Legislatia privitoare la romi

Legislatia privitoare la romi

Carte romaneasca de invatatura stabilea la 1646, pentru Moldova, cateva repere in privinta drepturilor si obligatiilor sclavilor romi. Astfel, robul cumparat era dator sa-si ajute stapanul, iar robul care se face vinovat de ceva in fata stapanului trebuie sa-i suporte pedeapsa, administrata cu "masura" cu "toiag sau cu biciu" putandu-se impotrivi doar daca stapanul foloseste "arme goale" si el este in pericol de a fi omorat. In acest caz robul isi poate chiar ucide stapanul, fara a suporta vreo pedeapsa.

In fapt, stapanii sclavilor puteau sa le faca orice acestora, numai sa nu-i omoare. Legea era ca daca un rob era omorat, ucigasul trebuia sa-l plateasca sau putea sa plateasca cu viata aceasta crima. La 28 mai 1634, jupanita Marica este chemata in fata domnului Radu voda care vrea s-o omoare pentru ca jupanita sugrumase doi copii de tigan cu mainile ei. Mutilarile se practicau pentru amuzamentul stapanilor dupa cum ne-a lasat scris Del Chiaro in Revolutiile Valahiei. Se punea o lumanare aprinsa in mijlocul unei gramezi de faina, in care erau ascunsi bani si pe care tiganul trebuia sa-i scoata cu dintii, stingand flacara cu narile. Flacara suflata aprindea faina si aprindea si parul tiganului.

Rapirea roabei reprezinta aceiasi vina ca si rapirea unei fecioare, femei maritate, vaduve etc. Robul care va silui fata stapanului va fi ars de viu iar daca si fata a fost de acord, s-o omoare si pe ea.

Ocara (sudalma) asupra robului adresata de catre altul in afara stapanului sau, este ocara asupra stapanului si necesita pedeapsa dar ocara numai pentru vina robului nu este ocara si pentru stapan.

In privinta casatoriei, actele judiciare stabileau ca doi sclavi se puteau casatorii insa cu acceptul stapanului. In cadrul casatoriei, intre sclavii "tigani" care apartineau unor stapani diferiti, era nevoie de aprobarea ambilor stapani. In mod obisnuit, se ajungea la o reglementare de plati intre acestia; fie ca un stapan cumpara de la celalalt pe robul care urma ca prin casatoria cu celalalt sa vina pe mosia sa, fie ca se facea un schimb compensator, stapanul dand pentru robul pe care-l obtinea un alt rob, de o valoare egala sau apropiata. Pentru aceasta situatie, majoritatea documentelor secolului al XVII-lea specifica "tigan pentru tigan, dupa cum este legea". In documentul din 29 iunie 1634 apare faptul ca "tiganul" Radu Guze din tigania manastirii Bistrita era casatorit cu o "tiganca" a capitanului Razvan. Stapanii nu-i despart, dar Radu Guze da dajdia separat. Dar erau frecvente si casatoriile fara voia stapanilor. Un act din 18 iulie 1777 ne semnaleaza fuga unui "tigan boieresc" din Moldova in Tara Romaneasca, unde se casatoreste cu o "tiganca" boiereasca. Partea din Moldova este despagubita de partea din Tara Romaneasca, care ii pastreaza pe rob si pe copiii lui.

Casatoriile intre sclavi si oamenii liberi, atat in Muntenia cat si in Moldova, pana in prima jumatate a secolului al XVIII-lea se faceau dupa normele prevazute in "obiceiul pamantului", ius valahicus, ceea ce inseamna, dupa vechile cutume si traditii ale tarii. Legiuirile ca Asezamantul Tarii Moldovei al lui Constantin Mavrocordat (1741), Anafora marilor boieri din Moldova (1766), Hrisovul sobornicesc (1785) si Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti din 1780 consfintesc principiile vechiului obicei al pamantului, aducand si lucruri noi.

Casatoriile facute de "tigani" dupa obiceiul lor, nu erau luate in seama, femeia si copiii ei revenind stapanului ei. Se impunea juzilor romi sa supravegheze ca astfel de casatorii sa nu se faca, in caz contrar erau pedepsiti atat ei cat si sclavii in cauza.

Se intampla, uneori, ca un stapan sa indemne chiar el pe robul sau sa fure o fata de "tigan". In cazul acesta, stapanul "tiganului" isi pierdea robul in favoarea stapanului fetei si era obligat sa scoata pentru noul proprietar o carte domneasca de stapanire.

Un "tigan" sau o "tiganca", iertati de sclavie, nu aveau drept de a se cununa cu partea moldoveneasca; numai copiii lor erau slobozi de sclavie, bucurandu-se de toate drepturile unei persoane libere.

In Muntenia, in anul 1714, mitropolitul Antim Ivireanul in "Capetele de porunca" , interzice preotilor sa mai dea binecuvantarea la cununie in situatia in care legea prevedea ca un om liber casatorit cu un rob devenea rob.

In anul 1780, Alexandru Ipsilanti, in Pravilniceasca Condica, poruncea ca tiganii domnesti - ca sa se poata cununa - trebuiau sa aiba adeverinta de la vel armas. Sclavii care se casatoreau cu o femeie sloboda erau despartiti de indata iar copiii care se nasteau intre timp deveneau slobozi. Copiii de sclavi nascuti dintr-o casatorie nelegitima urmau soarta mamei lor.

