Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice



Acasa » afaceri » afaceri
Importanta culturii in domeniul concurentei in vederea cresterii competitivitatii mediului de afaceri

Importanta culturii in domeniul concurentei in vederea cresterii competitivitatii mediului de afaceri



COD CNCSIS 831

RAPORT DE CERCETARE

ETAPA UNICA 2007

STUDIU PRIVIND IMPORTANTA CULTURII IN DOMENIUL CONCURENTEI IN VEDEREA CRESTERII COMPETITIVITATII MEDIULUI DE AFACERI DIN ROMANIA PE PIATA UNICA INTERNA




1.Analiza stadiului actual al cunoasterii privind rolul politicii in domeniul concurentei pentru cresterea competitivitatii economiei in ansmablu

Raport privind abordarile pe plan international in privinta existentei si a rolului politicii in domeniul concurentei pentru dezvoltarea economiei in ansmablu

1.1.1. Necesitatea existentei politicii in domeniul concurentei

Independent de imperfectiunile pietei exista motive pentru ca firmele din anumite sectoare sa coopereze sau sa se asocieze, sau ca o anumita firma sa doreasca sa obtina o pozitie dominanta pe un segment de piata. Dorinta castigarii sau mentinerii unor profituri ridicate, o stabilitate productiva pe piata, independenta coordonarii unor anumite actiuni sau luarii unor decizii, beneficiile cauzate de o pozitie singulara, iata cateva dintre motivatiile care pot conduce la stabilirea pretului, partajarea pietelor sau alte forme de comportament anticoncurential.

Initial, unii economisti au considerat ca acest comportament al agentilor economici se poate cuantifica, astfel incat el ar putea fi prevenit, cat si sanctionat la nevoie, metoda folosita fiind practicarea unor controale administrative, deci o corectare a imperfectiunilor pietei prin reglementari legale. Alti economisti au preferat modalitati alternative de control prin mentinerea unui anumit nivel al proprietatii publice, indeosebi in sectoarele in care factorii tehnici pareau sa necesite o structura apropiata de monopol, iar controlul autoritatilor publice era privit ca un rau necesar[1].

Se contureaza astfel necesitatea existentei si functionarii unei politici in domeniul concurentei, importanta sa ca mecanism de corectare a imperfectiunilor pietei si totodata crearea unui nivel general rezonabil de eficienta economica. Rezulta, implicit, ca lipsa unei politici articulate si coerente, sau mai rau - existenta uneia nefunctionale, va crea premise pentru o concurenta neloiala, generand astfel ineficienta in productie si alocarea factorilor de productie[2].

Un alt motiv ar fi dat de faptul ca legislatiile nationale devin neputincioase, incomplete, fara suficiente resurse si metode de contracarare, mai ales ca nu surprind unele dintre fenomene sau efectele unor actiuni care opereaza transfrontalier, cum ar fi de exemplu activitatea tot mai frecventa a cartelurilor internationale. In plus distinctia intre politica in domeniul concurentei si cea comerciala la nivel national nu este prea clara si este greu de facut, existand suprapuneri de elemente, interdependente intre instrumente, influente reciproce si scopuri comune.

Cel mai important ecou al castigurilor teoriei economice cu privire la concurenta a fost cel al recunoasterii influentei pe care concurenta reala o are asupra eficientei si echilibrului pietei. Astfel se detaseaza un alt motiv principal in sprijinul elaborarii unei politici a concurentei acela care priveste promovarea si mentinerea unui proces al concurentei efective astfel incat sa se obtina o mai mare eficienta a alocarii resurselor. Aceasta viziune implica necesitatea mentinerii concurentei ca o conditie a alocarii eficiente a resurselor atrase in mecanismul pietei. Accentul din ce in ce mai pronuntat pus pe politica concurentei intr-o parte din ce in ce mai mare a lumii in ultimii ani, rezulta, partial si dintr-o optiune politica prin renuntarea la planificare si la interventia guvernului in economie si orientarea tot mai mult spre increderea in mecanismele preturilor libere dintr-o economie de piata.

Specialistii sunt de parere ca principala ratiune a existentei politicii de concurenta este legata de maximizarea bunastarii sociale. Acesta este rezultatul sporirii eficientei economice, sub dubla sa ipostaza:

-eficienta alocationala, care presupune ca resursele sa fie distribuite acelora pentru care au cea mai mare valoare.

-eficienta X, care se refera la atingerea minimului posibil al costurilor de productie la un nivel dat al pretului factorilor de productie. Acest tip de eficienta se obtine in principal pe seama sporirii performantelor manageriale, iar existenta presiunilor competitive este o preconditie inevitabila.[3]

1.1.2. Obiectivele politicii in domeniul concurentei

Politica de concurenta urmareste sa realizeze maximizarea bunastarii sociale prin asigurarea unei functionari mai bune a mecanismelor pietei. In acest scop, ea urmeaza in principal, doua cai:

  • reglementarea comportamentului actorilor de pe piata.

Este vorba despre reglementarea intensitatii concurentei si a anvergurii cooperarii dintre acesti actori, statuand limitele in care se pot desfasura aceste relatii. Astfel concurenta nu trebuie sa ajunga la acea intensitate care sa duca la ruinarea si eliminarea de pe piata a unui participant ca urmare a abuzului de pozitie dominanta detinute de un concurent, dupa cum nu sunt acceptate intelegeri indreptate catre indepartarea unui competitor de pe piata sau catre fortarea sa de a lua parte la intelegere.

  • interventia autoritatii pe piata.

Este vorba despre controlul concentrarilor economice, care urmareste sa evite ajungerea la pozitii dominante pe piata, pe baza principiului superioritatii prevenirii asupra reprimarii.

Este de neconceput protectia consumatorilor, intr-o economie de piata, fara un mediu concurential normal; impunerea respectarii principiilor concurentiale reprezinta singura parghie capabila sa protejeze consumatorul atunci cand legea cererii si a ofertei functioneaza. Cu alte cuvinte, daca nu e concurenta nu poate exista nici o protectie a consumatorilor. Descoperim astfel o alta ratiune a existentei si functionalitatii legii concurentei. Prin urmare, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul, in calitatea sa: de consumator (concurenta libera conduce la o paleta mai larga a ofertei, cu scaderea corespunzatoare a pretului de vanzare); de participant la piata fortei de munca (concurenta libera obliga la inovatie continua, atat a produselor, cat si a procesului de productie); de actionar (concurenta libera conduce la eficienta crescuta, si deci la valoare de piata ridicata) si de platitor de impozite (concurenta trebuie sa asigure o aplicare uniforma si echitabila a sistemului de taxare).

Ca beneficiar al manifestarii liberei concurente, consumatorul receptioneaza functionarea normala a pietei prin preturi, cantitate, calitate, diversitate, promptitudinea cu care ii sunt puse la dispozitie bunurile si serviciile, usurinta si facilitatile de care beneficiaza, in conditii de rationalitate a actiunii, pentru a-si maximiza satisfactia. Institutia concurentei devine fundamentala pentru economia de piata, tocmai prin asemenea elemente. De aceea, legiferarea concurentei reprezinta un drept castigat care trebuie impus si respectat.

In felul acesta putem rezuma principalele obiective ale unei politici in domeniul concurentei:

  1. promovarea si mentinerea unui mediu concurential efectiv pentru a obtine o alocare mai eficienta a resurselor intr-o economie.[4]
  2. cresterea bunastarii consumatorilor prin functionarea normala a pietei, care sa le asigure cantitatea necesara din produsul dorit, de cea mai buna calitate, la cel mai bun pret.
  3. protectia concurentilor, indeosebi firme mici si mijlocii de actiunile anticoncurentiale promovate de firmele cu o pozitie dominanta pe piata (intelegeri privind pretul, volumul productiei, contracte exclusive, abuz de pozitie dominanta, concentrari pentru acapararea unei parti importante de piata etc.)
  4. redistribuirea veniturilor in economie
  5. consideratii regionale sociale sau sectoriale[5] prin folosirea frecventa a politicii concurentiale ca un instrument destinat obtinerii unor efecte non-concurentiale precum reducerea somajului sau mentinerea unor sectoare aflate in declin.
  6. procesul de integrare a pietelor, fenomen care comporta numeroase sensibilitati care pot fi amplificate sau atenuate de o politica adecvata in domeniul concurentei.

Pentru a conferi substanta unei politici in domeniul concurentei, este esential mecanismul legislativ si institutional in vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele, responsabilitatile si forta de a transpune in practica precum si credibilitatea mesajului transmis si informarea agentilor economici despre continutul politicii . Trebuie subliniat ca, in timp ce acesti factori pot actiona foarte eficient la nivel national, ei devin foarte complecsi ca reactie in context regional, integrationist. Trebuie facuta o distinctie intre ceea ce poate fi plauzibil intr-o lume ideala, care sta de regula la baza modelelor teoretice si ceea ce este probabil intr-o lume economica reala.

1.1.3. Unele abordari contradictorii privind politica in domeniul concurentei

Cu privire la asertiunea „functionare corespunzatoare a pietei” s-au pronuntat diferite scoli de gandire cu perspective diferite asupra dezirabilitatii si abordarilor tehnice ale unei politici in domeniul concurentei. Cei mai multi economisti sunt de acord ca functionarea corespunzatoare a pietei se refera la efectele sale asupra alocarii resurselor, determinand cel mai inalt nivel de bunastare economica. Pietele pot face acest lucru daca sunt caracterizate de concurenta.[7] Astfel, scopul fundamental al politicii in domeniul concurentei este de a promova si mentine un proces de concurenta efectiva, pentru realizarea unei alocari mai eficiente a resurselor (Vickers and Hay, 1987). Dincolo de acest principiu acceptat pe larg, exista aspecte controversate in ce priveste politica concurentei, existand argumente pentru o politica relaxata, care se supune si lasa ultimul cuvant legilor pietei, dar si pentru o politica concurentiala riguroasa.

In SUA, pana in 1980 a existat o tendinta de a nu intari foarte mult politica antitrust, in general printr-o atitudine cat mai permisiva fata de fuziuni si intelegeri verticale, odata cu introducerea dereglementarii in unele domenii de activitate precum telecomunicatii sau aviatie. Aceasta abordare, care a avut la baza motivatii politice a fost insotita de ideile unor economisti, care sprijineau ideea de a lasa totul la latitudinea fortelor pietei. Acesti aparatori ai teoriei economice de tip „ laisser-faire” sugerau ca imperfectiunile pietei au fost exagerate in analiza structurilor de piata plecand de la conceptul nerealist al concurentei perfecte. Ei sustineau ca, doar cu cateva exceptii, evolutia unei concentrari de afaceri trebuie lasata la latitudinea fortelor pietei. Punctul de plecare al acestei abordari are in vedere existenta concurentei potentiale. Astfel, adeptii acestui curent argumentau faptul ca o cota de piata trebuie stabilita nu pe baza vanzarilor actuale pe o piata definita, ci pe capacitatea totala disponibila a tuturor firmelor care vand pe piata. Acest principiu a fost introdus in ghidul Departamentului de Justitie pentru evaluarea concentrarilor. Astfel, daca concentrarea ramane semnificativa pe aceasta piata larga, trebuie acordata atentie gradului de contestabilitate - adica usurinta cu care firmele care nu sunt prezente ar putea intra pe piata.[8] Existenta concurentei potentiale din partea unor firme care nu sunt pe piata a fost decisiva in multe cazuri atat in Marea Britanie, cat si UE in anii 1970.

Un alt argument sustinut de adeptii acestui curent de opinie a fost acela ca pozitiile dominate tind sa decada in timp daca nu sunt sprijinite sa-si sporeasca eficienta. Schimbarile rapide din mediul extern influenteaza atat costurile, cat si cererea si presupun schimbari constante ale strategiei si metodelor de operare. O firma lenta (sleeping giant) care nu reactioneaza la aceste schimbari va pierde in timp pozitia sa dominata pe piata. Istoria demonstreaza ca au existat astfel de cazuri, dar ca exista si contraexemple. Firmele gigant nu trebuie intotdeauna sa fie mai eficiente decat potentialii competitori, ele isi pot mentine pozitia dominanta prin exploatarea avantajelor conferite de faptul de a fi castigat primele aceasta pozitie („first user advantages”) de a aborda o pozitie defensiva in jurul lor prin tactici pradalnice, atacuri selective asupra noilor veniti etc.

Cu alte cuvinte, in perspectiva „laisser-faire” ar trebui sa ne asteptam ca unele stimulente ale pietei pentru eliminarea puterii pe piata sa genereze rezultate superioare reglementarilor excesive, bazate pe legi formulate de politicieni. Concluzia ar putea fi ca politica impotriva puterii de piata (denumita in SUA „antitrust”) este indezirabila, cu exceptia unor cazuri extreme.

Unul din motivele pentru care Tratatul de la Roma nu a prevazut controlul fuziunilor a fost acela ca fondatorii Comunitatii au prevazut aparitia unor giganti industriali campioni, capabili sa concureze cu firme similare din Statele Unite sau Japonia. Pana in 1965 nu a existat un control al fuziunilor in Marea Britanie, iar dupa ce a fost introdus, Corporatia Industriala de Reconstructie (un organism guvernamental) a inceput reorganizarea industriilor britanice, in special cele afectate de noile tehnologii. Concentrarile de afaceri au facilitat politica industriala si tipul de planificare indicativa introdus in Marea Britanie si Franta in anii 1960 si 1970.

Dintr-o perspectiva interventionista, costurile unei alocari inadecvate sunt in general comparate cu beneficiile politice sau sociale ale interventionismului. Un prim exemplu il constituie exceptarile deliberate de la politica concurentei pentru promovarea campionilor europeni suficient de puternici pentru a concura la nivel mondial. Un al doilea exemplu il constituie cartelurile de criza, facilitarea ajustarii si restructurarii pentru scaderea capacitatii sectoriale, prin acceptarea reducerii coordonate a capacitatii intre concurenti. Astfel, politica in domeniul concurentei risca sa devina o politica industriala interventionista. Justificarea economica a acestor abordari este de multe ori incoerenta: de cele mai multe ori argumentele in cartelurile de criza sunt de natura sociala, iar in cazul gigantilor au caracter nationalist. Odata cu procesul de integrare a pietelor, aceste opinii interventioniste au scazut, dar nu au disparut.

In contradictie cu filozofia laisser-faire de dreapta si cea interventionista de stanga, care considera politica concurentiala irelevanta, daca nu chiar un obstacol, exista o a treia abordare care sprijina concurenta in sine pentru ca impiedica concentrarea puterii economice.

Din perspectiva liberal-democratica, argumentele cu privire la virtutile unei economii de piata sunt imbinate cu valori politice, cum ar fi libertatea in societate si democratia. Concentrarile economice sunt considerate antidemocratice atunci cand influenta lor este utilizata, prin modalitati politice subtile pentru a obtine privilegii speciale sau protectionism. Legea concurentei din Germania in special reflecta acest tip de filozofie. La fel ca si un control riguros asupra cartelurilor, fuziunilor cu efecte anticompetitive sau abuzul de putere dominanta, legea germana interzice abuzul de dependenta al unei firme fata de alta. Exploatarea unui pozitii bune detinuta de o marca, a dificultatilor financiare a unui furnizor sau distribuitor, ori a angajamentului pe termen lung sau a puterii de cumparare este in mod explicit interzisa. Legea concurentei din Franta a fost modificata in 1986 pentru a permite actiunea legala impotriva abuzului de dependenta.

1.2. Studiu privind analiza comparativa a principalelor tipuri de concurenta pe piata

1.2.1. Rolul dinamizator si functiile concurentei in economia de piata

Orice intreprindere isi desfasoara activitatea intr-un mediu determinat, in care intretine relatii cvasi-permanente cu piata, deoarece ea intervine aici atat in calitate de furnizor, cat si de beneficiar. Desigur, eficienta activitatii depinde de modul ei de integrare in relatiile de piata, unde apar o serie de alti agenti economici cu care intra in competitie pentru obtinerea unor conditii mai bune de productie, desfacere, efectuare a operatiunilor banesti sau a altor activitati, in scopul obtinerii de cat mai multe avantaje. Complexul legaturilor in care intra un agent economic in lupta pentru crearea, mentinerea sau marirea avantajului sau fata de ceilalti agenti economici cu care isi disputa fie resursele, fie clientii, fie si una si alta, constituie sistemul relatiilor de concurenta.

Manifestarea concurentei este expresia gradului de dezvoltare si liberalizare economica si de aceea intensitatea ei este diferita de la o etapa la alta, de la un domeniu la altul, in functie de raportul dintre cerere si oferta, reflectand in general masura in care societatea este capabila sa stimuleze creativitatea agentilor economici, asigurand functionalitatea normala a sistemului economic. In acest fel, prin mentinerea concurentei in limita normala, mecanismul concurential isi dovedeste ratiunea de a fi, aceea de servi consumatorul.

Cel mai evident aspect al relatiilor de concurenta aste cel denumit de altfel concurenta propriu-zisa, in timp ce obiectul concurentei nu-l constituie doar pretul, ci si produsul, si distributia si promovarea (elementele mixului de marketing). De aceea, specialistii considera, ca de fapt, cauzele succesului unei intreprinderi se gasesc in: buna calitate a produsului, lansarea de produse noi, preturi competitive, avantaje in privinta costului, buna ei localizare, marimea si importanta firmei, dominarea canalelor de distribuire, metode de vanzare si distributie, publicitate si promovare, design etc.

Din perspectiva consumatorului se poate spune ca exista concurenta economica, daca consumatorul poate alege intre mai multe alternative si poate astfel sa aleaga alternativa ce mai convenabila preferintelor sale. Astfel, concurenta este strans legata de libertatea de a alege. Din perspectiva agentilor economici, concurenta este insasi forma activa a liberei initiative generata de proprietatea privata, aceasta constituind la randul ei o trasatura esentiala a economiei de piata, al carei mecanism este concurential. Ea reprezinta confruntarea deschisa, rivalitatea dintre agentii economici vanzatori sau ofertanti si se materializeaza prin comportamentul agentilor economici din aceeasi ramura care urmaresc maximizarea profitului pe seama utilizarii capitalului investit.

Intr-un mediu concurential, fiecare producator isi poate orienta propria productie urmarind permanent raportul dintre resurse si cheltuieli, dar nici unul dintre producatorii aceluiasi bun de pe o piata nu poate determina in mod individual piata acelui bun. Prin urmare, concurenta intre producatori exercita o presiune asupra preturilor de vanzare, in sensul reducerii lor, si totodata contribuie la sporirea dimensiunilor pietei in ceea ce priveste cantitatea ceruta de consumatori, care este cu atat mai mare cu cat pretul este mai scazut.

In conditiile economiei de piata, raporturile ce se stabilesc intre cantitatea vanduta si preturile de desfacere practicate releva faptul ca profitul mai mare rezulta din cresterea desfacerilor si mai putin din preturile stabilite.

Concurenta devine astfel factorul de dinamism pentru progres, eficienta, echilibru, bunastare. Pe o piata unde concurenta se desfasoara normal, fiecare producator este interesat de pozitia sa fata de clienti, urmarind sa castige o buna parte din cerere pentru oferta sa. Dar acest castig nu poate fi realizat decat in masura in care ofertantul isi demonstreaza superioritatea, in termeni comparativi, in ceea ce priveste raportul pret-calitate realizat.

Astfel pentru fiecare operator economic se manifesta simultan o dubla preocupare: reducerea costurilor pentru a fi transpuse in preturi mai mici cu profituri rezonabile, respectiv imbunatatirea calitatii, a performantei. In felul acesta, concurenta stimuleaza imbunatatirea progresului general, dar mai ales a progresului tehnico-stiintific. [11]

Astfel concurenta ofera firmelor o puternica motivatie pentru a crea si produce bunuri de calitate care maximizeaza satisfactia consumatorilor si a descoperi metode pentru a produce cu un cost cat mai scazut, adica a inova si utiliza inovatii.

Nu in cele din urma concurenta serveste si ca mecanism de distribuire adecvat a veniturilor intr-o economie de piata. Firmele care au cea mai mare eficienta pe o piata dispun implicit de profituri mai mari; cei care nu au performante vor inregistra mai intai pierderi suplimentare fata de ceilalti, apoi vor fi eliminati sub incidenta legilor concurentei. Deci, concurenta este principalul mecanism prin care activitatile economice sunt ordonate intr-o economie de piata. Principala cerinta careia orice economie trebuie sa-i faca fata este alocarea resurselor sale intr-un mod in care sa-i satisfaca cel mai bine pe membrii societatii respective, atat producatori, cat si consumatori, denumita alocarea optima a resurselor.

