca in justitie nu poate exista convingerea ca aceasta pedeapsa a fost si este aplicata totdeauna infractorilor cei mai periculosi pentru societate.

Deseori, pedeapsa cu moartea este mai cruda decat infractiunea comisa, la care se adaoga greselile de judecata. Prin natura sa, executarea pedepsei cu moartea poate avea numai efectul prevenirii generale, fiind lipsita de efectul prevenirii speciale.

Acest fel de pedeapsa nu este altceva decat acelasi omor pe care il comite infractorul. In jurul acestei pedepse, dupa cum arata marturiile, au existat contraziceri inca pe timpul razboiului peloponez, iar problema ramane actuala si azi, dupa 2500 de ani. Parerile sunt impartite atat intre specialisti, cat si intre cetateni. Majoritatea se bazeaza pe emotii, pe subiectivism, insa esenta acestor aprecieri trebuie dedusa din scopurile pedepsei, unicul mijloc de constrangere de care dispune statul si mijlocul de lupta pentru stoparea acestui fenomen negativ in societate.

Din cele expuse putem conchide urmatoarele:

Cresterea represiunii penale nici pe de parte nu da acele rezultate care au fost preconizate sau care sunt necesare societatii. Suprapopularea inchisorilor creeaza nu numai probleme

de ordin social, adica imposibilitatea reeducarii, dar si unele probleme esentiale de natura economica, deoarece numarul mare de detinuti impune necesitatea construirii de noi inchisori, angajarea noului personal etc., fapt ce conditioneaza cheltuieli enorme.

Controlul social este inerent oricarei societati si trebuie abordat in afara problemei

"puterii". Serviciile sociale reprezinta o dimensiune esentiala a societatilor europene si se refera in principal la facilitarea integrarii, gasirea de lucru, ameliorarea conditiilor sanitare

si de locuit. Ca urmare, politicile sociale privesc toate domeniile si sunt intelese din ce in ce mai mult ca un raspuns la nevoile efective ale oamenilor indaptati la societate. Munca sociala are ca scop sa constientizeze grupul marginal de legitimitatea sa si sa-l determine

sa-si ia destinul in maini. Este vorba de a le reduce conflictele, de a-l ajuta la o mai buna

intelegere a comunitatii, a le diminua suferintele si a le impiedica deviantele

De mai multi practicieni penitenciarul este acuzat ca nu a reusit sa mentina ordinea publica.

In fapt, pentru ca el sa poata indeplini aceasta misiune, ar trebui ca excluderea (sanctiunea penala) sa poata indeplini aceasta misiune, ar trebui ca includerea (insertia sociala), ceea ce

nu este cu adevarat posibil decat la nivelul declaratiilor de intentie, cu atat mai mult cu cat includerea carcerala, atinge, in mare parte, categoriile care nu sunt deja in situatie de mare precaritate sociala.

Nu este suficient doar sa intarim drepturile detinutilor sau sa scurtam timpul pedepselor lor,

ci este nevoie sa plasam instanta judiciara la cea mai buna distanta de subiect: tocmai aceste evolutii fac posibila o dezbatere individuala, deoarece este legata de spatiile de libertate controlata. Aceste "spatii tranzitionale", lasate la aprecierea judecatorului

(permisiile de iesire, plasamentele in exterior, liberarile conditionale, semilibertatea etc. sunt poli ai umanizarii ce transforma lumea carcerala, desi mentine imaginea respingatoare

a inchisorii, opusa libertatii. Ele nu presupun libertatea ca un lucru pe care detinutul il regaseste intact la iesirea sa, ci, dimpotriva, postuleaza un sprijin necesar pentru a regasi o dimensiune de autoaparare.

Influenta pedepsei cu moartea asupra societatii este mai degraba negativa, revoltatoare, decat de prevenire. S-a observat ca pedeapsa cu moartea nu-i face pe oameni mai buni.

Statele dezvoltate, unde pedeapsa cu moartea a fost abrogata in primul rand, au efectuat mai multe experimente, inainte de a lua decizia finala de abrogare a pedepsei cu moartea pentru infractiunile de omor. Lucrul acesta a devenit posibil dupa ce s-a constatat ca numarul infractiunilor de omucidere nu a crescut dupa abrogarea pedepsei cu moartea pentru astfel de infractiuni.

Daca in societate ar prevala principiul razbunarii, atunci pedeapsa cu moartea ar avea un

loc de frunte. Insa, nici o societate nu are o justitie perfecta, in sensul ca se mai strecoara greseli in acest aparat. Altfel, pedeapsa cu moartea devine un instrument de pedeapsa al statului, unul de rafuire, de lichidare a infractorului, unde nu este exclusa posibilitatea executarii unui nevinovat.

Caracterul injust si inuman al pedepsei cu moartea este accentuat de faptul ca in justitie nu poate exista convingerea ca aceasta pedeapsa a fost si este aplicata totdeauna infractorilor

cei mai periculosi pentru societate. Deseori, pedeapsa cu moartea este mai cruda decat infractiunea comisa, la care se adaoga greselile de judecata.

Putem afirma ca pedeapsa cu moartea nu va reduce numarul infractiunilor deosebit de grave si nici numarul infractorilor care le vor comite, precum nu va salva nici societatea de fenomenul criminalitatii. Consideram ca nu felul pedepsei aplicate va diminua numarul infractiunilor deosebit de grave, nu modul lor de aplicare sau de executare - toate acestea doar vor aplana fenomenul criminalitatii. Acest scop va fi realizat de modul de aparare a valorilor sociale si de combatere a criminalitatii.