In Asezamantul Tarii Moldovei al lui Constantin Mavrocordat din martie 1743 se interzice stapanilor sa-i desparta pe sotii "tigani" care apartineau unor proprietari diferiti. In astfel de situatii, nu se permitea stapanilor decat, fie sa-si imparta copiii rezultati din aceasta casatorie, fie sa procedeze la schimb compensator pentru "tigan" ("tiganca") si copiii ce reveneau partii respective.

Aceasta reglementare s-a aplicat in ambele principate. Sobornicescul hrisov din 1785, in Moldova, a reglementat modul in care proprietarii trebuiau sa realizeze transferul de sclavi. S-a fixat pentru aceasta un pret fix de 50 de lei pentru "tiganca" si 70 lei pentru "tigan". Insa cei care stapaneau un mestesug trebuiau sa fie platiti mai bine, intrucat la pretul pentru suflet se adauga pretul "pentru mestesugul tiganului sau al tigancii". Totodata, copiii nu mai puteau fi luati de la parintii lor. Partea de copii, care, teoretic, revenea unui stapan, trebuia rascumparata de stapanul care pastra salasul. Copiii peste 16 ani erau platiti ca adulti, iar cei sub aceasta varsta - la jumatate din pret. In aceasta epoca s-a stabilit principiul ca salasul sa ramana intreg, sclavii romi capatand dreptul de a nu li se desparti familia, adica de a nu fi daruiti sau vanduti copiii separat de parinti sau fratii separat.

In secolul al XVIII-lea, au loc schimbari in ceea ce priveste casatoriile mixte (rom cu romanca sau roman cu romnie). Pana atunci, regula era ca sotul liber, prin casatoria cu o roaba, devenea rob, ca si copiii nascuti din aceasta legatura.

Asezamantul lui Constantin Mavrocordat interzicea caderea in sclavie a persoanelor libere care se casatoreau cu sclavi romi. Copiii care se nasteau erau liberi.

Se pare ca in epoca imediat anterioara adoptarii acestei masuri, casatoriile mixte erau frecvente. Pentru boieri ele erau un mijloc de a-si spori numarul robilor, dar pentru stat ele insemnau insa o pierdere, taranul transformat in rob particular fiind scutit de bir si de celelalte obligatii publice. De aceea, este posibil ca renuntarea la obiceiul care facea posibila inrobirea romanilor sa se fi facut si din considerente fiscale (Viorel Achim).

In Tara Romaneasca masura a fost respectata. In Moldova, insa, opozitia marilor boieri la aceasta inovatie a dus treptat la restrangerea ariei sale de aplicare si in final la abandonarea ei. In anul 1766 legea a interzis aceste casatorii, oprindu-i pe preoti sa cunune in astfel de situatii. Daca s-a produs totusi, casatoria, sotii trebuiau sa fie despartiti, dar copiii ramaneau in partea "moldoveneasca" adica liberi. Sobornicescul hrisov din 1785 interzice cu desavarsire casatoriile intre moldovean si tigan si declara nevalabile aceste casatorii. Copiii nascuti din asemenea casatorii sunt considerati tigani deci sclavi. Aceasta a insemnat intoarcerea la "obiceiul ce s-au urmat din vechi", adica anularea reformei. In Moldova, fenomenul de inrobire prin casatorie a fost prezent pana tarziu.

In Tara Romaneasca, Pravilniceasca Condica din 1780 prevedea ca sclavii care se casatoreau cu o femeie sloboda erau despartiti de indata iar copiii care se nasteau de aici deveneau slobozi. In situatia inrobirii prin intermediul casatoriei, oamenii liberi dadeau scrisori la mana egumenilor ca accepta de buna voie noua situatie, ca vor munci la fel ca ceilalti sclavi, ca nu vor umbla niciodata sa-si recapete libertatea, facand apel la justitie.

Proprietatea

"Tiganii" posedau proprietati imobiliare, asupra carora dispuneau dupa vointa. Astfel, le puteau vinde, schimba, dona sau lasa prin testament. Exista in acest sens un act de vanzare-cumparare din 1 iunie 1760, prin care Chiriac tiganul cu sotia sa Ioana au vandut cu suma de 25 lei un loc al lor din targul Barladului.

Tot in anul 1670, de asta data in Tara Romaneasca, aflam ca Antonie voievod intareste pitarului Radu Tiganescu stapanirea unui loc de pe care sa goneasca pe rumanii si tiganii care au acolo case (sa-si faca altele unde vor putea), si sa-i oblige sa-si plateasca chiria pana la aceea data.

Actele de vanzare-cumparare a sclavilor se faceau ca si pentru vanzarea oricarui alt bun, respectandu-se regulile de protimisis. Adica, primul drept in cumpararea lor il aveau ceilalti membri ai familiei, copiii, fratii, apoi rudele de gradul doi, rudele mai indepartate, urmau vecinii si, pe urma, strainii de familie si de locurile respective. La redactarea actului trebuia sa fie de fata si un oarecare numar de martori. Dupa incheierea actului urma si confirmarea domneasca, necesara pentru ca actul sa fie opozabil tertilor si sa aiba tarie si sub alt domn.

Preturile variau dupa numarul de sclavi vanduti si de calitatea lor ca muncitori. Uneori "tiganul" domnesc, sau asa - zis slobod, silit de lipsa hranei sau din cauza datoriilor, se vindea pe sine pe un pret de nimic. Alteori, parintii isi vindeau copiii din cauza foametei. La 29 iulie 1627, Bajan se vinde ca rob popii Iane clisiarul pe 17 ughi si 1000 de aspri, iar popa Iane se angajeaza sa nu-l vanda ci ca sa-i fie tagan de mosie lui si copiilor lui.