Intr-o alta ordine de idei, concurenta impiedica realizarea profitului de monopol de catre agentii economici, asigurand o alocare rationala a resurselor intre variantele utilizarii lor solicitate de piata si statornicind o repartizare a profiturilor proportional cu contributia efectiva a agentilor economici in procesul de productie si distributie a marfurilor. Concurenta constituie mijlocul necesar prevenirii si/sau diminuarii puterii economice concentrate in mainile statului si ale persoanelor si intreprinderilor private. De aceea, concurenta reprezinta un mijloc important pentru organizarea societatii.

Concurenta are intr-o ultima ordine de idei un efect psihologic asupra agentilor economici, stimuland optimismul acestora, creativitatea, dorinta acestora de maximizare a profitului si implicit de satisfacere a nevoilor de consum.

Concurenta poate genera si aparitia unor efecte negative; astfel, ea nu poate solutiona de la sine problemele economiei de piata, manifestandu-se ca un proces contradictoriu. Astfel, genereaza confruntari neloiale intre competitori; sacrificarea intereselor unor consumatori, productia orientandu-se spre cei care isi permit sa cumpere, nefiind luate in calcul nevoile de consum ale celor cu venituri mici; reducerea costurilor se poate face sacrificand calitatea produselor sau cheltuielile pentru protectia mediului inconjurator.

Factorii care influenteaza structura pietei

Unul din factorii care contribuie la diferentierea concurentei este numarul si puterea economica a participantilor la tranzactii. Cand numarul acestora este mare, si au putere aproximativ egala, pe piata se contureaza forma de concurenta perfecta. Cand sunt foarte putini sau numai unul, fie pe latura ofertei, fie pe latura cererii, apar situatii de monopol sau monopson, cand sunt avantajati fie numai producatorii, fie numai cumparatorii.

Un alt factor de departajare a concurentei este gradul de diferentiere a bunurilor care satisfac o anumita nevoie umana. Cand bunul este omogen, consumatorilor le este aproape indiferent de unde se aprovizioneaza. Diferentierea produsului insa are ca afect cresterea concurentei intre producatori, fiecare dintre acestia dorind sa atraga un numar cat mai mare de clienti.

In al treilea rand, facilitatile acordate sau restrictiile in calea celor care intentioneaza sa intre intr-o ramura, pe o anumita piata, influenteaza modul de realizare a concurentei. Cu cat accesul intr-o anumita ramura a economiei nationale sau pe o anumita piata a unui agent economic se realizeaza mai usor, cu atat mai mult creste gradul de competitivitate in acea ramura sau pe acea piata, creandu-se conditii pentru satisfacerea nevoilor de consum la un nivel ridicat.

Exista insa si alti factori si conditii, in functie de care se contureaza mai multe forme, printre care se pot enumera: raportul dintre cererea si oferta de bunuri, complexitatea si functionalitatea retelei de piete dintr-o tara sau alta, conjunctura politica interna si internationala.

Functionarea corecta a pietei nu se poate realiza decat in economia concurentiala, care permite agentilor economici sa se confrunte liber pe piata, deciziile lor sa interactioneze, ea devenind institutia care mediaza aceste legaturi. Notiunea de piata reflecta o realitate foarte complexa si nuantata in timp si spatiu, neexistand o definitie unanim acceptata a acesteia .

Exista doua functii esentiale pe care piata le indeplineste si care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

1. Piata asigura contactul permanent dintre producatorii si consumatorii de marfuri, dintre oferta si cerere, dintre productie si consum atat la nivel microeconomic cat si macroeconomic, avand urmatoarele semnificatii:

dinamica pietei reflecta schimbarile care se produc in sistemul trebuintelor economice ale societatii orientand activitatile de producere a bunurilor si serviciilor;

jocul liber al cererii si ofertei determina modul in care agentii economici isi procura si utilizeaza resursele naturale, materiale, financiare si umane in cadrul pietei;

sistemul propriu de parghii economice creat de piata duce la reglarea acesteia si a economiei nationale in ansamblu.

2. Piata are rolul de sistem de comunicatie a informatiilor necesare agentilor economici, in calitatea lor de producatori si consumatori.

Piata contemporana se prezinta ca o realitate complexa, formata dintr-un sistem de piete distincte, dar interdependente.[13]

Din tripla dimensiune a pietei (piata fiecarui bun si serviciu, piata tuturor bunurilor si serviciilor, piata ca mecanism care regleaza economia), rezulta ca aceasta se manifesta ca un ansamblu de piete interdependente care formeaza sistemul de piete, caracterizat prin:

1) gradul de diversificare a obiectului vanzarii-cumpararii distingandu-se:

• bunuri omogene,

• bunuri eterogene;

2) numarul subiectilor participanti;

3) puterea economica a participantilor utilizandu-se termenii de:

• atomicitate – subiectii pietei au putere si importanta economica apropiate;

• molecularitate – participantii au puteri economice diferite;

4) gradul de cunoastere a mediului economic de catre agentii participanti la piata;

5) caracteristicile comportamentului de piata al agentilor economici, reflectate in atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, initiativele subiectilor participanti la piata.

1.2.3. Tipuri de concurenta

Aspectul cel mai frecvent si vizibil al relatiilor de concurenta este cel ce se desfasoara intre intreprinderile care realizeaza acelasi produs si deci satisfac aceeasi necesitate, determinand concurenta directa, ele disputandu-si aceeasi clientela. In aceasta situatie, delimitarea se realizeaza prin nivelul calitativ al produsului, originalitatea (marca produsului), nivelul de servire, garantiile care se acorda post – vanzare etc., reprezentand concurenta orizontala. Relatiile de concurenta apar si intre intreprinderile care realizeaza produse substituibile, cum sunt cele fabricate din materii prime naturale si sintetice (ex. tesaturi, cauciuc), in care un rol esential revine calitatilor acestor produse, dar si preturilor, politica de promovare a produselor constituind un mijloc eficace de a invinge in competitie. Acest gen de concurenta se desfasoara pe verticala si are ca efect extinderea pietii unui producator pe seama concurentilor.

Tot relatii de concurenta, de data aceasta indirecta, apar si intre intreprinderile ce ofera produse total diferite, dar care se adreseaza acelorasi cumparatori si sunt destinate acelorasi utilizatori. In aceeasi categorie intra si intreprinderile care in cadrul pietei, isi disputa aceleasi venituri ale cumparatorilor.

Tipuri de concurenta

Prin urmare, concurenta reprezinta un puternic factor de stimulare pentru agentii economici in directia sporirii si diversificarii ofertei, a adaptarii la necesitatile dinamice ale societatii. In acelasi timp, ea impune stabilirea preturilor la cote reale, dar si alocarea resurselor limitate in asa fel incat sa se asigure satisfacerea maxima a nevoilor mereu in crestere. De asemenea, ea conduce la eliminarea acelora care nu desfasoara o activitate eficienta.

Deci, concurenta, ca model de comportament al agentilor economici in sistemul de piata, semnifica o rivalitate intre participantii la actul de vanzare-cumparare, un raport de forta dintre acestia, o opozitie[14], asigurand calea cea mai buna de satisfacere a intereselor tuturor , adica de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori. Ea este o necesitate obiectiva, iminenta care actioneaza complex si contradictoriu, desemnand anumite structuri de piata: monopol, monopson, oligopson, oligopol, monopolistica, in functie de: numarul si puterea agentilor economici participanti, gradul de diferentiere a produselor, fluiditatea pietii (posibilitatea intrarii pe piata), transparenta pietii (gradul de cunoastere a elementelor ei); mobilitatea factorilor de productie.

O piata caracterizata prin: atomicitate, fluiditate, transparenta, mobilitate, omogenitate ar impune o concurenta perfecta, dar cum aceasta in practica nu poate exista, pentru ca nu se pot intruni simultan cele cinci conditii, in fapt exista doar piata cu concurenta imperfecta, care cunoaste mai multe tipuri in functie de numarul de vanzatori si cumparatori prezenti la un moment dat pe piata.[16]

Astfel, in cazul concurentei perfecte, pe piata sunt prezente un numar mare de firme, fiecare avand o dimensiune relativ modesta. Produsul comercializat este omogen, deci cumparatorii nu au motiv sa prefere un anumit furnizor. Toti clientii sunt perfect informati despre preturile practicate si despre calitatea produselor comercializate. Nu exista nici un obstacol pentru intreprinderile care doresc sa intre pe aceasta piata si nici un obstacol pentru cele care doresc sa paraseasca aceasta piata (nu exista bariere nici la intrare si nici la iesirea de pe piata). In aceste conditii, nici una dintre firme nu are posibilitatea de a influenta singura pretul pe piata. Cu cat o firma individuala are mai putina putere de a influeta piata pe care isi vinde produsul, cu atat mai competitiva este acea piata. Forma extrema a competitivitatii apare atunci cand fiecare firma are putere zero pe piata.[17]

In consecinta, o firma care actioneaza in conditii perfect concurentiale va decide numai volumul de productie. Volumul optimal, adica cel care garanteaza un profit maxim, se obtine atunci cand costul marginal al firmei (costul necesar pentru a produce o unitate in plus) este egal cu pretul de piata (venitul firmei in urma vanzarii unei unitati suplimentare). In felul acesta, bunastarea consumatorilor este maximizata. Aceasta este si explicatia pentru care un mediu perfect concurential conduce la eficienta alocarii resurselor, a productiei si distributiei, permitand ca bunurile si serviciile sa fie oferite in structura si volumul solicitate de consumator si la cele mai mici preturi posibile. Totusi o concurenta perfecta nu este decat un concept abstract care nu exista in forma sa pura in economia reala.[18]

Piata cu concurenta imperfecta se manifesta in situatiile in care agentii economici – vanzatori si cumparatori – pot sa influenteze, prin actiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea si oferta de marfuri si, deci, nivelul pretului, cu intentia de a obtine avantaje mari si stabile. Piata cu concurenta imperfecta este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenta perfecta ramane doar ca model ideal, folosit in analizele teoretice.

Piata cu concurenta imperfecta se prezinta in numeroase forme, ele diferentiindu-se in primul rand, in functie de numarul si forta economica a agentilor economici producatori si consumatori, astfel:

  • piata cu concurenta de monopol
  • piata cu concurenta de oligopol;
  • piata cu concurenta monopolistica
  • piata cu concurenta de oligopson (monopson)

Caracteristici

Concurenta perfecta

Concurenta imperfecta

Concurenta monopolistica

Oligopol

Monopol

Numar firme

mare

mare

mic

una singura

Posibilitatea stabilirii pretului

inexistenta

limitata

redusa

considerabila

Bariere concurentiale pe piata

inexistenta

inexistente

exista anumite bariere

sisteme complete de bariere

Tabel 1. Tipuri de piata

Sursa: Tatiana Mosteanu, Concurenta-abordari teoretice si practice, Editura Economica, 2000

Totusi, statul poate modifica si influenta atat structura pietei[19], cat si comportamentul firmelor prin intermediul diferitelor politici publice, precum politica industriala (subventii exceptari de impozite, credite preferentiale, taxe vamale), crearea de monopoluri legale, reglementarea monopolurilor naturale, diseminarea de informatii economice si bineinteles actiunea juridica de protectie a concurentei.

Din punct de vedere teoretic, mai multe structuri de piata pot fi definite in functie de numarul de firme prezente pe piata dar si de natura produsului comercializat:

Tabel 2. Structuri de piata

Natura produsului

Numar de firme care ofera produsul pe piata

Una singura

Cateva

Multe

Produs omogen

Monopol pur

Oligopol omogen

Concurenta  perfecta

Produse diferentiate

Monopol pur multiprodus

Oligopol diferentiat

Concurenta  monopolistica

Sursa: Radu Vranceanu, Despre bazele economice ale dreptului concurentei, revista Profil Concurenta, iunie 1999

Pornind de la tabelul anterior si luand in considerare parerea economistilor, piata ar trebui sa reprezinte mecanismul cel mai eficient de alocare rationala a resurselor. Pe o piata unde concurenta se desfasoara normal, acest impact competitional va conduce la presiuni “à la baisse” asupra preturilor pana la limita care sa asigure acoperirea costurilor si marje rezonabile de profit pentru producatori si ofertanti.
In felul acesta vor fi eliminati automat producatorii necompetitivi care practica preturi nejustificate si vor ramane numai aceia care se pot adapta la noile realitati economice, care vor face fata unei concurente reale prin ajustarea preturilor pana la limita impusa de competitia de pe piata. In conformitate cu acest rationament, piata este un sistem care se autoechilibreaza, favorabil atat pentru cumparatori, cat si pentru ofertanti, grabind diversificarea obiceiurilor de consum si a inclinatiei spre inovare si mentinand economia la un nivel rezonabil de eficienta
.

Din punctul de vedere al dreptului comercial[22], concurenta poate avea urmatoarele forme:

concurenta loiala, considerata licita deoarece este admisa prin reglementari. Printre instrumentele aplicate de vanzator in cadrul acestui tip de concurenta se numara: mentinerea sau reducerea costurilor si ridicarea calitatii produselor; scaderea preturilor de vanzare pe piata, introducerea in fabricatie si lansarea pe piata a unor produse noi, care sa atraga clientii, acordarea unor avantaje suplimentare clientilor (servicii post- vanzare, termene de garantie, credite etc.), informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii, puterea economica a fiecarui participant

concurenta neloiala, considerata ilicita ca urmare a faptului ca este respinsa prin reglementari. Dintre practicile folosite, mentionam: specularea unor situatii critice (razboaie, crize, economice, calamitati, crearea de situatii artificiale pe piata diferitelor bunuri folosite in scopuri speculative, discreditarea activitatii adversarilor sau produselor unor firme concurente, violarea secretelor tehnologice, comerciale si bancare ale firmelor concurente, trafic de influenta, mita, santaj, presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente, evaziune fiscala, stimulente acordate clientilor etc.

Rezulta ca dreptul concurentei intr-o economie de piata are rolul de a asigura mediul concurential normal care, logic, conduce la reduceri de preturi, imbunatatirea calitatii produselor si serviciilor oferite de agentii economici, diversificarea sortimentala, toate acestea neinsemnand altceva decat promovarea intereselor consumatorilor.

Mediul concurential normal este definit prin urmatoarele coordonate:

  • existenta mai multor producatori, si respectiv, a mai multor cumparatori, conditie care elimina posibilitatea existentei unui monopol sau a altor forme de pozitie dominanta pe piata unor bunuri sau servicii;
  • existenta diversitatii sortimentale a bunului omogen analizat, care ofera posibilitatea manifestarii diverselor optiuni posibile de catre eventualii participanti pe piata din amonte sau din aval, cu care producatorii sau distribuitorii presupusi intra in raporturi economice de piata;
  • actorii participanti pe piata se comporta rational, in sensul ca fiecare este preocupat de alegerea celor mai bune variante de combinare a factorilor de productie, in scopul maximizarii profitului (pe terme scurt) si a valorii intreprinderii (pe termen lung);
  • decizia cu privire la pret apartine exclusiv agentilor economici, neexistand interventii directe din partea guvernului in formarea preturilor, ca nivel nominal;
  • fundamentarea deciziei este definita de cerintele dezvoltarii durabile a intreprinderii, care implica obiective pe termen scurt, mediu si lung, strategii si politici adecvate care sa tina seama de aspecte interne si externe ale intreprinderii (tehnice, tehnologice, de calitate a produselor si competitivitate, standarde de protectie a mediului etc);
  • rolul statului sa se reduca la reglarea comportamentelor, in sensul adoptarii de legi privind disciplina de piata a agentilor economici si supravegherea respectarii ei, prin eliminarea manifestarii anticoncurentiale;
  • interventia statului in economie sa se faca prin alte instrumente decat pretul, iar daca este necesar, sa opereze prin parghiile de elasticizare a preturilor controlate. De exemplu, limita maxima de pret da posibilitatea agentilor economici sa stabileasca preturi mai mici, in conditiile in care piata permite acest lucru;
  • organizarea pietelor de desfacere ale bunurilor si serviciilor sa aiba ca obiectiv imbunatatirea calitatii prestatiilor catre consumatori, si sa fie totodata bazata pe criterii de eficienta si comportamente loiale fata de concurenti;
  • manifestarea tendintei de stabilizare a preturilor, fenomen care demonstreaza existenta celor doua laturi ale pietei: oferta si cererea, si confruntarea acestora in conditiile concurentei, care permite echilibrarea lor prin intermediul  pretului liber, care in acest caz este un pret de echilibru;
  • bunastarea consumatorilor finali este asigurata de existenta cantitativa, calitativa si structurala (diversificata) a bunurilor pe piata, in concordanta acestora cu utilitatea recunoscuta de catre consumatori, bunuri ale caror preturi pot fi absorbite de veniturile acestora.

Aceste coordonate, care definesc mediul concurential normal se regasesc, in final, in bunastarea consumatorului. Acesta reprezinta de fapt obiectivul final al functionarii pietei libere si al manifestarii rolului statului ca supervizor al comportamentelor libere ale participantilor la tranzactii in cadrul pietei.[23]

1.2.3.1. Concurenta perfecta

Trasaturile pietei

O firma reprezinta cea mai mica unitate de productie. Obiectivul unei firme este acela de a maximiza profitul. Aceasta se poate obtine fie prin minimizarea costului de productie, fie prin maximizarea venitului total (pret * productia vanduta). Fiecare tip de piata (monopol, oligopol) are un impact diferit asupra pretului si cantitatii vandute de o firma. In afara de numarul de firme, intre piata de concurenta nedistorsionata si cea de monopol, exista si diferente calitative, precum diferentierea produselor.

Piata cu concurenta perfecta este considerata o forma de piata ideala. Pentru autorii clasici, concurenta pura si perfecta reprezinta o regula de aur.

Concurenta perfecta sau „pura” presupune o situatie pe piata in care:

pe de o parte, toti vanzatorii sa-si vanda productia iar marfurile sa fie oferite la pretul pietei, fara ca acest pret sa poata fi influentat de vreunul dintre ei,

iar pe de alta parte, cumparatorii sa poata achizitiona ceea ce isi doresc, la acelasi pret al pietei, pe care nu il pot influenta dupa vointa lor.[24]

Concurenta este perfecta si pura atunci cand sunt indeplinite anumite conditii pentru fiecare caracteristica.

Concurenta pura se intalneste atunci cand:

Exista un numar mare de cumparatori si vanzatori;

Bunurile produs vandute sunt omogene;

Accesul oricarui comparator sau vanzator pe piata este liber.

Aceste trei conditii asigura impreuna faptul ca nici o firma nu are control asupra pietei, pretului sau cantitatii furnizate. Prima conditie asigura existenta mai multor firme competitive pe piata. Fiecare firma are o mica si nesemnificativa pondere in oferta de piata. Deci, daca o firma isi dubleaza ponderea sau se retrage, piata nu va fi afectata. Fiecare firma produce bunuri omogene[25], in acest fel capacitatea de influentare a pietei de catre o firma este redusa. Intrarea pe piata, cat si iesirea de pe aceasta sunt libere, iar in felul acesta atata timp cat o firma gaseste conditiile de piata ca fiind prielnice, ea va continua sa produca si sa vanda.

Toti actorii participanti la acest tip de piata, fie ca sunt vanzatori, fie cumparatori sunt considerati primitori de pret (price takers), deoarece ei nu au puterea nici in mod individual nici in grup sa il stabileasca sau sa-l influenteze in vreun fel. Ei considera pretul pietei ca fiind dat.

Concurenta este perfecta atunci cand sunt satisfacute trei conditii:

Perfecta cunoastere a pietei de catre cumparatori si vanzatori;

Perfecta mobilitate a factorilor de productie;

Proximitatea pietei.

Aceste conditii intaresc forta concurentiala si elimina capacitatea de influentare a firmelor in mod individual. Cand conditiile de piata sunt indeplinite perfect nu exista riscul cresterii pretului. Mobilitatea factorilor de productie faciliteaza intrarea si iesirea firmelor de pe piata. Proximitatea pietei elimina costurile aditionale cu transportul, care ar putea cauza o crestere a pretului.[26]

Rezultatul analitic al unei piete concurentiale deriva din cele sase caracteristici ale concurentei perfecte. Astfel, cele trei atribute ale concurentei perfecte sunt uniformitatea pretului, curba orizontala a cererii si profitul normal.

  1. Preturi uniforme

Pe o piata perfect concurentiala, o firma individuala nu are capacitatea de a influenta conditiile de desfasurarea a jocului economic. In consecinta, trebuie sa considere preturile ca fiind date, constante si uniforme. Pretul unui bun este cunoscut si sub numele de venit mediu al firmei.

Figura 1. Curba cererii unei firme pe o piata perfect concurentiala

Aceasta se intampla deoarece Venitul Total al unei firme este Pret*Cantitatea vanduta. Deci, Pretul este Venitul total impartit la Cantitatea vanduta, care inseamna Venit Mediu.

VT = P * Q,

Deci P = VT = VM (venit mediu)

Q

Deoarece venitul mediu sau pretul si venitul marginal sunt identice, cand primul este constant si cel de al doilea este la fel. Mai mult, curba venitului mediu al unei firme este identica cu cea a cererii individuale. Deci, curba cererii concurentiale este o linie orizontala, paralela cu axa OX, dupa cum este prezentat in figura 1. Cantitatea produsa si vanduta este prezentata pe axa OX iar pretul pe axa OY. Pretul pietei concurentiale P este dat si fix pentru o firma individuala. La acest pret, firma are libertatea de a produce orice cantitate, mica sau mare, de bunuri, cum ar fi Q1, Q2, Q3 etc. Firma nu poate sa perceapa un pret mai mic sau mai mare decat P. Daca ar practica un pret mai mare, P1, in conditii de concurenta, nu ar vinde nimic. Pe de alta parte, daca ar vinde la un pret mai mic P2 firma va inregistra pierderi.

Astfel, caracteristicile esentiale ale pretului de echilibru sunt:

  • se formeaza in mod spontan, prin jocul liber al fortelor pietei;
  • este o marime data, nu poate fi ales in mod liber de producatori sau consumatori;
  • pretul de piata al bunului respectiv nu va putea fi influentat nici de producator si nici de consumator;
  • echilibrul pietei nu inseamna imobilitatea fortelor libere, ci continua miscare a acestora, ceea ce face ca preturile pietei si echilibrele acesteia sa fie dinamice. [27]

Nivelul preturilor face posibila egalizarea cantitatilor cerute cu cele oferite, pe fiecare piata numai in conditiile in care:

a.       consumatorul cunoaste oferta totala de pe toate pietele (volum, calitate, structura), facilitatile oferite la vanzarea produselor, putand face cea mai buna alegere;

b.      producatorul cunoaste oferta totala de factori de productie, modalitatile de combinare si utilizare eficienta a acestora, putand sa-si stabileasca planuri de productie care sa-i asigure maximizarea profitului;

c.       toate schimburile economice sunt libere, nici producatorii, nici consumatorii nu pot influenta pretul si nici nu pot limita concurenta;

d.      toti participantii pe piata sunt permanent si perfect informati privind modificarile preturilor, prin parghii economico-financiare.[28]

b. Curba orizontala a cererii

Avand un pret de piata constant, curba cererii unei firme individuale este perfect flexibila, avand forma unei linii orizontale. Aceasta curba a cererii reprezinta, de asemenea, si curbele veniturilor medii si marginale ale firmei. In figura 1, P = VM = VMg reprezinta curba cererii unei firme. Si in economia cu concurenta perfecta intalnim curbe cu pante negative, ele reprezentand cererea totala pentru intreaga piata sau ramura. Astfel exemple de curbe ale cererii sunt prezentate in figura 2.

Relatia dintre curba cererii unei firme si curba de cerere a pietei poate fi explicata in doua moduri. Cand exista mai multe firme pe piata, cererea fiecarei firme in parte este reprezentata de un punct de pe curba cererii pietei. La aparitia unei firme noi pe piata, cererea pietei devine mai elastica, iar curba ei devine mai plata.

Figura 2. Curba cererii la nivel de ramura in conditii de concurenta perfecta

Are o evolutie de tipul DD -- DD1 -- DD2, devenind intr-un final orizontala si eliminand orice contradictie dintre curba orizontala a cererii unei firme si panta negativa a curbei cererii pietei.

c. Profitul pe o piata cu concurenta perfecta

Desi pretul este fix, iar firma trebuie sa-l accepte asa cum este, acest pret aduce firmei un profit normal. Acest profit este unul economic si permite firmei sa isi acopere costurile. Pe termen scurt, este posibil ca o firma sa realizeze si un profit mai mare decat cel normal, insa acest profit nu va continua pe termen lung. Pe de alta parte, sunt si firme care pot inregistra un profit sub nivelul normal si care vor trebui sa isi intrerupa activitatea sau sa iasa de pe piata. Datorita pretului fix si uniform, firmele sunt numite si acceptanti de preturi (price-takers), adica trebuie sa accepte preturile asa cum sunt pentru ca nu au puterea de a le stabili sau influenta pe acest tip de piata.

Conditia de echilibru pe piata cu concurenta perfecta

A. Regula VMg = CMg

Starea de echilibru a unei firme este aceea in care profitul este maximizat. Conditia analitica a echilibrului este reprezentata de punctul in care venitul marginal este egal cu costul marginal.

Profit max = VT - CTmax cand VMg = CMg

Profitul se calculeaza ca diferenta intre venitul total si costul total. Aceasta diferenta este maxima cand conditia VMg =CMg este indeplinita. Aceasta regula poate fi aplicata atat unei piete cu concurenta perfecta, cat si unei piete cu structura monopolistica sau oligopolistica si poate fi mai bine inteleasa cu ajutorul urmatoarei figuri:

Figura 3. Punctul de echilibru pe o piata cu concurenta perfecta

In figura 3, P (VM=VMg) este curba cererii sau venitului mediu sau marginal. CM este curba costului mediu iar CMg este curba costului marginal. Punctul „e” reprezinta intersectia dintre CM si CMg; deci in punctul minim al CM este egalitate intre VMg si CMg. Deci, e este punctul de echilibru, in care profitul este maxim. In punctul de echilibru, pretul pietei este P iar cantitatea produsa si vanduta este Q. Profitul nu poate fi crescut la nici un alt nivel al cantitatii Q. Pentru un nivel mai mic, Q1, punctul corespunzator de pe curba VMg este R1, ce are o valoare mai mare decat cea a costului marginal C1. Pentru o cantitate mai mare, Q2, costul marginal C2 este mai mare decat venitul R2, determinand pierderi pentru firma. Aceste pierderi pot fi restranse doar prin micsorarea cantitatii vandute si prin apropierea de punctul e. In concluzie, punctul e este punctul de echilibru in care profitul este maximizat – firma actioneaza in conditii de concurenta si castiga numai profit normal. Pe o piata cu concurenta perfecta, o firma va avea punctul de echilibru e acolo unde toate cele patru variabile sunt egale:

VMg = CMg = VM = CM

O firma aflata in acest punct de echilibru va castiga numai un profit normal:

VM = CM + PN

B. Echilibrul pe termen scurt

Pe o piata cu concurenta perfecta, pretul este fix si dat pentru o firma individuala. Mai mult, fiecare firma trebuie sa castige un profit normal inclus in CM de productie. Insa, pe termen scurt, firmele pot avea un grad variat de eficienta. Structura costului poate diferi. Firme mai eficiente pot castiga temporar extra profit sau profit super normal. Firme mai putin eficiente pot inregistra un profit sub normal (pierderi) si doar firmele cu o eficienta optima vor inregistra profit normal. Aceasta se intampla datorita faptului ca echilibrul unei firme depinde de egalitatea VMg = CMg si de diferenta VM-CM. De aici rezulta trei posibilitati.

Intr-un echilibru cu VMg=CMg:

VM>CM = profit super normal[29]

VM<CM = profit sub normal

VM=CM = profit normal[30].

Pe termen lung, prezenta profitului super normal va atrage noi firme. Pe masura ce noi firme intra pe piata, extra profiturile vor fi inlaturate prin competitie. In acelasi fel, firmele ineficiente vor iesi de pe piata in cautarea altor oportunitati. Pe termen lung, dupa ce toate ajustarile au fost facute sa va castiga numai un profit normal. In acest caz, nu numai conditia de VMg = CMg va fi satisfacuta, dar si cea de VM = CM.

Figura 4. Posibilitati de variatie a profitului pe termen scurt

In figura 4, avem OP pretul de piata fix si VMg = VM pentru cele trei tipuri de firma. Structura costului la cele trei firme este diferita. Sa incepem cu prima firma care este mai eficienta. Curba costului mediu CM1 trece pe sub curba VMg=VM. Punctul e1 este punctul de echilibru in care VMg = CMg, iar firma produce o cantitate Q1.

Costul total de productie este:

CT = cantitate*cost mediu = OQ1 * Q1C1 = OQ1C1R1

Deci,

Profit = VT – CT = OQ1e1P – OQ1C1R1 = R1C1e1P

Acesta este profitul super normal al firmei.

Cea de a doua firma cu o curba a costului mediu CM2 este o firma mai putin eficienta. Curba costului mediu trece pe deasupra curbei VMg=VM. In punctul de echilibru e2, VMg = CMg si cantitatea produsa este Q2. Pentru acest nivel al productiei firma inregistreaza un venit total de:

VT = Q * P = OQ2e2P

Costul total al firmei la echilibru este:

CT = Q * CM = OQ2C2R2

Deci, profitul firmei este:

OQ2C2P – OQ2C2R2 = - Pe2C2R2

care este un profit negativ sau subnormal. Acest lucru se intampla deoarece costul total este mai mare decat venitul total al celei de a doua firme.

In final, cea de a treia firma este una cu eficienta optima. In acest caz, curba costului mediu AC3 nu se afla nici deasupra nici dedesubtul curbei VMg = VM. Cele doua curbe sunt tangente in punctul e3. Curba costului marginal trece de asemenea prin acest punct si deci, VMg=CMg. Cantitatea de echilibru este Q3. Pentru acest nivel al productiei, venitul total si costul total sunt egale. Deci, profitul firmei este zero.

VT = CT = OQ3e3P ; profit = VT – CT = 0

In concluzie, firma produce numai un profit normal. A se nota ca in cazul unei firme optime, echilibrul nu inseamna numai VMg=CMg dar si VM = CM. Deci, pe termen lung, conditia echilibrului total al unei piete cu concurenta perfecta este aceea ca toate firmele sa fie de o eficienta optima si sa inregistreze numai profituri normale.

C. Echilibrul pe termen lung

Piata concurentiala este formata dintr-un mare numar de firme cu libertate de miscare. Aceste firme la un loc sunt considerate un sector concurential. Sectorul concurential poate fi definit ca un grup de firme ce produc bunuri omogene si au libertatea de a intra si de a iesi de pe piata, si care au un profit normal.[31]

Curba ofertei de piata

Inainte de a vedea care este echilibrul pe termen lung al unui sector concurential trebuie analizate curbele cererii si ofertei. Curba cererii de piata intr-un sector concurential are o panta negativa. Curba ofertei este functie de structura costului.

Figura 5. Costul mediu si costul marginal al unei firme

In figura 5, sunt reprezentate curbele costurilor mediu si marginal ale unei firme. Curba costului marginal se intersecteaza cu curba costului total mediu intr-un punct minim. O firma orientata spre maximizarea rationala a profitului trebuie sa ajunga in acel punct S si sa produca o cantitate Q. Datorita faptului ca, la o cantitate produsa mai mare sau mai mica decat Q costul mediu creste, respectiv scade, in punctul initial avem egalitatea Costul C = Pretul P. La pretul P, cantitatea produsa de o firma este Q. Daca o firma produce mai mult, Q1, isi va acoperi costul aditional sau marginal deoarece S1=C1. Oferta de piata va creste numai cand C1= pretul P1.

Legea ofertei este, deci, o relatie directa intre pret si oferta. Cu cat pretul este mai mare (P1), cu atat si oferta este mai mare. Curba ofertei unei firme este echivalenta cu curba costului marginal. Pentru a putea construi curba ofertei unei piete, trebuie sa insumam ofertele tuturor firmelor de pe acea piata. Deci, curba ofertei pietei este mult mai flexibila si mai plata decat cea a unei firme individuale.

Figura 6. Cererea si oferta la nivelul unui sector concurential

In figura 6, O si C sunt curbele ofertei si cererii sectorului industrial. Punctul lor de intersectie este e, punctul in care se formeaza echilibrul. Acesta este echilibru pe termen scurt, unde Q este cantitatea cumparata si vanduta, iar P este pretul pretins. Daca cererea se schimba curba se va muta in sus (C1) iar intersectia cu curba ofertei va fi un nou punct de echilibru e1. In acest echilibru, cantitatea vanduta si cumparata creste la Q1 iar pretul creste la P1. Cu aceasta crestere de pret, firmele incep sa inregistreze profituri super normale, atragand firmele din afara sa intre in industrie. Pe termen lung, curba ofertei industriei se deplaseaza in jos si devine O1. Un nou punct de echilibru se formeaza la intersectia dintre O1 si C1. In acest nou punct de echilibru o cantitate mai mare Q1 este schimbata la un pret P. Firma inregistreaza iar numai profit normal. Pe termen lung, pretul de echilibru va depinde de structura costurilor firmelor vechi si noi. Pretul poate lua oricare din cele trei forme pe termen lung. Posibilitatea cea mai mare este sa ramana acelasi sau sa creasca putin fata de cel pe termen scurt.

Astfel, echilibrul pietei pe termen lung presupune nu numai ca oferta globala sa fie egala cu cererea globala, dar si ca profiturile sa fie nule. Aceasta este o conditie de marginalitate. Pe termen lung, forta manifestarii concurentei determina nu numai pretul produsului sau cantitatea produsa in conditii de echilibru, ci si numarul intreprinderilor din ramura de activitate sau din sectorul industrial respectiv. In realitate, daca pretul pietei este acelasi pentru toti, costurile insa nu urmeaza aceeasi regula. Acestea depind de modul in care fiecare intreprindere este administrata, de calitatea fortei de munca, a inzestrarii tehnice, de distanta de sursele de aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibili etc.[32]

D. Punctul de iesire de pe piata

Intr-un sector concurential, firmele au libertatea de a intra si a iesi din acea industrie. Datorita profiturilor super normale, firmele din afara sunt atrase sa intre pe piata. Totusi, daca o firma inregistreaza profit sub normal ea nu va decide iesirea de pe piata pe termen scurt. Firma va asteapta sa vada daca conditiile pietei se vor modifica in avantajul ei. Daca pierderile continua si pe termen lung, firma nu va avea alta solutie decat sa paraseasca piata respectiva. Aceasta decizie este influentata de evolutia curbei costului variabil mediu(CVM). Atata timp cat pretul va fi mai mare decat CVM, firma isi va acoperi costurile variabile cat si pe cele fixe. Daca pretul scade sub CVM, firma va trebui sa opreasca activitatea de productie si sa inchida afacerea. Aceasta se intampla deoarece costul variabil este o cheltuiala curenta pe care firma trebuie sa o acopere din pret. Daca firma nu reuseste sa acopere costurile fixe, va astepta si va spera sa le poata acoperi pe termen lung.

In figura 7, la un nivel a pretului P, firma inregistreaza un profit normal. Daca pretul scade la P1, firma isi acopera inca costurile variabile si o parte din cele fixe. Daca pretul scade si mai mult, pana la P2, firma nu isi mai poate acoperi costurile variabile. In acest caz este recomandat ca firma sa isi inceteze activitatea. Deci, punctul de iesire de pe piata al unei firme este acela in care pretul este egal sau mai mic decat CVM.

Figura 7. Costul variabil mediu al unei firme pe piata cu concurenta perfecta

1.2.3.2. Monopolul

Monopolul este o alta forma traditionala de piata. Este o forma extrema, opusa structurii pietei concurentiale sau perfecte.

Trasaturile, formele si limitele pietei de monopol

Piata cu concurenta de monopol se caracterizeaza astfel prin:

oferta pentru un produs este data de un singur producator care poate controla piata si poate stabili nivelul pretului;

pretul de monopol este mai mare decat cel practicat pe pietele cu concurenta monopolistica si de oligopol;

libera concurenta este eliminata, piata fiind dominata de ofertant;

grad scazut de satisfacere a cererii.

Monopolul prezinta si constrangeri derivate din cerere si conditii tehnice[33]. Cu alte cuvinte, monopolistul este liber sa fixeze pretul, dar nu poate impune cantitatile care vor fi cumparate la acest pret. Aceste cantitati depind de vointa cumparatorului materializata prin intermediul curbei cererii globale. Astfel, firma aflata in pozitie de monopol se afla intr-o situatie diferita de cea a unei firme pe o piata cu concurenta perfecta. In acest ultim caz, firma isi vinde produsul la un pret pe care nu il poate influenta si pe care il considera ca fiind dat, maximizandu-si profitul prin variatia volumului productiei si ofertei. Monopolistul isi poate maximiza profitul fie prin variatia cantitatii produse, fie a pretului. El nu poate stabili separat atat cantitatea produsa, cat si pretul, ci se stabilesc simultan.

Deci, piata cu concurenta de monopol reprezinta piata dominata de un singur producator deoarece produce si vinde un bun economic pentru care nu exista substituenti, firma impunand calitatea, cantitatea si pretul produsului.

Conditiile care definesc monopolul producatorului sunt:

a. unicitate si gigantism – piata este influentata prin impunerea unor conditii de vanzare;

b. diferentierea produselor (conditii de vanzare, design, servicii la vanzare si post-vanzare);

c. existenta unor bariere la intrarea in ramura in special de natura tehnica, comerciala, financiara;

d. lipsa de transparenta a pietei – piata fiind supusa riscurilor si incertitudinii;

e. imobilitatea factorilor de productie – care prezinta fenomenul de frictiune si inertie in procesul de fluidizare a cererii, ofertei si preturilor.

Monopolul poate fi regasit sub urmatoarele forme:

Monopolul pur este situatia de piata, inexistenta in fapt, in care un producator nu are concurenta pe piata interna si externa, producand un bun fara inlocuitor.

Monopolul bilateral – reflecta acea situatie de piata pe care se intalnesc, negociaza si se confrunta un singur vanzator si un singur cumparator.

Monopsonul sau monopolul cumparatorului reprezinta acea situatie de piata pe care se intalneste un cumparator unic, care fixeaza volumul productiei si pretul de vanzare, si un numar mare de producatori.

Monopolul de marca – situatia de piata in care o firma produce un anumit produs care este inregistrat sub marca proprie, concurenta aparand nu la marca, ci la produse de calitati asemanatoare.

Monopolul temporar – situatia de piata in care o intreprindere scoate la vanzare un produs nou dispunand de o pozitie privilegiata, pana in momentul in care produsul este realizat si comercializat si de alte firme.

Exista mai multe tipuri de discriminare a preturilor, dintre care amintim:[35]

discriminare de gradul I: monopolistul va cere cel mai mare pret pe care fiecare cumparator in parte este dispus sa-l plateasca. De cele mai multe ori, monopolistul va fixa preturile bunurilor in functie de grupele de consumatori, pornind de la anumite caracteristici (de ex. varsta).

discriminare de gradul II: monopolistul va face apel la tehnici de fixare a pretului, cea mai des intalnita, fiind aceea potrivit careia cantitatea cumparata va influenta pretul la care bunul este oferit.

Dintr-o alta perspectiva, monopolul poate fi considerat natural sau legal. In anumite situatii, cerintele tehnologice ale unui proces productiv determina descresterea in continuare a costurilor medii, inclusiv cand productia este foarte mare. In acest caz, cu cat mai mare este intreprinderea, cu atat mai mici vor fi costurile si va putea vinde mai ieftin. Intreprinderile mai mici, care datorita costurile comparativ ridicate nu vor putea concura, vor fi obligate sa iasa de pe piata si in final va ramane o singura companie pentru a satisface cererea totala. Aceasta situatie se numeste monopol natural.

In cadrul monopolului legal, prin puterea coercitiva a statului are loc impiedicarea concurentei altor intreprinderi. Este cazul achizitionarii de catre intreprindere a patentului sau francizei pentru prestarea unui serviciu public. De asemenea poate fi considerat monopol legal, atunci cand o companie este proprietara, sau controleaza legal, intrega productie a unei resurse naturale sau materii prime esentiale pentru procesul productiv.

Daca am afirma ca nu exista nici o piata cu libera concurenta, trebuie spus in acelasi timp ca nu exista nici un monopol pur. In realitate este mai corect sa vorbim de puterea monopolului pentru a ne referi la gradul mai mare sau mai mic in care o intreprindere poate influenta pretul produsului sau. Puterea monopolului depinde de diferenta care exista intre pretul produsului si costul marginal. Cand pretul si costul marginal sunt egale, piata se afla in situatia de libera concurenta si puterea monopolului este zero. Puterea monopolului este maxima cand costul marginal este zero: in acel moment intreprinderea fixeaza un pret pozitiv pentru un bun, care, daca ar fi existat libera concurenta ar fi fost gratuit. Alt factor care influenteaza puterea monopolului este elasticitatea cererii: la o elasticitate mai mica o putere mai mare. In cazul monopolizarii unui bun a carui cerere este total rigida, intreprinderea ar putea fixa orice pret. Existenta bunurilor substitutibile face cererea mai elastica si diminueaza puterea monopolului.

Intreprinderile pot astfel sa-si mareasca puterea de monopol diminuand substituibilitatea produsului sáu ori, cu alte cuvinte, diferentiindu-l de cele ale concurentei. Diferentierea produsului se realizeaza prin intermediul unor modificari de design, service, ambalaj, si mai ales prin intermediul tehnicilor publicitare. Rezultatul este un tip de piata monopolistica.

In 1988, compania General Motors care detine monopolul automobilelor Opel, prin intermediul unei abile campanii publicitate a creat o imagine de marca, astfel ca multi spanioli considerau masinile Opel mai bune decat altele din aceeasi gama. Cererea era atat de mare incat compania a putut aplica discriminarea preturilor in diferite tari ale Europei. Concret, modelul Kadett se vindea in Franta in 1,2 milioane de pesetas in timp ce in Spania costa 1,8 milioane. In ciuda acestui pret Opel Kadett a fost masina cea mai vanduta din Spania in acel an.

Pierderea eficientei sociale provocata de monopol a impulsionat Statele Unite, in secolul trecut, sa stabileasca reglementari comerciale pentru represiunea practicilor restrictive ale liberei concurente. Totusi, practica guvernelor pare sa contrazica spiritul acestei norme. Unele monopoluri ofera de asemenea si o serie de avantaje, propaga anumite efecte sociale benefice, motiv pentru care sunt acceptate si sunt protejate de guverne.

Protectia legala a monopolului patentelor industriale este o forma de a stimula cercetarea si procesul tehnologic. Guvernul poate fi interesat sa controleze unele produse, arme, de exemplu, ceea ce este mai usor daca este supus monopolului legal. Nu trebuie uitat nici ca ceea ce din punctul de vedere local pare sa fie o piata monopolista, este in realitate o piata cu o concurenta mare, dar la nivel regional sau international.

Statul, inainte de a interzice existenta monopolului, va incerca sa intervina prin intermediul reglementarilor care ii promoveaza efectele sale benefice si impiedica prejudiciile. S-ar putea in unele cazuri, ca in schimbul unei concesii, sa fie impuse anumite restrictii cum ar fi producerea unei anumite cantitati, cu anumite caracteristici determinate de calitate sau impunand un plafon al preturilor. In alte situatii, va fi de ajuns stabilirea unuei compensatii speciale pentru beneficiile extraordinare generate de activitatea monopolista.[36]

Limitele puterii monopolului (pur)

Desi o firma ce detine monopolul are puterea de a-si fixa singura pretul, totusi in practica, este ingradita de anumite limite. Acestea pot fi sintetizate astfel:

a). Curba cererii pentru un monopol are o panta negativa.

In figura 8 este prezentata curba cererii unui monopol, DD. Pe o asemenea curba, monopolistul nu poate determina atat pretul cat si cantitatea vanduta. Daca alege un pret mai mare, P1, va trebui sa se multumeasca cu o cantitate mai mica, Q1. Daca prefera o cantitate vanduta mai mare, Q2, va trebui sa ceara un pret mai mic, P2.

Figura 8. Curba cererii pe piata cu concurenta de monopol

b). Cea de a doua constrangere a monopolului reiese din venitul si disponibilitatea cumparatorului. Daca monopolistul creste pretul pana la Pn, cantitatea vanduta va scadea la zero. Deci, desi monopolistul are puterea de a cere orice pret vrea, aceasta putere este restrictionata de puterea de cumparare a cumparatorului.

c). Puterea monopolului depinde si de elasticitatea curbei cererii.

Daca curba cererii este rigida sau foarte putin elastica, monopolistul are mai mult control. Cu cat curba cererii devine mai elastica cu atat puterea monopolistului incepe sa scada. Acest lucru poate fi explicat cu ajutorul figurii 9. In figura sunt prezentate doua curbe ale cererii. DD1 este rigida si dovedeste un mai mare control al monopolului. DD2 este mai elastica si indica un grad mai mic de control al monopolului. In conditiile cererii rigide DD1, daca monopolistul creste pretul de la P la P1, cantitatea vanduta scade foarte putin de la Q la Q1.

Figura 9. Elasticitatea cererii in cazul monopolului

In conditiile cererii elastice, cresterea pretului de la P la P1 va duce la o scadere mai mare a cantitatii vandute de la N la N1. In cazul unei cereri elastice, exista pericolul ca in cazul unui pret mai mare venitul total sa fie mai mic decat in cazul unui pret mai mic.

Curba cererii monopolului

A. Curba cu panta negativa

In cazul unei firme concurentiale, pretul este dat si fixat. Curba cererii sau a venitului mediu este orizontala si perfect flexibila. O firma ce detine monopolul are puterea de a stabili singura pretul. Orice schimbare a pretului duce la o modificare a cantitatii cerute. Monopolul este un vanzator unic, reprezentand intreaga industrie. Deci, curba cererii acelei industrii este curba cererii firmei respective de monopol. Aceasta are ca rezultat o curba cu panta negativa.

Acest lucru este prezentat in figura 10, unde C=VM este curba cererii sau a venitului mediu in cazul unui monopol. Cand curba venitului mediu scade, va scadea si curba aferenta venitului marginal situandu-se sub cea dintai. Relatia dintre VM si VMg este guvernata de legea cantitatilor medii si marginale.

Figura 10. Curba cererii pe piata de monopol

B. Relatia VM = VMg

Relatia dintre venitul mediu si cel marginal este similara cu cea dintre cantitatile medii si marginale, cum ar fi costul, salariile, etc. Cand cantitatea marginala este constanta, si cantitatea medie este constanta, iar cele doua valori sunt identice. Cand cantitatea marginala creste, creste si cantitatea medie dar mai putin. Pe de alta parte, atunci cand cantitatea marginala scade, scade si cantitatea medie dar va avea o valoare mai mare.

Figura 11. Relatia dintre cantitatea medie si marginala

In figura de mai sus se observa egalitatea dintre cantitatea medie M si cea marginala Mg atunci cand cele doua sunt constante. Cand M creste, Mg1 este deasupra, iar cand M scade, Mg2 se afla sub acesta. Aceasta relatie este aplicabila in orice piata si pentru orice cantitati medii sau marginale. Cantitatea marginala este cea care determina evolutia cantitatii medii. Schimbarea marginala inseamna modificarea unei unitati, pe cand schimbarea medie presupune distributia asupra tuturor unitatilor precedente.

Echilibrul pe piata de monopol

(A) Curba ofertei de monopol: Curba ofertei pentru piata de monopol este diferita de curba ofertei pe piata cu concurenta perfecta. Curba ofertei unui monopolist este similara cu cea a unei firme concurentiale. Oferta este reglata de conditiile tehnice de productie. Deci, curba ofertei depinde de evolutia costurilor mediu si marginal de productie. Folosind aceste doua curbe si panta negativa a curbei cererii la monopol, se poate observa echilibrul pe piata de monopol.

(B) Echilibrul pe piata de monopol

Punctul de echilibru pe piata de monopol se poate observa cu ajutorul curbelor cererii si ofertei in cazul unui monopol.

Figura 12. Punctul de echilibru pe piata de monopol

In figura 12, VMg si VM sunt curbele cererii si venitului marginal ale unui monopol CM si CMg sunt curbele costului mediu si costului marginal. Si in cazul monopolului se aplica legea echilibrului VMg=CMg. In aceasta figura, CMg si VMg se intersecteaza in punctul e, care este si punctul de echilibru. In acest punct, cantitatea produsa si vanduta de monopol este Q. Aceasta este singura conditie pentru monopol ca sa isi maximizeze profitul. Luand in considerare structura costului si a cererii, se observa ca nici un alt nivel al cantitatii nu poate duce la un profit mai mare.

In punctul de echilibru, monopolul incaseaza un pret P, ce are drept corespondent pe curba venitului mediu punctul R. Venitul total al monopolului este:

VT = OQ * P = OQRP

In mod similar, costul total va fi:

CT = OQ * VM = OQSC

Profitul unui monopol este diferenta dintre VT si CT:

Profit = VT – CT = OQRP – OQSC = CSRP

Profitul monopolului[37] este similar cu super profitul de pe piata concurentiala, insa se diferentiaza prin doua aspecte:

i) Profitul de monopol este permanent si realizabil atat pe termen scurt cat si pe termen lung. Nu exista riscul inlaturarii profitului de catre concurenta, deoarece intrarea de noi firme pe piata este restrictionata pe diverse cai..

ii) Profitul de monopol ia nastere din controlul conditiilor de piata. Monopolul respecta legi restrictive si incaseaza preturi mai mari. Aceasta este sursa profitului sau – lucru demonstrat de panta negativa a curbei cererii. Profitul super normal de pe piata concurentiala, este obtinut datorita unor conditii de productie mai eficiente si favorabile. Posibilitatea castigului de profit super normal de catre un monopol este conditionata de flexibilitatea curbei cererii. In mod normal profitul unui monopolist nu va scadea niciodata – acesta va mentine nivelul profitului prin practicarea unor tactici restrictive.[38]

Spre deosebire de firma pe piata cu concurenta perfecta, care isi stabileste pretul la nivelul costului marginal, monopolistul isi va maximiza profitul practicand preturi mai mari decat costul marginal. In functie de riscul intrarii pe piata a unor noi firme si, respectiv a distrugerii pozitie de monopol, monopolistul poate adopta strategii alternative la cea a maximizarii profitului. In pofida pretului unic la acelasi produs sau serviciu, vandut in aceleasi conditii diferitilor clienti, discriminarea prin pret ocupa un loc important in cadrul preocuparilor monopoliste, pe lina maximizarii profitului. La baza diferentierii preturilor stau indeosebi conceptele de segment al pietei si livrare pe transe. Operationalitatea diferentierii preturilor determina tratamentul diferit aplicat clientilor, care poate fi : justificat de conditiile diferite ale livrarii si abuziv, in favoarea sau defavoarea unor clienti, care la randul lor, pot fi sau nu concurenti.

Segmentarea pietei consta in practicarea unor diferite preturi in functie de pozitia lor geografica si sociala a consumatorilor. Fixarea de preturi multiple in cazul livrarii in transe consta in fixarea de preturi mari pentru primele unitati achizitionate si preturi inferioare, cand cantitatea ceruta este mai mare.

1.2.3.3 Un comportament de tip monopol: cartelul

Cartelul este o organizatie de tip monopol[39]. Obiectivul cartelului consta in ridicarea preturilor prin inlaturarea sau reducerea concurentei. Astfel, se reduc cantitatile de produse vandute, cresc preturile, profiturile se maximizeaza, ca si cum ar fi vorba de un monopol.

Echilibrul atins de cartel este identic cu cel din monopol si este reprezentat in figura 13. Curbele costului mediu si marginal sunt similare cu cele din cazul monopolului. In mod similar, curbele venitului mediu si marginal ale cartelului au panta descrescatoare, intocmai ca cele corespunzatoare monopolului.

Figura 13. Punctul de echilibru in cazul cartelului

Cartelul atinge echilibrul la punctul e cu MR=MC, unde cantitatea vanduta este Q, iar pretul pretins este P. Profiturile cartelului au dimensiunea CSRP.

Cartelul este o forma periculoasa a pietei. Este posibil sa nu poata supravietui la fel de mult ca monopolul, datorita rivalitatii dintre membrii cartelului. Acest fapt se datoreaza monopolistului care este singurul producator, prin comparatie cu cartelul care presupune un grup de firme.

Cel mai notoriu exemplu de cartel il reprezinta tarile producatoare si exportatoare de petrol OPEC. In 1973, Arabia Saudita a format un cartel impreuna cu alte state. Drept rezultat, preturile la petrol au crescut exorbitant, dublandu-se in perioada cuprinsa intre 1973 – 1978. Cresterea pretului la produsele pe baza de petrol a fost de mai mult de 500% in aceasta perioada, crescand de la $6 pe baril la $32 pe baril, si chiar mai mult. Acest lucru a dus la o crestere a costului de productie peste tot in lume si la o stare de recesiune prelungita in toate activitatile economice. Alte state in curs de dezvoltare, producatoare si exportatoare de produse ca tutunul sau bumbacul, au luat de asemenea in calcul varianta formarii unui cartel.

1.3.3.4.Oligopolul

Trasaturile si formele pietei de oligopol

Oligopolul reprezinta o forma a concurentei imperfecte, care reflecta o piata dominata de cativa producatori-vanzatori de talie mare (ce produc bunuri similare sau diferentiate, care datorita ponderilor in ansamblul ofertei reusesc sa influenteze formarea preturilor in scopul maximizarii profiturilor) si un numar mare de cumparatori mici si razleti. Oligopolul bilateral este o forma a concurentei imperfecte care reflecta o piata dominata de un numar redus de vanzatori si cumparatori.

Caracteristicile pietei cu concurenta de oligopol sunt:

1. interdependenta actiunilor diferitilor vanzatori – preturile produselor, cantitatea vanduta si profitul unui producator depind de reactiile celorlalti producatori;

2. gradul inalt de concentrare a capitalului si productiei – poate fi analizat atat la nivelul fiecarei tari cat si la nivel mondial;

3. diversificarea produselor, activitatilor, a marcilor de fabricatie



Piata oligopolista are doua trasaturi importante: interdependenta si incertitudinea. Actiunile fiecarei firme au impact asupra celorlalte, iar rezultatul, reactia acestora din urma nu poate fi anticipata, prevazuta. Pe acest tip de piata, preturile sunt in general fixate de intreprinderi, ele fiind numite si preturi administrate. Preturile pot face obiectul deciziilor cartelurilor, adica al intelegerii intre producatori. Firmele existente pe piata oligopolista folosesc obstacole (bariere) la intrarea pe piata a noilor concurenti.

Strategiile care pot fi utilizate de firme pe piata caracterizata de concurenta tip oligopol sunt: maximizarea profitului, concurenta deschisa sau razboiul preturilor, concurenta prin produse.

Maximizarea profitului se bazeaza pe doua aspecte:

  1. omogenitatea produsului.

Aceasta permite concurenta prin pret pentru un produs identic. In aceasta situatie, tendinta maximizarii profitului este mai puternica, atunci cand numarul producatorilor este mai restrans. Interdependenta deciziilor si politicilor pretului este evidenta, fiind facilitata de intelegerea dintre producatori. Pretul are un caracter rigid.

  1. diferentierea produsului si concurenta in afara pretului

In aceasta situatie, produsele concureaza nu prin pret, ci prin anumite performante (parametri tehnici, constructivi si functionali ai produselor), care privesc confortul si eficienta in utilizare si intretinere. Este o strategie care da rezultate mai bune cand piata este saturata pe linia cererii pentru anumite bunuri devenite demodate, reactia consumatorilor la nou fiind foarte puternica.

Strategia diversificarii produselor se bazeaza pe innoirea continua , modernizarea produselor si inlocuirea celor vechi, iar strategia concurentei produselor omogene se axeaza pe cresterea productivitatii muncii, pe costurile cele mai reduse.

Duopulul reprezinta piata dominata de doi vanzatori care ofera produse similare unui numar mare de cumparatori care au o putere economica aproximativ egala. Exista trei situatii de piata:

1. Duopolul simetric (Cournot sau ipoteza dublei dependente – este situatia de piata in care exista doi vanzatori care nu incearca sa domine piata:

produsul vandut este omogen;

pretul la care il comercializeaza cei doi este identic;

singura variabila de ajustare este cantitatea cat mai mare pe care o poate vinde pentru a obtine profit maxim.

Unul dintre vanzatori detine pe piata monopolul de oferta. Daca celalalt vanzator doreste sa intre pe piata cu acelasi tip de bun, oferta sa trebuie sa fie atat de mare incat sa-i permita maximizarea profitului; primul vanzator isi va ajusta oferta proprie imediat, sa obtina la randul sau profit maxim. Procesul de ajustare va continua pana in punctul de echilibru in care nici unul dintre cei doi vanzatori nu mai recurge la modificarea ofertei.

2. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezinta situatia in care pe piata exista doi vanzatori:

unul care domina piata, care este constient si anticipeaza tot timpul miscarile celui de-al doilea vanzator;

celalalt care nu poate face altceva decat sa se adapteze in permanenta la conditiile pe care le impune primul, fara a putea atinge insa volumul de productie al acestuia.

3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominatii, apare atunci cand cei doi vanzatori de pe piata doresc simultan sa o domine, fiecare dintre ei considerandu-l pe celalalt satelit. Cei doi vanzatori nu vor mai lupta pe piata prin ajustarea productiei ca in cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preturilor. Lupta prin preturi poate duce la falimentul unuia dintre cei doi si la controlarea sa de catre celalalt, fie la o alianta intre vanzatori. Conform ipotezei dublei dominatii, pe piata, nu poate exista nici un punct de echilibru

Teoria economica considera ca este dificil de gasit o solutie pentru pietele de oligopol si duopol. Aceasta stare de fapt se produce intrucat, datorita prezentei a doar cativa producatori, rivalitatea intre acestia este acerba, acest lucru putand conduce la tendinte continue de reducere a pretului. Din acest motiv, o solutie pentru un punct echilibru stabil este greu de gasit. Totusi, in realitate, oligopolistii si duopolistii exista si se descurca cu succes.

Desi unii economisti se tem de instabilitate in cadrul pietelor de oligopol, se fac eforturi din pentru a le analiza[43]. Dificultatea majora care apare in acest caz se refera la comportamentul si reactiile rivalilor. Cele mai recente studii se bazeaza pe un nou instrument de analiza - Curba nodulara a cererii - si care a devenit foarte popular in analiza oligopolului.

A. Curba nodulara a cererii

Curba cererii sau a venitului mediu folosita in cadrul acestei analize este nodulara. Curba cererii nu este o linie perfect dreapta, ci are doua segmente cu un grad variabil de flexibilitate sau panta. Pentru a determina curba nodulara a cererii, Sweezy[44] a pornit de la urmatoarele doua supozitii:

i)            daca firma isi reduce pretul, producatorul se asteapta ca si alti competitori sa introduca o reducere de pret similara; cererea de pe piata va creste, dar cota de piata a firmei va ramane nealterata.

ii)          daca firma mareste pretul, atunci competitorii nu vor urma cresterea pretului. Astfel, se va inregistra doar o mica crestere a cererii, concomitent, insa, cu o semnificativa reducere a vanzarilor acelei firme.

Aceste doua presupuneri sugereaza ca nici cresterea, nici reducerea pretului nu genereaza beneficii pentru firma. Pretul de oligopol este fixat intr-un mod rigid. Mai mult, o asemenea rigiditate a pretului cauzeaza producerea unui „nod” in curba cererii, avand segmentul de jos mai abrupt si inelastic, iar segmentul de sus mai neted si mai flexibil. In consecinta, nu exista nici o intentie de a modifica pretul in caz de oligopol. Acest lucru este ilustrat cu ajutorul figurilor urmatoare:

Figura 14. Curbele cererii in cazul oligopolului

In figura 14 sunt doua curbe ale cererii, DED, care este mai neteda si mai flexibila, si D1ED1, care este mai abrupta si mai putin flexibila. Cele doua curbe se intersecteaza in punctul E care este el insusi un punct al nodului. Partea de sus a curbei mai netede, DE, si partea de jos a curbei mai abrupte, ED1, impreuna, formeaza curba nodulara a cererii. Conform prezumtiilor de mai sus, partea de jos a curbei mai netede ED si partea de sus a curbei mai abrupte D1E nu sunt operationale. Luand in considerare numai segmentele relevante ale celor doua curbe, o noua curba nodulara DED1 s-a format, dupa cum se poate observa din figura de mai jos:

Figura 15. Curba nodulara a cererii

 


Punctul de nod, E, este un punct de echilibru. In dreptul acestui punct de legatura, cantitatea de echilibru produsa este Q, iar pretul de echilibru este P.

  1. Echilibrul pe piata de oligopol

Odata ce nodul curbei cererii este cunoscut si dat, urmeaza automat crearea echilibrului in oligopol. Punctul de nod, asa cum este si E, este el insusi un punct de echilibru. Mai mult, un asemenea echilibru este rigid si stabil. Nu exista nici o initiativa din partea oligopolistului de a se muta de la punctul-nod. Orice incercare din partea acestuia de a scadea sau de a creste pretul nu va fi in avantajul sau. Acest lucru poate fi explicat cu ajutorul figurii 16:

Figura 16. Punctul de echilibru pe piata de oligopol

 


Segmentul de jos ED1 al curbei cererii este mai abrupt. Chiar cu o scadere semnificativa a pretului de la P la P1, cresterea cantitatii vandute QQ1 este foarte mica. Astfel, reducerea pretului va avea drept consecinta un venit total mai mic pentru firma. Pe de alta parte, orice incercare de a mari cat de putin pretul de la P la P2 in portiunea mai neteda ED a curbei cererii cauzeaza o scadere semnificativa a cantitatii vandute, de la Q la Q2. Si in acest caz, rezultatul va fi o scadere a veniturilor totale incasate de oligopolist, cu toate ca pretul creste. Oligopolistul este fixat in mod rigid la punctul E, punctul-nod avand P ca pret. Aceasta mai este numita si solutia pretului rigid (sticky price).

Analiza oligopolului (de mai sus) a fost facuta exclusiv din punctul de vedere al curbei cererii sau venitului mediu. Atata vreme cat oligopolistii gasesc venitul mediu care este mai mare decat costul mediu necesar producerii cantitatii de echilibru, ei vor obtine profit. Intrucat nu s-a facut nici o referire la costul marginal al firmei, mai este numita si solutia de echilibru in oligopol a costului total (nu a costului marginal). Chiar daca se aduc in discutie curbele venitului marginal si a costului marginal, acest lucru nu altereaza atingerea echilibrului de catre firma, lucru care poate fi observat si in figura 17:

Figura 17. Curbele venitului mediu si marginal in cazul oligopolului

 


Avem doua curbe ale venitului marginal MR si MR1 corespunzatoare segmentelor de curba a venitului mediu DE si, respectiv, ED1. Cele doua curbe ale venitului marginal sunt rupte, iar partea rupta se gaseste pe linia verticala EQ. Curba costului marginal al firmei porneste de la portiunea rupta a curbei venitului marginal. Egalitatea dintre MR=MC se aplica si pentru acelasi nivel de productie Q si de pret P. Curba nodulara a cererii apare a fi satisfacatoare din toate punctele de vedere.

Oricum, solutia curbei nodulare a cererii nu a fost lipsita de critici, iar prezumtiile comportamentale ale lui Sweezy au fost puse deseori la indoiala.

Comportamentul de complicitate pe piata de oligopol si motivatia firmelor de a trisa

Atunci cand firmele sunt de acord sa coopereze prin a restrange productia si a creste preturile, comportamentul lor este numit complicitate explicita sau tacita. Comportamentul de complicitate poate aparea cu sau fara o intelegere stabilita de a fi complici. Acolo unde apare un acord explicit, economistii vorbesc despre complicitate deschisa sau acoperita, in functie de acordul care poate fi deschis sau secret. Acolo unde nu apare un acord explicit, este vorba despre complicitate tacita. Un astfel de comportament de complicitate a existat si intre compania producatoare de automobile Volkswagen AG si dealerii sai din Germania in perioada 1996-1999, sanctionat de Comisie in anul 2001 cu o amenda in valoare de 30, 96 milioane euro.[45]

Desi, initial, nu a existat un acord scris, prin circularele si scrisorile trimise de compania producatoare in mod repetat dealerilor din Germania, prin care ii atentiona sa respecte pretul recomandat in ceea ce priveste vanzarea noului model VW Passat, prin minutele intalnirilor dintre conducerea VW si conducerea asociatiei dealerilor, dar si scrisorile prin care unii dintre dealeri divulgau practicarea unor preturi sub nivelul stabilit de catre alti dealeri, putem califica acest comportament ca pe unul de cooperare explicita. Dar care este ratiunea acceptarii de catre firmele distribuitoare a unui astfel de comportament? Cooperarea explicita sau tacita, prin corelarea productiei sau a pretului, permite firmelor participante la cartel sa atinga rezultatele echivalente unui monopol pe acea piata. In cazul unui oligopol (piata dealerilor din Germania), unde numarul de firme este destul de mic pentru ca fiecare dintre acestea sa ia in considerare modul in care vor reactiona alte firme la propriile sale actiuni, modelele de comportament sunt foarte numeroase.

Comportamentul oligopolului este, in general, un comportament strategic, ceea ce inseamna ca firmele tin cont, in mod explicit, de impactul deciziilor lor asupra altor firme de pe piata si de reactiile pe care le asteapta din partea acestora. Daca firmele coopereaza, fie deschis, fie tacit, pentru a-si imparti intre ele productia sau teritoriul (in cazul de fata o retea de distributie), se poate ajunge la maximizarea profiturilor lor reunite (acesta a fost obiectivul urmarit de compania producatoare WV). Daca ele fac acest lucru, vor atinge ceea ce se numeste solutia cooperarii, adica acea pozitie pe piata pe care o singura firma (monopol) ar avea-o daca ar detine toate firmele de distributie de pe acea piata. Acordurile de distributie exclusiva (prin care dealerii germani acceptau conditiile impuse de compania producatoare de a comercializa produsele doar intr-o anumita zona si la un pret fixat) au avut practic semnificatia unei intelegeri de tip cartel de fixare a pretului pe piata (la un pret cu amanuntul impus, neavand posibilitatea de a acorda reduceri de pret, decat in mod exceptional si foarte mici) si de impartire a pietei (acestia erau obligati si agreau sa vanda intr-o zona prestabilita) .

Acceptarea unui astfel de comportament cooperant din partea dealerilor din Germania poate fi mai simplu explicata cu ajutorulul teoriei jocurilor (si anume “dilema prizonierului”). Pe scurt, explicatia rezida in faptul ca, in situatia de oligopol, cum este cazul de fata, rezultatele pe care le obtine fiecare firma depind nu numai de decizia lor ci si de deciziile concurentilor.[47]

Sa presupunem ca doua companii, A si B, formeaza un duopol local in sectorul de distributie pentru automobile. In luna decembrie, ambele firme obisnuiesc sa faca investitii in publicitate atat de mari, incat aproape ca pierd intregul beneficiu. In acest an, s-au decis si au convenit sa nu faca publicitate pentru ca daca fiecare indeplineste acordul, sa poata sa obtina beneficii de 50 de milioane euro. Totusi, una dintre ele isi poate pregati in secret campania sa publicitara si o lanseaza in ultimul moment astfel incat atrage toti consumatorii. Beneficiile sale in acest caz ar fi de 75 de milioane euro, in timp ce compania concurenta ar pierde 25 de milioane euro.

 

Firma A

 

Coopereaza

Tradeaza

Firma B

Coopereaza

( 2,2)

(4,1)

Tradeaza

(1,4)

(3,3)

Daca ambele firme se implica intr-un razboi al preturilor, facand de fiecare data reduceri mai mari, ambele vor suferi pierderi importante, 25 de milioane de euro fiecare. Daca ele sunt de acord sa nu faca reduceri, fiecare va putea castiga 50 de milioane euro, iar per ansamblu vor avea un profit maxim. Faptul ca maximul ce se poate obtine este 75 de milioane sau 85 de milioane euro, nu influenteaza prea mult deciziile adoptate, singurul lucru care intereseaza in realitate este forma in care sunt ordonate rezultatele. Daca substituim valoarea concreta a beneficiilor in functie de ordinea pe care o ocupa in preferintele jucatorilor, vom obtine o noua matrice. Situatiile de acest gen sunt foarte frecvente in viata reala si se intalnesc sub denumirea de “Dilema prizonierului” (de a coopera sau a nu coopera).

Plecand de la acest rationament si de la aplicatiile teoriei jocurilor in economie, se poate deduce obiectivul final urmarit de compania VW: maximizarea profiturilor cumulate din vanzarea noului model Passat (care nu se putea obtine daca permitea dealerilor sa incalce intelegerea si sa acorde reduceri de pret) si consolidarea pozitiei sale pe piata.

Tot teoria jocurilor si dilema prozonierului explica si motivatia pentru care unii dintre dealerii germani au incalcat acordul de distributie exclusiva, incercand sa vanda masina la un pret mai mic decat cel recomandat (aplicand reduceri de 7 pana la 12% din pretul recomandat). Aceasta, pentru ca intotdeauna comportamentul cooperant ofera firmelor individuale stimulente pentru a trisa, prin cresterea cantitatii vandute si in consecinta obtinerea unor profituri mai ridicate. Cu cat este mai mare numarul de firme, cu atat mai mai mare este tentatia de trisa, pentru orcare dintre ele.

Si in exemplul prezentat anterior, daca una dintre firme nu respecta acordul facand o mica reducere, va putea vinde mai mult si obtine un beneficiu de 75 de milioane euro, in timp ce cealalta va pierde multi clienti ramanand si fara beneficii si inregistrand si pierderi financiare. In practica, atunci cand una dintre firme triseaza si cealalta are motivatia de a trisa. Firma A va socoti astfel: 'Daca B nu face publicitate, noua ne convine cel mai mult sa incalcam acordul, dar daca ei sunt primii care tradeaza si noua ne-ar conveni sa o facem. Oricare ar fi strategia adoptata de concurentii nostri, ceea ce ne convine noua cel mai mult este sa-i tradam.' Firma B va face un rationament similar. Ca o consecinta a acestui lucru, ambii se vor trada intre ei si vor obtine rezultate mai proaste decat daca ar fi mentinut acordul.[49]

Comportamentul firmei care tradeaza acordul va determina o scadere a preturilor pe piata respectiva si va impiedica cele doua firme sa atinga vanzarile care le maximizeaza per ansamblu profiturile, care in acest caz vor fi mai scazute. Cand fiecare urmeaza aceeasi strategie egoista, se atinge un punct de echilibru non-cooperant, la care productia totala este mai mare decat cea produsa de un monopolist. Fiecare are atunci profituri mai mici decat in cazul solutiei cooperante.

Acest lucru nu a putut fi evitat nici in cazul intelegerii dintre VW si dealerii sai, unii dintre acestia neputand rezista tentatiei de a oferi reduceri de pret, pentru a vinde o cantitate mai mare si a obtine in final un profit individual mai ridicat. Totusi, contrangerile impuse de firma producatoare Volkswagen AG (amenintarile cu rezilierea contractului sau cu actiunea in justitie) au fost de natura sa impiedice generalizarea acestui comportament si sa incurajeze denuntarea lui de catre alti dealeri (care ar fi avut de pierdut, daca respectau intelegerea si nu trisau potrivit rationamentului de mai sus). Aceasta pentru ca, in cazul unui comportament non-cooperant, firma care triseaza obtine profituri mai ridicate, numai daca celelalte coopereaza.

1.2.3.5..Concurenta monopolistica

In mod traditional, piata concurentiala este considerata forma ideala de piata, exceptii fiind monopolul, oligopolul sau duopolul. Totusi chiar daca numarul de firme poate ramane suficient de mare pentru a crea impresia de piata concurentiala, in cazul pietei cu concurenta monopolistica se vor putea observa diferente remarcabile intre preturile practicate si profitul obtinut de firmele individuale. Acest lucru a inceput sa devina vizibil pe piete incepand cu anii 1920. Concluzia la care s-a ajuns este ca firmele competitive creeaza in mod deliberat diferente calitative la produsele lor pe care le vand si isi diferentiaza produsele, fie ca e vorba de biscuiti, sapun, ciocolata sau televizoare. [50]

Practic, concurenta monopolistica se situeaza undeva intre monopol si concurenta perfecta. Ea pastreaza toate premisele concurentei perfecte, mai putin omogenitatea produsului, care este inlocuita cu diferentierea produsului, firmele fiind flexibile in ceea ce priveste stabilirea pretului.

Competitia de tip monopolistic este acea structura de piata care defineste:[51]

acele firme care produc bunuri diferentiate si care reprezinta substitute imperfecte (unul pentru celalalt). Fiecare bun este produs de catre o anumita firma care detine puterea tipica monopolului.;

acele firme care pot intra in mod liber, pe piata unei anumite ramuri industriale (sau se pot retrage in aceleasi conditii) impreuna cu noi competitori ce ofera bunuri noi.

Concurenta monopolistica este o forma moderna de piata. Principalele sale trasaturi sunt urmatoarele:

a)      Numar mare de firme: Numarul firmelor ce isi desfasoara activitatea in concurenta monopolistica este destul de mare. Aceasta este o trasatura care o apropie de piata cu concurenta perfecta.

b)     Accesul pe piata este liber. Nu exista restrictii cantitative sau diferente in conditiile pietei. Totusi, fiecare firma difera de rivalii sai din anumite puncte de vedere calitative.

c)      Substituenti apropiati: in cazul monopolului, nu exista nici un substitut disponibil. In cazul concurentei monopolistice, produsele sunt diferentiate atat prin calitate, cat si prin serviciile prestate cumparatorului acelui produs. Concurenta se manifesta nu numai prin cantitate, pret si substituibilitatea produselor diversificate, ci si prin: reclama, design, servicii la vanzare si post-vanzare

d)     Grup: Firmele aflate in concurenta monopolistica formeaza un grup. Ele nu pot fi numite industrie, intrucat produsele lor nu sunt similare intru totul, si deci nu sunt omogene.

e)      Diferentierea produselor: In cadrul concurentei de monopol, produsele sunt diferentiate. Aceasta este trasatura prin concurenta monopolistica se aseamana foarte mult cu concurenta perfecta. Diferenta fundamentala intre cele doua este aceea ca produsele nu sunt omogene. Bunurile produse sunt diferentiate comparativ cu cele produse de alte firme. Diferentierea produselor poate fi reala sau aparenta. Prin diferentiere reala intelegem ca diferenta se mentine in compozitia fizica sau chimica a produsului sau in gustul si aspectul acestuia. Diferentiere aparenta este usor de obtinut cu ajutorul unui ambalaj atractiv, sau prin prestarea unor servicii suplimentare. Un produs mai poate fi superior si prin folosirea avantajului local.

Atunci cand produsele sunt diferentiate pot fi atrasi mai multi cumparatori. Astfel, firma castiga un control suplimentar asupra cererii si a conditiilor de piata.

Exista doua tipuri de monopolisti:[52]

monopolistul de tip nediscriminatoriu care vinde produse identice la preturi identice;

monopolistul de tip discriminatoriu care vinde produse identice la preturi diferite.

Curba cererii unei firme va modifica ulterior avantajul firmei. Va deveni mai flexibila si va suferi o miscare orientata in sus. Capacitatea unei firme de a modifica curba cererii pentru propriul produs este trasatura de baza a concurentei monopolistice. In nici o alta forma de piata, producatorii nu incearca sa influenteze cererea care este bazata integral pe comportamentul consumatorilor. Castigurile din diferentierea produselor sunt aratate in figura 18. In figura, dd este curba initiala a cererii cu care se confrunta firma inainte de diferentierea produsului[53].

Pe aceasta curba a cererii la pretul de piata P firma vinde cantitatea Q. In momentul in care firma isi diferentiaza cu succes produsele curba cererii sale se modifica si devine d1d1. Pe noua curba a cererii, firma poate incasa la punctul R1 un pret la nivelul lui P1 si poate vinde cantitatea Q.

Figura 18. Curba cererii inainte de diferentierea produsului

 


In punctul R3 va putea pretinde acelasi pret P, reusind sa vanda insa o cantitate mare de produse Q1. Sau, firma va putea ulterior alege un pret relativ mai mare (mai mare decat P, dar mai mic decat P1) P2 in punctul R2, reusind sa vanda o cantitate relativ mai mare Q2.

f). Costul de vanzare (de publicitate): Costul de vanzare (CV) reprezinta o alta trasatura remarcabila a pietei concurentiale monopolistice. Acesta ia forma cheltuielilor cu publicitatea. Costul de vanzare si diferentierea produselor, impreuna, ii dau producatorului posibilitatea de a mentine un anumit control asupra conditiilor de piata si sa influenteze curba cererii. Ambele trasaturi sunt interdependente. Oricand un produs se diferentiaza, este necesara informarea consumatorilor despre acest aspect; iar publicitatea este singura cale prin care cumparatorii pot fi instiintati despre superioritatea acelui produs. Insusi costul de vanzare reprezinta o diferentiere aparenta a produsului. Atunci cand un produs nu contine nici o diferentiere calitativa concreta, cumparatorii pot fi facuti sa trateze produsele diferit, prin intermediul publicitatii. Deci, atunci cand produsele sunt diferentiate si li se face publicitate, piata devine cu concurenta monopolistica. Acestea sunt particularitatile acestei forme de piata. Prezenta costului de vanzare mareste costul de productie al firmei. Pentru a recupera acest cost, firmele trebuie sa practice preturi mai mari. Iar consumatorii sunt cei care trebuie sa suporte aceste cheltuieli suplimentare.

Echilibrul in concurenta monopolistica

Din moment ce produsele sunt diferentiate in cadrul concurentei monopolistice, curba cererii unei firme se modifica. Pretul practicat de o firma luata individual poate fi mai mare, la fel ca si cantitatea vanduta. Toate acestea reclama necesitatea unei reactii prompte din partea firmelor rivale. Mai mult chiar, in cadrul concurentei monopolistice exista libertatea intrarii pe piata, iar produsele sunt usor substituibile. Din acest motiv, situatia pietei devine extrem de complexa prin continuele modificari ale comportamentului firmelor. Cu scopul de a simplifica analiza acestei piete, Chamberlin a pornit de la anumite presupuneri, si anume:

i)            Supozitia uniformitatii: Atat conditiile cererii, cat si conditiile costului, precum si curbele cererii si ofertei sunt uniforme in cadrul grupului firmelor care fabrica un anumit produs. Acest lucru asigura ca abilitatea firmei de a influenta cumparatorii nu este cauzata de o diferenta in structura cererii si a costului unei firme. Influenta firmei trebuie sa provina exclusiv de la capacitatea sa de a-si diferentia produsele.

ii)          Supozitia simetriei: Orice modificare a pretului produsului de catre o firma individual determinata isi extinde influenta asupra unui mare numar de competitori. Impactul unor asemenea modificari este semnificativ. Efectul net al acestor doua presupuneri se regaseste pe curba cererii unei firme care isi diferentiaza produsele. Inainte de a ajunge la analiza echilibrului, trebuie sa recapitulam elementele esentiale ale acestei piete. Chamberlin a numit aceasta piata ca fiind monopolistica datorita amestecului de trasaturi provenind atat de la concurenta, cat si de la monopol. [54]

Aspecte pozitive

Este o forma a concurentei datorita prezentei:

i)        unui numar mare de firme.

ii)      libertatii de acces .

Este monopol deoarece fiecare firma, luata individual, poate influenta conditiile pietei.

Aspecte negative

Nu este pura concurenta, intrucat:

i)        produsele sunt diferentiate, si nu omogene.

ii)      Pretul nu este uniform.

Nu este monopol, intrucat nu exista doar un singur producator.

Nu exista nici o restrictie la accesul pe piata, iar bunurile sunt substituenti apropiati.

Echilibru si profit

Cand produsul este diferentiat, o firma individual determinata are posibilitatea de a influenta conditiile pietei. Poate exercita un anumit grad de control asupra pretului si a cantitatii vandute. Echilibrul pietei este redat in figura 19.

Figura 19. Punctul de echilibru pe piata monopolistica

 


In figura, cele doua curbe ale cererii – dd si DD – sunt curbe ale cererii sau ale venitului mediu. Ele difera din anumite puncte de vedere, cum ar fi:

dd reprezinta curba cererii unei firme care isi diferentiaza produsele. Prin urmare, firma se asteapta sa vanda o cantitate mai mare. Curba dd este mai neteda si mai flexibila si poate sa nu corespunda asteptarilor firmei.

Pe piata, firma se confrunta cu concurenta din partea rivalilor sai. Cota sa reala de piata este mai mica decat s-ar fi asteptat si este reprezentata prin curba DD. Aceasta este mai abrupta si mai putin flexibila.

Firma atinge echilibrul in punctul e, care se gaseste la intersectia curbelor dd si DD. In pozitia de echilibru o firma vinde cantitatea Q la pretul P. Veniturile totale ale firmei sunt egale cu suprafata 0QeP. Pentru a vedea profitul firmei trebuie identificata curba costului si trebuie calculat costul total de productie. In acest sens, Chamberlin s-a folosit de curba costului mediu pe termen lung (LAC) a firmei. Asta intrucat procesul modificarilor facute de firma si al reactiilor rivalilor acesteia necesita timp si poate fi realizat numai pe termen lung. Linia verticala eQ intersecteaza curba costului in punctul S care determina costul mediu necesar producerii cantitatii Q. Costul total pe care firma trebuie sa il suporte pentru a produce cantitatea Q este egal cu suprafata 0QSC. Diferenta dintre venitul total si costul total arata profiturile suplimentare pe care firma le dobandeste si sunt egale cu suprafata CSeP.

In concurenta monopolistica, conditiile care conteaza sunt curba cererii si venitul mediu al firmei, nefiind necesara nici o referire la venitul marginal si la costul marginal pentru un asemenea echilibru.

Profituri normale pe termen lung

Cand o firma si-a diferentiat cu succes produsele, ea obtine profituri suplimentare prin vanzarea unei cantitati mai mari si prin aplicarea unui pret mai ridicat. Aceste profituri pot sa nu continue pe termen lung. Motivul este ca, atunci cand o firma realizeaza profituri suplimentare, acest lucru determina celelalte firme sa isi diferentieze si ele produsele. Mai mult, firme din exterior vor incepe sa patrunda pe piata. Asemenea reactii din partea rivalilor imprima curbei cererii firmei o miscare orientata in jos, asemenea d1d1 din figura 20.

Figura 20. Punctul de echlibru pe termen lung

 


Aceasta va continua sa scada pana devine tangentiala cu LAC in punctul e1, dupa cum se observa in figura 20. Acesta este un nou punct de echilibru pe termen lung. Curba cererii cotei de piata se modifica si ea de la DD la D1D1 si trece prin punctul e1. In aceasta noua pozitie de echilibru, firma vinde o cantitate mai mica Q1, la un pret mai mic P1. Venitul total si costul total sunt egale si au dimensiunea 0Q1e1P1. Totusi, aceasta s-ar putea sa nu fie o solutie de echilibru stabil, intrucat firmele individual determinate sunt libere sa incerce noi tipuri de diferentiere a produselor. Iar asta conduce la o reinnoire a intregului proces.

1.2.4. Aspecte comparative privind eficienta concurentei si monopolului

Eficienta economica[55] presupune evitarea risipei si alocarea adecvata a resurselor. Chiar atunci cand resursele au fost alocate integral, ele pot fi utilizate in mod ineficient. Ori, obiectivul principal al concurentei pe piata este tocmai alocarea eficienta a resurselor si bunastarea economica. Sau de exemplu, daca se produce prea mult dintr-un anumit produs si prea putin din altul, resursele sunt utilizate tot ineficient. Conditiile pentru asigurarea eficientei economice au fost studiate cu mult timp in urma de catre economistul italian Pareto, de aceea eficienta utilizarii resurselor este adesea numita si eficienta Pareto sau optimalitatea Pareto.

Eficienta relativa a concurentei si monopolului depinde de un numar de presupuneri de baza. In primul rand, se presupune despre consumatori ca sunt maximizatori ai utilitatii, iar producatorii sunt maximizatori ai profitului. Se presupune ca pretul platit si primit reprezinta valoarea unitatii marginale tranzactionate intre vanzator si cumparator. De asemenea, se presupune ca unitatile suplimentare ale consumatorului si ale producatorului pot fi adunate si scazute, adica o unitate suplimentara reprezinta aceeasi cantitate de beneficiu indiferent daca se acumuleaza pentru vanzator sau pentru cumparator.

Daca obiectivul politicii concurentiale este maximizarea bunastarii economice, atunci surplusul total (surplusul consumatorului sau al producatorului) trebuie maximizat. Astfel, comparand structuri economice alternative, cea mai eficienta este definita ca fiind cea care genereaza cel mai mare surplus total. Comparatia intre eficienta relativa a competitiei perfecte si a monopolului pur demonstreaza ineficienta monopolului. Argumentul de baza impotriva monopolului este acela ca reduce capacitatea de productie, mareste pretul si reduce bunastarea in comparatie cu concurenta perfecta. Deci efectul principal al monopolului este reducerea bunastarii economice. Acest rezultat este ilustrat in figura 21.

Totusi, acest rezultat are la baza prezumtia ca toti ceilalti factori raman constanti. Astfel, fuziunile aduc beneficii prin reducerea costurilor de productie datorita realizarii economiilor de scara. Este de necontestat faptul ca productia la scara inalta poate fi mai eficienta din punct de vedere tehnic. In felul acesta, este posibil ca efectul net final al monopolizarii sa fie reprezentat de beneficii si nu de pierderi, ca in figura.

Din motive legate de simplificarea grafica, presupunem ca in cazul industriei perfect competitive curba ofertei este infinit elastica si poate fi reprezentata ca o linie dreapta asa cum se arata in cazul (a).[57] Pretul (Pc) si productia (Qc) sunt determinate de intersectia curbelor cererii si ofertei in punctul C. Nu exista surplus al producatorului si surplusul total este format in intregime de surplusul consumatorului care este redat de aria ACPc.

Sa presupunem ca industria este monopolizata fara nici o schimbare a costurilor (nerealist), toate unitatile de productie fuzionand intr-o singura firma, fara nici o schimbare a numarului lor sau a costurilor de productie. Astfel, curba ofertei (Sc) din cazul (a) se transforma in curba costului marginal (MCm) a firmei de monopol. In acest fel, poate fi transpusa in mod orizontal catre graficul (b).

O consecinta a presupunerilor asupra costurilor constante este aceea ca in cazul monopolului, costurile marginale sunt egale cu costul mediu (Acm). Nu exista nici un motiv ca preferintele consumatorilor sa se fi schimbat, astfel incat curba cererii nu este afectata.

Figura 21 (a) Concurenta perfecta si (b) Monopolul pur

In cazul (b) putem observa schimbarile datorate monopolizarii. Confruntat cu o curba a cererii cu panta negativa, producatorul de monopol va maximiza profitul atunci cand costul marginal este egal cu venitul marginal la punctul M, productia va fi redusa la Qm, iar pretul va creste la Pm. Surplusul consumatorului este acum reprezentat de aria ARPm. Surplusul PmRMPc a fost transferat de la consumatori catre producatori si surplusul total a fost redus la ARMPc. Exista, astfel, o pierdere neta a surplusului reprezentata de RCM. Astfel, prosperitatea economica a fost redusa. Tinand cont de faptul ca „toate celelalte elemente de pe piata raman constante”, monopolul distorsioneaza in mod inevitabil alocarea resurselor si este ineficient in comparatie cu concurenta perfecta.

Analistii sugereaza ca nu exista nici o justificare teoretica pentru condamnarea monopolului si/sau a fuziunilor directe, din moment ce efectele negative ale restrictiei capacitatii de productie ar putea fi contrabalansate de reduceri ale costurilor. In asemenea conditii, monopolizarea ar avea ca efect o crestere a surplusului total. Prin urmare, in incercarea de a determina efectele monopolului, trebuie analizate costurile in comparatie cu beneficiile. In aceste circumstante este foarte importanta existenta unor mijloace de masurare a modificarilor in ce priveste prosperitatea, dar nu exista nici in acest caz certitudinea unui grad mare de precizie.

Pe de alta parte ar trebui avut in vedere faptul ca un monopol natural, care ia nastere , in anumite conditii, ca efect al procesului de piata nu este nociv. Daca de exemplu, productia unui bun este supusa unor diminuari progresive, va ramane pe piata numai concurentul cel mai eficient din punct de vedere al productiei.

1.2.4.1 Efectele concurentei imperfecte asupra bunastarii economice

Costul de monopol

Mai multe studii au prezentat estimari ale magnitudinii pierderilor cauzate de prezenta monopolului in economie, aceste estimari putand fi observate in figura urmatoare:

Figura 22 . Reducerea bunastarii produsa de monopol


In aceasta figura, pierderea in planul prosperitatii economice este egala cu zona triunghiulara RCM. De aceea, marimea acesteia este data de formula:

D = ½ ∆P∆Q (1)

in care ∆P este egala cu diferenta dintre Pc si Pm, iar ∆Q este egala cu diferenta dintre Qc si Qm. Distorsiunea pretului de monopol fata de pretul competitiv, sau rata pret– cost (M) este definita ca:

M = (Pm – Mc) / Pm 2)

dar, din moment ce in conditii de competitie perfecta P = MC, ecuatia (2) poate fi scrisa asa:

M = (Pm – Pc) / Pm = ∆P/ Pm (2)*

Elasticitatea cererii in punctul R este definita ca:

E = (∆Q / Qm) / (∆p / Pm) (3)

din care, prin rearanjare, rezulta:

∆Q = (E /Pm) ∆PQm (3)*

Prin substituirea ecuatiei (3)* in ecuatia (1) si multiplicarea partii drepte cu Pm/Pm (adica cu

1) rezulta:

D = ½ (∆P /Pm)²PmQmE (4)

sau

D = ½ M² SE  (4)*

care este negativa (pierdere), din moment ce cu o curba a cererii cu panta descrescatoare, elasticitatea cererii (E) este negativa. De aceea, pierderile de prosperitate pot fi acum calculate cu ajutorul (i) nivelului de castiguri din vanzari S (adica PmQm); (ii) rata de rentabilitate M (adica ∆P/Pm), care este cresterea pretului de monopol exprimat ca un raport al pretului de monopol; (iii) elasticitatea cererii E. In principiu, este posibil sa se faca estimari de asemenea magnitudine. Nivelul de castiguri din vanzari se poate obtine relativ usor. Avand costuri medii constante (pentru care exist probe suficiente in productie) inseamna ca sunt egale costurile marginale si medii. De aici, ∆P este diferenta dintre pret si costurile medii, din moment ce in conditii de competitie perfecta Pc = MC. De aceea, ratele de rentabilitate ale industriei pot fi estimate. Masurarea directa a elasticitatii cererii necesita o presupunere adecvata a magnitudinii sale.

Aceste estimari ale costului real de monopol au fost criticate (Leibenstein, Harvey) argumentandu-se ca puterea de monopol permite managerilor si lucratorilor sa functioneze la nivele mai scazute de productivitate decat ar fi fost obligati sa atinga intr-un cadru competitiv, acest lucru fiind numit (in)eficienta-x. 

Alocarea nepotrivita a resurselor asociata cu puterea de monopol, este motivul principal pentru care economistii s-au opus monopolului si a determinat perceptia populara ca firmele de monopol isi folosesc puterea pe piata pentru a exploata consumatorii, si explica de ce majoritatea guvernelor, au decretat legi ce faceau ilegal acest tip de monopolizare a industriilor potential competitive.

O atitudine pro-monopol a fost sustinuta de multe ori de purtatorii de cuvant ai firmelor ce aveau sau cautau sa obtina asemenea putere, dar si de catre unii economisti, cum ar fi economistul austro-american Joseph Schumpeter[59], care a sustinut ca monopolul serveste la promovarea cercetarii, dezvoltarii si metodelor de productie eficiente.

Spre deosebire de alti inovatori in domeniul teoriilor necompetitive ale firmei, pentru Schumpeter structura unei economii este consecinta unui lung proces de evolutie, ceea ce el a numit un proces de „mutatie industriala” prin intermediul careia structurile organizarii economice existente au fost distruse continuu, pentru a fi inlocuite de altele noi. Pentru a descrie acest proces el a creat un termen unic: distrugere creativa si anume: succesul capitalismului isi are originea in faptul ca afacerile stabile trebuie ca, mai devreme sau mai tarziu, sa faca loc unora noi si mai productive (agentii distrugerii creative in sistemul lui Schumpeter sunt antreprenorii).

Argumentele aduse de Schumpeter in apararea monopolului nu erau singurele posibile. Altii au afirmat ca este tehnic posibil ca monopolizarea unei industrii - anterior competitive - sa conduca la o scadere a costurilor. O organizatie mare, bine finantata, ar putea introduce metode de productie noi, mai eficiente, determinand curbele de cost sa descreasca. Daca beneficiile unei asemenea reduceri de cost ar fi sau nu transmise consumatorilor este o alta problema. Firma de monopol este motivata (asa cum, desigur, este si firma competitiva) sa maximizeze profitul, nu sa minimalizeze pretul.

Din nefericire, nu exista nici o solutie eficienta impotriva monopolul tehnic. Exista doar alegerea intre trei rele: monopol privat nereglementat, monopol privat reglementat de stat si operatiuni guvernamentale. (Milton Friedman)[60]

Exista de asemenea si fenomenul asa numitelor monopoluri naturale (sau „monopoluri tehnice”) care a fost mentionat mai sus. In asemenea situatii nu exista nici o alternativa posibila la structura de monopol a industriei. Acolo unde economiile la scara sunt foarte mari si dimensiunile pietei sunt limitate, nu este posibil sa existe mai mult de un singur producator. Sistemele generatoare de energie electrica si alte utilitati publice, cum ar fi sistemele de tranzit rapid, exemplifica situatii unde nu exista concurenta in practica.

Mai tarziu, ca urmare a unor studii ulterioare, aceasta parere generala a fost contestata atat pentru economia americana cat si pentru cea britanica. S-a sugerat ca in situatii care nu sunt perfect competitive, firmele se angajeaza in activitati promotionale si in incercari de a crea bariere la intrare (Posner, 1975). Tinandu-se cont ca aceste activitati cresc costurile firmelor, se poate argumenta ca ele sunt inutile si de aceea trebuie incluse ca elemente ulterioare ale pierderilor cauzate de monopol. Daca se intampla acest lucru, atunci, evident, se vor obtine estimari mai mari ale pierderilor decat cele ale lui Harberger. Acum dificultatea clara este ca nu exista criterii pentru a decide tot ceea ce ar trebui sau nu ar trebui inclus ca element al pierderilor de prosperitate. Inevitabil, deciziile despre ce sa fie inclus si ce sa fie ignorat se bazeaza pe judecatile de valoare ale cercetatorului si pe consideratiile practice ce implica si limitarile datelor disponibile. De aceea, este posibil sa gasim estimari diferite: astfel estimari bazate atat pe date din S.U.A. cat si din Marea Britanie, sugereaza ca pierderile in planul de prosperitate/bunastare economica se cifreaza la jumatate din profiturile de monopol – in jur de 10% din volumul productiei din U.K. si 4% din cel al S.U.A.(Cowling and Mueller, 1985).

Metodologia lui Cowling si Mueller a fost criticata de Littlechild (1981), cum ca estimarile ar fi prea reduse, comparativ cu realitatea. Cu toate acestea, rezultatele lor alaturi de cele ale lui Posner au ajutat la infirmarea parererii generale ca pierderile cauzate de monopol erau in general relativ mici. Aceasta lipsa a unei concluzii generale, atat din teorie cat si din empirism, sustine abordarea cost-profit pentru monopol, in care industriile individuale sunt evaluate pentru meritele proprii, aceasta idee nefiind acceptata in mod unanim.

1.2.4.2. Economiile de scara

Teoria economica sugereaza faptul ca monopolul conduce la alocarea ineficienta a resurselor in sensul ca nivelul productiei este restrans. Se pot formula o serie de rezerve fata de aceasta afirmatie, in afara de posibilitatea aparitiei economiilor de scara. Acestea sunt importante mai ales cand sunt luate in considerare efectele probabile in lumea reala. Importanta economiilor de scara este evidentiata in figura urmatoare.

Figura 23. Economiile de scara

pret

In aceasta figura pretul si productia in cazul concurentei perfecte sunt, ca inainte, Pc si Qc. Se presupune ca, in cazul monopolului, costurile sunt mai mici, lucru vizibil in deplasarea curbei cererii de competitie (Sc) pentru a forma curba costului marginal (MCm). Echilibrul monopolist se obtine acum in punctul E. Astfel, pretul si productia de monopol devin Pe si Qe. Productia a scazut si pretul a crescut, dar nu cu atat de mult ca in cazul prezentat in figura 21(b).

Surplusul total este acum egal cu AREG, din care ARPe este surplusul consumatorului si PeREG este surplusul de productie. In comparatie cu surplusul competitiv al ACPc aceasta schimbare este datorata unei pierderi de RCK, din cauza restrictiei de productie (ex: monopolizare) si a crearii unui surplus de productie aditional, datorita cresterii capacitatii firmei monopolizate de a obtine costuri mai mici. Suprafata PeRKPc este un simplu transfer de la consumatori la producatori si poate fi, de aceea, ignorata. Astfel, daca surplusul in conditii de monopol (AREG) este sau nu mai mare sau mai mic decat (ACPc) in conditii de concurenta perfecta depinde daca castigul (PcKEG) este mai mare decat pierderea (RCK). Nu exista nici o justificare a priori pentru a afirma care va fi efectul dominant. Efectul net va varia in functie de conditiile de cost din respectiva industrie, iar in lumea reala pot aparea variatii considerabile de la o industrie la alta.[61]

In primul rand, analiza este in totalitate statica, ignorand schimbarile ce pot avea loc in timp. Astfel, orice efecte demonstrate asupra surplusurilor pot fi mai ample sau mai reduse pe masura ce industria progreseaza, iar pierderile de bunastare care au loc pe parcursul timpului pot anula castigurile imediate sau vice versa. In practica firmele trebuie sa ia decizii intr-un climat nesigur, iar rezultatele vor fi diferite in functie de atitudinea lor fata de risc.

In al doilea rand, concurenta in teoria economica este privita numai din punct de vedere al concurentei prin preturi si intr-o mica masura din punctul de vedere al maximizarii profitului. Analiza de mai sus nu ia in considerare efectele altor variabile ale firmei cum ar fi calitatea produselor, diversitatea produselor si diferentierea produselor.

In al treilea rand, in teoria economica se presupune ca orice nivel de productie este intotdeauna produs la cel mai mic cost tehnic posibil. Pentru economisti, ineficienta apare datorita faptului ca este realizat un nivel inadecvat de productie. Cu toate acestea, in lumea reala mai exista inca un concept de eficienta, care ia in considerare faptul ca firmele reale nu sunt niciodata atat de eficiente din punct de vedere tehnic precum firmele teoretice. Acest tip de ineficienta apare datorita faptului ca angajatii si managementul sunt deseori echipati necorespunzator sau slab motivati si, deci, performantele realizate nu reflecta nivelul maxim al abilitatilor lor. Ineficienta de acest fel, care implica realizarea unui nivel de productie dat la un cost mai mare decat un costul minim teoretic, este denumita ‘ineficienta-X’. (Este ceea ce un om obisnuit ar intelege prin termenul ‘ineficienta’). In mod clar, o astfel de ineficienta este incompatibila cu o competitie perfecta unde presiunea concurentiala ar fi suficienta sa inlature orice firma mai putin eficienta. Cu toate acestea, pe pietele monopoliste cauza aparitiei ineficientei-X ar putea fi absenta disciplinei competitionale. Aceasta s-ar parea ca vine sa intareasca argumentele impotriva monopolului, caci se poate afirma ca orice miscare catre monopol ar putea conduce la costuri mai mari datorita ineficientei-X. Acest lucru ar contracara, pana la un anumit punct, orice reducere de costuri datorita economiilor de scara. Efectul net asupra costurilor este de aceea neclar, situatia devenind una complexa (Rowley, 1975).

In al patrulea rand, descrierea teoretica a monopolului a fost facuta prin compararea celor doua extreme teoretice si anume competitia perfecta si monopolul. In lumea reala nu va exista niciodata vreo miscare a uneia catre cealalta si implicatiile ineficientei-X si ineficientei alocate sunt, prin urmare, si mai putin clare. Spre exemplu, daca doua firme fuzioneaza intr-o industrie formata din 10 firme, apropiind in acest fel industria de monopol, nu sunt deloc clare, a priori (chiar si in absenta unei economii la scara) efectele asupra oricareia din cele doua tipuri de ineficiente. Din nou, se pare ca acest lucru poate fi rezolvat numai dupa o investigare detaliata a industriei in cauza.

In al cincilea rand, chiar daca este in mod cert vorba de economii la scara, in asa fel incat exista o crestere neta in surplus, inca se mai poate discuta daca este sau nu vorba despre o pierdere de oportunitate sociala. Surplusul poate fi crescut si mai mult daca firma monopolista ar trebui sa produca la un cost marginal egal cu pretul. Astfel, in figura 22 o miscare de la echilibrul E la S ar duce la o productie QS si un pret G cu o crestere si mai mare in surplusul total ASG.

In al saselea rand, si cel mai important, analiza teoretica folosita normal este in totalitate partiala. Asta inseamna ca repercusiunile asupra industriei ca un tot unitar au fost ignorate in considerarea efectelor asupra industriei izolate. Astfel, o fuziune individuala poate fi considerata absolut inofensiva, dar, daca este vorba de inca o fuziune printre multe altele, atunci tendinta generala a industriei catre monopol ar putea fi ingrijoratoare.

In al saptelea rand, o industrie perfect concurentiala este caracterizata, pe langa intrarea libera, de iesirea complet libera. In absenta oricarui cost la iesirea dintr-o industrie, chiar si profiturile modeste ar fi un stimulent pentru intrarea in industria respectiva. In consecinta, firmele, atunci cand nu ar mai avea profit, ar putea parasi industria rapid si fara sa fie nevoite sa plateasca vreun cost. Singura protectie in fata acestei potentiale amenintari a competitiei si-o permit numai firmele care au preturi egale cu costurile marginale si care castiga numai profitul normal

In ultimul rand, scoala economica austriaca interpreteaza diferit existenta profitului. Concurenta este vazuta ca un proces in care profitul reprezinta atat un impuls cat si o rasplata. Astfel, profitul este mai degraba un simbol al succesului, incurajand inovatia si progresul, decat un simptom la unei alocari ineficiente a resurselor.

In mod ideal, toate punctele mai sus descrise ar trebui luate in considerare in orice incercare de a recomanda o strategie. Teoria indica faptul ca lipsa competitiei poate duce in mod sigur la ineficienta, dar totodata identifica posibilele beneficii de pe urma productiei la un cost mai mic. O recomandare clara de politica necesita evaluarea tuturor acestor costuri si beneficii. Au fost facute si incercari de a stabili empiric daca pot fi trase concluzii generale despre pierderile de bunastare in economie datorita prezentei monopolului. Totusi, nu s-a putut atinge nici un consens general iar concluziile sunt si mai putin incompatibile fata de cele teoretice (Clarke, 1985, Hay and Morris, 1991)

Concluzii

Piata este cadrul desfasurarii operatiunilor economice la care participa diversi operatori economici. Concurenta incurajeaza spiritul de afaceri, iar consumatorul are avantajul ca poate obtine bunurile dorite la cel mai bun pret posibil. Existenta concurentei pe piata bunurilor si serviciilor nu este doar o preocupare majora a economistilor din toata lumea, dar si a tuturor statelor, mai ales in ultima perioada.

Totusi, in cadrul procesului competitional, unii agenti economici castiga, iar altii pierd. Acesta este insa un fenomen normal, specific economiei de piata, deoarece prin protejarea concurentei nu se urmareste protejarea celor afectati negativ de concurenta, ci asigurarea realizarii in conditii normale a concurentei, adica de corectitudine sub aspectul loialitatii si de orientare a economiei in ansamblu catre progres si bunastare.

Asigurarea realizarii in conditii normale a concurentei tine de elaborarea cadrului legal si a reglementarilor de natura concurentiala care, la randul sau ar trebui sa tina cont de natura ramurilor industriilor dezvoltate intr-o anumita tara. In vederea promovarii unui climat propice dezvoltarii si prosperitatii economice prin aplicarea normelor legale, ar trebui sa se tina cont si de resursele tehnologice si umane existente in acea tara.[62]

Concurenta reprezinta o premisa importanta a economiei de piata, iar manifestarea acesteia presupune o serie de avantaje precum:

mecanismul de formare al pretului trebuie sa reflecte nivelul cererii si al costurilor, prin maximizarea folosirii eficiente a capitalului si a celorlalte resurse;

concurenta incurajeaza inovatia tehnica, economica si manageriala, cu implicatii benefice asupra costurilor pe termen lung;

existenta concurentei pe piata asigura consumatorilor o gama larga de produse si serviciu de calitate superioara;

concurenta faciliteaza repartizarea echitabila a veniturilor in societate.

Desi nu sunt foarte clare pierderile de bunastare in cadrul monopolului, iar piata concurentiala este modelul spre care se tinde, cele doua tipuri de piata nu se regasesc intr-o forma pura in realitate, ci mai degraba caracteristici combinate ale lor in cadrul unor structuri pragmatice precum oligopol sau concurenta monopolistica.

In actual context economic tind sa predomine monopolurile de tip natural, acestea fiind influentate de schimbarile existente pe piata, rolul crescand al tehnologiilor de informare si comunicare si preferintele consumatorilor.[63]

Astfel, in cadrul teoriei economice, monopolurile raman tipurile de referinta, la care se raporteaza toate celelalte structuri. Concurenta perfecta ramane indiscutabil modelul din punct de vedere al beneficilor si al castigurilor in planul prosperitatii, fara a ignora aspectele pozitive ale monopolului, in ciuda amprentei negative pe care o are in cadrul binomului concurenta perfecta-monopol.

Analiza comparativa a principalelor tipuri de practici anticoncurentiale interzise prin legislatia in domeniul concurentei: abordari pe plan international

1.3.1. Piata relevanta si piata geografica

In Franta, Consiliul Concurentei decidea in primul sau raport din 1978 ca pentru a defini pozitia dominanta, trebuie sa clarifice doua aspecte esentiale: ce este piata relevanta si ce inseamna concentrarea puterii pe acea piata reprezentata prin cota de piata.

In aplicarea legislatiei comunitare, cotele de piata au avut o importanta deosebita. Desi articolul 82 (86) nu face nici o referire la piata, interpretarile Curtii de Justitie si ale Comisiei conduc la faptul ca o cota de piata ridicata este o conditie necesara (si uneori suficienta) pentru pozitia dominanta. In rezolutia data la faimosul caz Continental Can din 1973, Curtea a decis ca pentru demonstrarea pozitiei dominante este de importanta esentiala definirea pietei relevante. In cazul Hoffman-Laroche din1979, Curtea a decis ca o cota de piata de aproximativ 40% poate conduce la o putere dominanta daca celelalte companii au cote de piata mult mai mici.

De asemenea si in Articolul 85(81) referitor la intelegerile restrictive s-a acordat o importanta redusa definirii pietei. Aceasta probabil, pentru ca articolul nu se refera in esenta la o putere dominanta colectiva pe piata, care nu este o conditie de jure pentru aplicarea interzicerii intelegerii. (Totusi s-a demonstrat ca este o conditie de facto a relevantei sale). Paragraful b, sectiunea 3 din Articolul 81 (85), care se ocupa de posibilele exceptari de la interdictia generala, elimina exceptarea unor anumite intelegeri care permit posibilitatea eliminarii concurentei pentru o parte semnificativa a pietei produsului in discutie. Iata ca daca aceasta sugereaza o posibila necesitate a definirii pietei produsului, ea nu a facut obiectul unei cereri oficiale a Curtii, ca in cazul Articolului 82.

Conceptul de piata relevanta a fost introdus oficial in aplicarea Articolului 81 de cele sase regulamente care prevad exceptarile pe categorii in cadrul sectiunii 3 (intelegeri privind distributia exclusiva, acordarea de licente, acordurile de specializare, acordurile de dezvoltare si cercetare). Fiecare regulament prevede conditiile pentru a se asigura competitia eficienta in furnizarea produsului relevant, definit intr-o maniera similara: produsele sau serviciile identice, ori produsele sau serviciile considerate de utilizatori echivalente prin prisma caracteristicilor, pretului si folosirii lor. Cu privire la dimensiunea geografica a pietei, regulamentele privind intelegerile exclusive, achizitiile exclusive si licentele se refera in mod explicit la teritoriul definit in contract sau prin licenta. Celelalte regulamente se refera la concurenta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia, deci este necesara definirea pietei relevante pe o arie geografica pentru a face posibila calcularea cotei de piata. Acordurile privind specializarea si cercetarea-dezvoltarea acorda exceptari numai daca cota de piata combinata a partilor la respectiva intelegere nu depaseste 20%.

Regulamentul privind controlul fuziunilor vizeaza in principal crearea sau dezvoltarea pozitiei dominante. In preambul se presupune ca o concentrare nu este de natura sa impiedice efectiv concurenta daca cota de piata a preluarii in discutie nu depaseste 25% fie din piata comuna, dintr-o parte substantiala a acesteia.[65]

In abordarea pietei prin prisma competitiei intre agentii economici este important conceptul de “piata relevanta”. Concurenta se manifesta pe piata relevanta definita. Delimitarea corecta a pietelor relevante constituie baza aplicarii eficiente a legilor privind concurenta, identificarea lor echivaland cu identificarea produselor care se pot substitui unul altuia, deci care concureaza.

Piata relevanta are doua dimensiuni fundamentale si anume piata produsului si piata geografica. Exista o a treia posibila dimensiune, si anume categoria de cumparatori, care prezinta o importanta speciala in cazul discriminarii prin pret, respectiv practicarea de preturi diferite in cazul diferitilor cumparatori pentru acelasi produs. Pozitia cumparatorului este insa intotdeauna identificata din punctul de vedere al alternativelor pe care trebuie sa i le ofere concurenta. Acesta este de fapt criteriul fundamental in interpretarea pietei concurentiale.

Piata produsului este cea care descrie marfurile sau serviciile, iar piata geografica este cea care descrie localizarea producatorilor sau vanzatorilor unui anumit produs. Este evident ca piata relevanta este definita de preferintele si actiunile cumparatorilor. Piata relevanta a unui produs X este cea mai mica colectie de produse pe care cumparatorii le constituie substituibile atunci cand preturile produselor in cauza cresc cu un procent mic, pentru o perioada viitoare previzibila.

Piata produsului cuprinde:

a.       produsul si toata gama de produse (sortimente) care se dovedesc a fi substituibile sau intersanjabile, ca alternative, de catre consumatori. Piata produsului este definita astfel din punctul de vedere al cererii.

b.      Produsul si gama de produse (sortimente) care pot deveni substitutele produsului sau produselor existente deja pe piata. Piata relevanta este astfel definita din punctul de vedere ale ofertei.

Avand in vedere cele doua aspecte, piata relevanta a unui produs reprezinta reuniunea multimii produselor substituibile, din punct de vedere al cererii, conform optiunilor, cu multimea produselor substituibile din punct de vedere al ofertei, conform posibilitatii producatorilor.

In ce priveste piata geografica, aceasta se defineste din punctul de vedere al cumparatorilor privind posibilitatea de substituire sau intersanjabilitate a produselor realizate sau vandute in diverse zone geografice. Se iau in considerare reactiile cumparatorilor la o majorare discreta a pretului unitar, dar semnificativa la produsele vandute intr-un anumit numar de localitati. Limitele pietei geografice sunt adesea determinate de costurile de transport, barierele comerciale si reglementarile existente. Existenta pietei geografice poate fi limitata si de diferite alte tipuri de bariere comerciale.

Identificarea produselor substituibile din punct de vedere al cumparatorilor se bazeaza pe urmatoarele elemente:

  • Caracteristicile: produsele trebuie sa fie suficient de asemanatoare pentru a fi luate in considerare de catre consumatori sau beneficiari atunci cand iau deciziile de cumparare, ceea ce inseamna ca nu este necesar sa se identifice din punct de vedere al caracteristicilor fizice, functionale si ale calitatii;
  • Utilizarea (utilitatea): este apreciat ca determinant faptul ca produsele au un grad suficient de substituibilitate in satisfacerea necesitatilor si dorintelor cumparatorilor, ele constituind astfel o alternativa economica reala pentru produsul care face obiectul cercetarii;
  • Pretul: este important nu numai ca nivel, dar mai ales pentru calculul elasticitatii incrucisate – care arata cum se modifica cantitatea ceruta dintr-un produs ca urmare a modificarii pretului altui produs.

In teoria concurentei, cea mai utilizata definitie a pietei relevante spune ca aceasta este formata dintr-un produs sau un grup de produse, impreuna cu zona geografica in care se vand, astfel incat o firma ipotetica, care urmareste sa-si maximizeze profitul, poate sa impuna o crestere semnificativa si definitiva a pretului produsului in cauza. Sunt trei elemente importante in aceasta abordare: cresterea pretului, reactia consumatorilor si principiul „celei mai mici piete”.

Astfel, cand se vorbeste despre o majorarea a pretului produsului respectiv, se are in vedere o crestere reala, adica ceea ce ramane dupa eliminarea influentelor datorate cresterii generale a preturilor intr-o economie. In acelasi timp, ceea ce este important este raspunsul consumatorilor numai la cresterea pretului produsului firmei respective. Din acest punct de vedere, trebuie identificate produsele suficient de „apropiate” de produsul in cauza si pe care consumatorii le-au avut in vedere atunci cand au luat decizia de a cumpara. Cu alte cuvinte, este vorba de produse care concureaza produsul acelei de firme, produse ce ar fi fost preferate daca pretul produsului in cauza ar fi fost ceva mai mare. Alte tipuri de crestere a preturilor nu sunt importante din punct de vedere al definirii pietei relevante, deoarece ele nu ar determina astfel de decizii de substituire a unor bunuri cu altele. De exemplu, o crestere cu acelasi procent a tuturor preturilor nu ar modifica de fel preturile relative si consumatorii si-ar pastra aceeasi structura a consumului de bunuri ca si mai inainte. In plus, este vorba despre o crestere definitiva a pretului; aceasta deoarece reactiile consumatorilor la o astfel de crestere dar pe termen scurt, sunt diferite fata de cele determinate de o crestere definitiva (pe termen lung). De pilda, in cazul in care consumatorii stiu ca o anumita crestere de pret este numai temporara, s-ar putea ca ei sa nu reactioneze, iar autoritatile de concurenta sa traga concluzia (eronata) ca produsul respectiv nu are substituent.

De asemenea, definitia se refera la o crestere semnificativa a pretului, adica o crestere care este luata in considerare de catre consumatori, dar care este totusi o crestere mica. Scopul unei astfel de abordari este de a identifica numai produsele asemanatoare, substituibile imediat; o crestere mare a pretului unui produs ar putea determina substituirea acestuia cu alte produse mai indepartate, ceea ce ar putea crea imaginea (falsa) a unei competitii acerbe si ar putea duce la erori in calcularea cotei de piata. Practica internationala a validat cresteri de pret de 5-10% drept standarde in activitatea de definirea a pietei relevante.

Reactia consumatorilor se refera la dimensiunea raspunsului acestora in fata cresterii pretului unui anumit produs. Din acest punct de vedere, ceea ce trebuie lamurit este daca raspunsul cumparatorilor este suficient de puternic (in sensul diminuarii vanzarilor din produsul al carui pret a crescut), astfel incat cresterea respectiva sa devina neprofitabila pentru producatori (vanzatorul) in cauza.

In fine, in construirea pietei relevante se urmareste definirea celei mai mari piete posibile. Aceasta, pe de o parte, din dorinta de a se evita unele asocieri fortate intre produsele in mod evident nesubstituibile, iar pe de alta parte, ca o masura de precautie in fata unor eventuale pretentii ale unor firme de a include tot mai multe produse pe piata relevanta, lucru care ar face ca firmele respective sa detina o cota mai mica de piata si sa fie, in mod implicit, absolvite de orice acuzatii de practici anticoncurentiale[66].

In practica, definirea pietei relevante nu se poate realiza cu exactitate, ci este aproape intotdeauna aproximativa, fiind greu de anticipat care vor fi reactiile consumatorilor la o majorare de pret.

Abordarea pietei, in sens larg, implica recunoasterea interdependentelor pe verticala si pe orizontala, ale legaturilor intreprinderilor in calitate de producatori sau distribuitori ai unui bun cu cei care furnizeaza factorii de productie, pe de o parte, si cei care sunt beneficiarii bunului considerat, pe de alta parte.

Analiza pietei si a mediului concurential, creat prin competitia dintre agentii economici, prin efectele pe care le produce functionarea acesteia in intreaga retea de interdependente, este in prezent o chestiune intrinseca abordarii problemelor dezvoltarii durabile a intreprinderilor.

1.3.2. Intelegeri intre firme care au ca efect restrangerea concurentei

Este important sa distingem intre intelegerile verticale si cele orizontale. O intelegere orizontala este aceea intre doua sau mai multe firme aflate la acelasi nivel al productiei sau al lantului creator de valoare adaugata. Aceste firme pot stabili acelasi pret fix pentru produsele lor, pot limita durata de viata a produsului, cu alte cuvinte iau masuri pentru a nu deveni concurenti in vanzari in defavoarea celuilalt. Aceste intelegeri pot fi mai degraba tacite, decat explicite.

Teoria economica sprijina in general condamnarea acestor practici. Cand doua sau mai multe firme fuzioneaza pentru a forma o singura unitate de decizie, acest lucru poate crea sau intari dominatia asupra pietei, dar mai mult acestea reduc beneficiile consumatorilor sau bunastarea globala determinata de economiile de scara, o eficienta crescuta sau utilizarea mai eficienta a inovatiei. O intelegere intre firme pentru a exploata in mod colectiv o piata captiva, fara rationalizarea activitatilor, ofera mai putine perspective de compensare a beneficiilor derivate din bunastare. Totusi, intotdeauna exista si exceptii. Pot exista beneficii potentiale din intelegerile stabilite pentru a creste activitatea de dezvoltare si cercetare, in special cand partile implicate reprezinta doar o parte din piata, iar activitatea comuna se reduce la cercetarea de baza, chiar inainte de conceperea produsului. Astfel de cercetari pot evita utilizarea dubla si care nu este necesara si risipirea resurselor de cercetare rare. Economiile de scara pot rezulta din intelegeri ale firmelor de specializare in diverse domenii ale productiei. Politicile concurentiale pot permite anumite exceptii, in conditii stricte, dar ca principiu general acestea sunt considerate negative sau de fapt interzise.

Tipurile de intelegeri orizontala pot fi grupate astfel:

a.       intelegeri pentru stabilirea conditiilor de vanzare-cumparare;

b.      intelegeri privind cercetarea-dezvoltarea;

c.       intelegeri vizand transmiterea informatiilor;

d.      carteluri de import-export;

e.       alte tipuri de intelegeri.

a.      Intelegeri pentru stabilirea conditiilor de vanzare sau cumparare

Acestea includ intelegeri asupra pietelor, impartirii clientilor, a teritoriilor, alte modalitati de alocare a pietelor, intelegeri asupra volumului productiei, asupra conditiilor de livrare. Aceste intelegeri sunt incheiate intre parti aflate pe pozitia de vanzatori.

Intelegerile se pot stabili si intre cumparatori, ca de exemplu: intelegerea de fixare a pretului (intelegerea dintre cumparatori de a stabili pretul la care sa cumpere produsele), intelegerea de impartire a pietei, teritoriilor etc. intre cumparatori, intelegerea de trucare a licitatiilor (intelegerea intre cumparatori de a nu concura intre ei in cadrul procedurii de licitatie).

Aceste intelegeri restrictioneaza direct concurenta si influenteaza functionarea normala a pietelor. In aproape toate legislatiile sunt considerate ca fiind ilegale „per se”, adica prin ele insele. Din acest punct de vedere, nici un argument nu le poate justifica, nefiind nevoie de nici o dovada pentru a proba caracterul daunator pe care il au.

b.      Intelegeri privind cercetarea-dezvoltarea

Aceste intelegeri includ intelegeri din care rezulta societati mixte de cercetare-dezvoltare. Evaluarea unei astfel de societati se realizeaza de cele mai multe ori pe baza raportului dintre o posibila crestere in viitor a numarului de produse si tehnici de productie mai noi si mai bune. De cele mai multe ori trebuie sa se faca optiunea intre o eficienta statica sau o eficienta dinamica.

c.       Intelegeri privind transmiterea informatiilor

Efectul anticoncurential al acestui tip de intelegeri depinde de urmatorii factori: informatia care trebuie transmisa, momentul transmiterii informatiei si partile care fac aceasta transmisie.

Atunci cand obiectul transmisiei de informatii il formeaza listele clientilor si preturile practicate cu clientii, luati individual, se poate spune ca intelegerea poate avea efect anticoncurential, deoarece pot fi utilizate in scopul urmaririi aderentei la intelegerea respectiva. Transmiterea prealabila a informatiilor referitoare la pret poate fi un mijloc de semnalare si de realizare a intelegerii. Informarea cu privire la volumul anual al vanzarilor poate avea un efect anticoncurential. Daca vanzarile individuale nu pot fi identificate din datele accesibile tuturor, transmiterea acestor informatii poate servi pozitiv scopului de a ajuta intreprinderile la realizarea unei mai bune planificari a modificarii capacitatilor proprii de productie etc. pe de alta parte, transmiterea acestor informatii poate fi utilizata si negativ, scopul fiind acela de a ajuta urmarirea intelegerilor anticoncurentiale asupra impartirilor anticoncurentiale privind impartirea pietei sau a volumului vanzarilor.

d.      Cartelurile de import-export

Cartelurile de import au efecte negative asupra consumatorilor interni si pot fi tratate ca orice alt fel de intelegeri orizontale asupra pretului sau cantitatilor.

Cartelurile de export sunt mai dificil de caracterizat. Ele au un efect anticoncurential pe piata mondiala numai daca tara in care actioneaza cartelul respectiv furnizeaza un produs pentru o parte semnificativa a pietei mondiale. Cand acest efect se produce, cresterea pretului actioneaza ca un impozit asupra acelei parti a pietei mondiale, transferand bogatia de la aceasta catre membrii cartelului.

Totusi, desi produce efecte pozitive pentru membrii sai, cartelul de export poate crea efecte negative si asupra pietei interne, nu numai asupra celei mondiale. Acest lucru se poate produce prin extinderea intelegerilor privind vanzarile de export si asupra vanzarilor interne, procedeu realizabil prin comunicarea informatiilor cu privire la vanzarile la export. Potentialii concurenti care au intrat pe piata interna, in cazul in care nu sunt admisi in cartelul de export, nu ar putea fi capabili sa atinga o eficienta minima a activitatii lor numai prin vanzarile pe piata interna, ceea ce le-ar ingreuna si mai mult situatia, deci ar putea sa renunte la a intra pe piata respectiva.

e.       Alte tipuri de intelegeri

Intelegerile stabilite intre intreprinderi pot avea diverse alte subiecte precum: intelegeri cu privire la instruirea comuna a lucratorilor, cantitatea ce se poate vinde la acel pret sau se poate stabili o cantitate de monopol pentru a permite preturilor sa creasca la un nivel de monopol. Se poate opta pentru ambele variante dar exista restrictii privind cererea consumatorilor, adica dispozitia acestora de a plati pretul cerut.[67]

Dar economistii sunt mult mai evazivi atunci cand este vorba despre intelegeri verticale, intre firme aflate in diverse stadii ale lantului creator de valoare adaugata. Cel mai des practicile verticale se refera la un producator aflat intr-o pozitie dominanta fata de distribuitorii lui. Motivul care ii determina pe acesti din urma sa ia parte la acest tip de practici anticoncurentiale este cale ca, daca refuza sa o faca, producatorul aflat in pozitie dominanta poate sa le refuze, fara nici o motivatie certa, aprovizionarea, distribuitorii nemaigasind un alt furnizor, deoarece se afla intr-o pozitie de monopol (refuzul de a negocia).

Un astfel de exemplu este contractarea exclusiva, in care producatorul furnizeaza bunuri sau servicii distribuitorului numai daca acesta accepta sa nu mai distribuie produse competitive si/sau distribuitorul cere producatorului sa nu furnizeze altor distribuitori concurenti (caz in care se numeste exclusivitate reciproca). La prima vedere, pare o intelegere simpla anticoncurentiala, stabilita pentru a restrictiona intrarea pe piata, desi ea poate fi vazuta si ca pro-competitiva. De exemplu, anumiti producatori mici de echipamente audio specializate pentru a face fata concurentei pe o piata cu rivali puternici, adauga o calitate suplimentara printr-un standard inalt al serviciilor oferite de distribuitori inainte sau dupa vanzare. Ca parte a strategiei lor competitive, ei vor dori sa furnizeze numai acelor distribuitori cu nivelul necesar de competenta tehnica si cu anumite angajamente suplimentare fata de produs. Acesti distribuitori vor trebui sa investeasca in expertiza relevanta pentru acel produs si vor dori la randul lor o garantie ca investitiile nu vor fi subminate de disponibilitatea produsului catre alti distribuitori, care nu ofera astfel de servicii.

O practica anticoncurentiala deseori intalnita in legatura cu contractele de exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori in paralel (distribuitori care cumpara bunuri de pe piata externa unde acestea sunt mai ieftine si le revand pe piata interna, unde sunt mai scumpe, concurand cu distribuitorii locali exclusivi). In multe cazuri producatorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piata mai ieftina sa revanda produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.

Un alt caz de practica comerciala abuziva este cand producatorul il forteaza pe distribuitor sa preia mai multe bunuri decat doreste sau are nevoie (caz in care avem de-a face cu vanzarea legata), insa in alte cazuri distribuitorul este fortat sa preia gama de produse oferite de producator, aceasta practica fiind numita fortarea seriei complete.

De asemenea, producatorul poate fixa pretul si il poate obliga pe distribuitor sa vanda produsele sale la acest pret (impunerea pretului de revanzare). In acest fel, distribuitorul este impiedicat sa-si fixeze propriul adaos. Daca va reduce pretul fixat de producator pentru bunurile respective, acea din urma va inceta aprovizionarea.

In ceea ce priveste fixarea diferentiata a preturilor, producatorul vinde produsele sale la preturi diferite catre clienti diferiti, indiferent de cantitatea sau calitatea oferita.

Abuzurile in mecanismul stabilirii preturilor de transfer de catre societatea-mama si filiale pot avea ca rezultat preturi de ruinare. Societatea-mama poate sa factureze livrarile catre filialele sale la preturi reduse, cu scopul de a reduce costurile acestora de productie, in timp ce concurentii sai vor fi aprovizionati la preturi foarte mari. In consecinta filialele vor fi capabile sa reduca preturile pana cand concurentii vor fi eliminati din afacere. Astfel, filialele dobandesc o pozitie de monopol sau o pozitie dominanta de piata, in tara care opereaza.
O astfel de pozitie dominanta de piata mai poate fi obtinuta prin fuziuni sau preluari abuzive.

Consecintele intelegerilor verticale asupra bunastarii prin restrangerea concurentei depind de importanta relativa a efectelor intra si inter-marca.

Concurenta intra-ramura se manifesta intre producatori sau distribuitori in aval in procesarea ulterioara sau revanzarea unei marci date X. In mod evident, un aranjament de distributie exclusiv de impunere a unui pret minim de revanzare va impiedica, distorsiona sau restrange concurenta intra-marca. Totusi, daca un astfel de aranjament permite ca marca X sa intre in concurenta mai mult cu alte marci, va spori concurenta inter-marca.

Tratamentul aplicat restrictiilor verticale a fost unul dintre cele mai controversate aspecte din cadrul politicii concurentiale din ultimii ani. Teoria economica nu presupune o interdictie generala a unor astfel de practici, ci o evaluare a fiecarui caz in parte. Limitand in felul acesta concurenta intra-marca, restrictiile verticale pot face parte dintr-un acord mai extins ce vizeaza restrangerea concurentei intre marci. Contractarea exclusiva poate face parte dintr-o strategie colectiva (formala sau informala) pentru a limita intrarea pe piata, in special atunci cand exclusivitatea este reciproca: producatorul X va furniza doar distribuitorului Y si Y va cumpara numai de la X.

Ca si principiu general, atat politicile nationale, cat si politica comunitara in domeniul concurentei presupun ca restrictiile verticale impuse colectiv sunt daunatoare, daca nu se dovedeste contrariul, in timp ce restrictiile verticale impuse de producatori individuali primesc o apreciere mai favorabila (cu exceptia celor referitoare la pretul de revanzare). Atitudinea generala europeana o reflecta si pe cea a autoritatilor americane. Pana la jumatatea anilor 1970, cand restrictiile verticale de orice fel au devenit ilegale, a existat o miscare progresiva in aplicarea legilor americane plecand de la presupunerea ca aceste practici sunt daunatoare.

1.3.3. Cartelul

Cartelul este un acord de intelegere prin care un grup de firme producatoare sau distribuitoare ale aceluiasi produs fixeaza anumite preturi sau isi impart piata. Obiectul cartelului consta in cresterea pretului prin inlaturarea concurentei. Astfel, se reduc cantitatile de produse vandute, cresc preturile, profiturile se maximizeaza, ca si cum ar fi vorba de monopol.

Deosebirea dintre cartel si intelegere consta in urmatoarele:

notiunea de intelegere este folosita in sens larg. Intelegerile pot fi bune sau daunatoare sau pot avea caracteristici in ambele sensuri.

notiunea de cartel este folosita tot mai mult cu un singur sens: intelegerea dintre concurenti pentru a-si unifica manifestarile privind cuplul cantitate-pret. Astfel asocierea cantitati reduse-preturi excesive este cel mai mare rau pe care il produc cartelurile.

Din experienta de pana acum, se apreciaza ca cea mai mare amenintare la adresa concurentei este data de carteluri. Aceasta, cu atat mai mult cu cat firmele care ar trebui sa concureze se inteleg aderand la un acord prin care concurenta este limitata. De aceea, cartelurile se considera ca lezeaza direct cumparatorii de bunuri si servicii implicate in acordul de intelegere. Acestea au si un efect distructiv indirect, in sensul ca, reducand concurenta, eficienta participantilor scade, devenind premisa a cresterii preturilor de catre carteluri, peste nivelul concurentei reale.

In functie de obiective si de piata pe care actioneaza, se pot identifica patru tipuri de cartel:

  1. cartel national;
  2. cartel international;
  3. cartel de import;
  4. cartel de export.

a. Cartelul national se formeaza atunci cand doi sau mai multi producatori sau distribuitori se unesc printr-o intelegere, in scopul controlarii lantului de productie/distributie si a retelei de servicii de dupa vanzare pentru un produs, la nivelul pietei unei tari. Cartelurile nationale u un puternic efect asupra importurilor.

b. Cartelul international se formeaza atunci cand intreprinderi din diferite tari se unesc pentru a fixa preturi si a-i imparti piata sau pentru a prelua pe rand comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate.

c. Cartelurile de import functioneaza adesea ca o unica organizatie care cumpara centralizat o materie prima pentru a o furniza unei ramuri a industriei. Cartelurile de import pot fi infiintate pentru contrabalansarea puterii de piata a cartelurilor de export din alte tari.

d. In ceea ce priveste cartelurile de export, legislatia cu privire la protectia concurentei din diferite tari poate excepta in mod expres asemenea carteluri, cu conditia ca ele sa fie notificate sau legislatia poate sa nu cuprinda referiri la acestea. In acest din urma caz, se aplica „principiul efectului”, adica, deoarece efectele nu se resimt pe piata interna, legea nu le sanctioneaza.

In functie de obiectivul principal al intelegerii, acordurile de cartel se impart in doua categorii:

  1. carteluri de impartire a pietei
  2. carteluri de impunere a pretului.

Prima forma consta in fixarea, mai intai a cantitatilor de monopol si fortarea preturilor sa urce la nivelul monopolului. Cea de-a doua forma consta in fixarea pretului de monopol si apoi a cantitatilor care se pot vinde la acest nivel de pret. Cele doua forme se pot manifesta distinct sau in formule combinate. Ceea ce este important de retinut este caracterul secret al intelegerii, pentru a fi greu de descoperit. Legislatia privind concurenta si autoritatile care administreaza asemenea legi considera ca fiind ilegale intelegerile de cartel. in afara de cele doua obiective directe, cartelurile pot avea si o serie de obiective indirecte, care pot fi derivate sau combinatii ale celor doua obiective mentionate mai sus: stabilirea metodei standard pentru calcularea preturilor, intelegere asupra proportiei uniforme de reducere a preturilor, conditiile de credit acordate clientilor, cumpararea surplusului de oferta, la preturi joase, in scopul mentinerii preturilor de vanzare ridicate, desemnarea unei singure agentii care sa se ocupe de toate vanzarile cartelului, impartirea teritoriala a pietei, prin repartizarea clientilor, facand posibila urcarea preturilor in teritoriile respective.

In functie de efectele pe care le produc, cartelurile pot fi perfecte si imperfecte. Cartelurile imperfecte sunt acelea care nu reusesc sa elimine toate aspectele concurentei intre membri. Ei pot sa cada de acord asupra preturilor, dar pot concura in afara acordului, la calitate sau la serviciile pe care le ofera.

1.3.4.. Abuzul de pozitie dominanta

Exista o serie de probleme analitice in legatura cu existenta comportamentului abuziv sau anticoncurential. S-a observat ca unele practici de afaceri pot fi percepute, in diferite circumstante, ca fiind pro-concurentiale sau anti-concurentiale. Un exemplu ar fi reducerile pe baza de loialitate (loyality rebate), introduse de o companie mica, care incearca sa-si stabileasca un segment de clientela, poate fi considerat un comportament anticoncurential acceptabil si tolerat de catre autoritatile de concurenta. In cazul unui monopol, in special care obtine economii de gama[68] (economies of scope), poate fi vazut ca un abuz destinat sa tina deoparte pe noii intrati pe piata. In felul acesta, exista dificultati pentru politica concurentei, care rareori primeste un tratament explicit in literatura. Firmele mici care incearca sa se stabileasca pe piata si firmele mari preocupate sa-si intareasca pozitia pot folosi aceleasi arme competitive. Este corect ca aceleasi practici sa fie tolerate cand acestea sunt folosite de o firma mica pentru a servi propriilor interese, dar sa fie condamnate atunci cand sunt folosite de o firma, care are o pozitie de monopol pe piata?

Aceasta intrebare nu apare in fiecare caz. Memorandumul Comisiei Europene asupra Concentrarilor din 1965 definea abuzul de pozitie dominant ca fiind exploatarea abilitatii de a obtine avantaje care nu ar putea fi obtinute in conditiile unei concurente efective. Acest abuz poate implica: preturi ridicate, calitate redusa, sau alte moduri de exploatare a pozitiei consumatorului. Definirea abuzului devine mai putin clara atunci cand victima este concurentul.

Vichers si Hay au ajuns la concluzia ca autoritatile de concurenta sau antitrust nu ar trebui sa interzica practicile de afaceri in sine, dar insista ca dominatia trebuie stabilita inainte ca abuzul sa fie descoperit. Intr-un document din 1992, intitulat “Abuzul de putere” publicat de guvernul britanic era tratat acest principiu de a insista asupra demonstrarii pozitiei dominante inainte de orice interventie a autoritatilor de concurenta de a controla comportamentul. Legile din Marea Britanie (Legea Concurentei din 1980) prevad controlul pentru practicile anticoncurentiale chiar in absenta pozitiei dominante.



Majoritatea legislatiilor europene, inclusiv reglementarile adoptate la nivelul Uniunii Europene contin o prevedere expresa care interzice abuzul de pozitie dominanta. Totusi, acestea includ rareori o definitie a ceea ce inseamna abuzul de pozitie dominanta, insa multe dintre ele enumera exemple de comportamente care pot fi considerate ilegale. In tarile cu economie de piata dezvoltata, prevederile legislative in ceea ce priveste abuzul de pozitie dominanta nu au fost atat de importante sau atat de larg utilizate precum prevederile ce reglementeaza fuziunile. Explicatia consta in faptul ca, intr-o economie dezvoltata, pietele sunt mai mature, firmele mai numeroase, iar intrarea pe piata este mai facila. Ca urmare sunt putine situatiile in care o firma, avand pozitie dominanta, isi poate exercita puterea pe piata pentru perioade de timp mai mari. In tarile cu economie in tranzitie este probabil ca problemele de abuz de pozitie dominanta sa apara mai des. Pe aceste piete, planificarea centralizata a lasat ca mostenire piete concertate si firme dominante, iar intrarea de noi firme poate intarzia din lipsa unor piete de capital dezvoltate, a unei retele de distributie si a unei forte de munca mobile. Autoritatile concurentei din aceste tari se confrunta cu probleme dificile, complexe si controversate ridicate de pozitia dominanta a unor firme. Daca prevederile legale referitoare la abuzul de pozitie dominanta sunt aplicate prea agresiv, pentru a ataca comportamentul firmelor dominate care sunt eficiente, dinamice si competitive, atunci vor avea ca efect impiedicarea dezvoltarii unei piete eficiente, dinamice si competitive din punct de vedere structural.

Pozitia dominanta poate fi detinuta de unul sau de mai multi agenti economici, atunci cand pe piata relevanta sunt mai multi agenti economici, acestia putand fi sau nu legati intre ei. Ceea ce este mai important nu este pozitia dominanta detinuta de firma, ci abuzul in sine. Potrivit majoritatii legislatiilor cu privire la concurenta, nu este ilegal ca o firma sa detina o pozitie dominanta pe piata sau sa fie monopolista. Marimea unui monopol nu implica existenta imediata a vinovatiei; pentru aceasta ar trebui sa existe incercari de excludere a concurentilor de pe piata, cresterea sa fie normala sau naturala, respectiv sa se dovedeasca existenta unei intentii reale sau a unor mijloace concepute si utilizate cu rea-credinta. Unele dintre firmele monopoliste se pot situa pe aceasta pozitie fara sa fi avut intentie in acest scop, adica fara sa fi dorit eliminarea sau restrangerea concurentilor de pe piata. De exemplu, o piata poate fi atat de limitata incat sa nu se poate obtine un produs sau sa produca la anumite costuri daca fabrica nu este suficient de mare pentru a acoperi intreaga cerere. De asemenea, se pot produce modificari in preferintele consumatorilor sau modificari privind costurile de productie, care pot scoate de pe piata toti vanzatorii cu exceptia unuia. Acesta poate fi supravietuitorul unui grup de concurenti activi, prin calificarea sa superioara, precautie, etc.

Exista practic doua tipuri de comportamente in care se poate angaja o firma avand o pozitie dominanta si care pot fi considerate abuz de pozitie dominanta.

Prima categorie include comportamentele prin care o firma dominanta isi exercita sau utilizeaza puterea sa de piata, cum ar fi practicarea preturilor de monopol sau reducerea productiei, in scopul crearii unei penurii de bunuri. Un astfel de comportament este in general comportament de exploatare, intrucat firma isi exploateaza puterea pe care o are pe piata.

A doua categorie include comportamentele prin care o firma dominanta isi creeaza sau intareste puterea de piata impiedicand alti concurenti sa intre pe piata, sau sa concureze in mod eficient. Acest tip de comportament se numeste comportament excesiv, deoarece exclude concurenta sau concurentii.

Abuzul de pozitie dominanta se poate manifesta prin urmatoarele practici anticoncurentiale:

  • impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile si refuzul de a trata cu anumiti furnizori sau beneficiari;
  • limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnologice in dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;
  • aplicarea, in privinta partenerilor comerciali, a unor conditii inegale la prestatii echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala,
  • conditionarea incheierii unor contracte de acceptarea, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale nu au legatura cu obiectul acestor contracte;
  • realizarea unor importuri fara competitie de oferte si tratative tehnico-comerciale uzuale, in cazul produselor si serviciilor care determina nivelul general al preturilor si tarifelor in economie;
  • practicarea de preturi excesive sau practicarea unor preturi de ruinare, sub costuri, in scopul inlaturarii concurentilor sau vanzarea la export sub costul de productie, cu acoperirea diferentelor prin impunerea unor preturi majorate consumatorilor interni;
  • exploatarea starii de dependenta economica in care se gaseste un client sau un furnizor fata de un asemenea agent economic si care nu dispune de o solutie alternativa in conditii echivalente, precum si ruperea relatiilor contractuale pentru singurul motiv ca partenerul refuza sa se supuna unor conditii comerciale nejustificate.

Practicile abuzive pot fi uneori rezultatul unor intelegeri incheiate intre agentii economici care detin impreuna o pozitie dominanta pe piata.[69]

1.3.5. Practici de fixarea preturilor

Pretul este principalul instrument al concurentei, iar orice practica de restrictionare prin fixarea concertata a acestuia este sanctionata de autoritatea concurentei, fiind considerata o incalcare a legii. Exceptiile se accepta numai in cazuri extreme.

In general, scopul practicilor de fixare a preturilor este acela de a mari preturile prin distrugerea concurentei. Ca rezultat, preturile sunt mai mari decat ar trebui, daca ele ar fi determinate in cadrul concurentei normale, iar entitatile care participa la fixarea pretului sunt amenintate sa devina mai putin eficiente. In felul acesta, cumparatorii vor avea de suferit, deoarece sunt restrictionati in alegerea ofertei si vor plati preturi ridicate.

Exista diverse forme interzise de fixare a preturilor: cresterea uniforma a preturilor ca urmare a intelegerii dintre competitori, fixarea preturilor maxime, daca intelegerea nu mentioneaza interdictia depasirii acestor preturi sau a preturilor minime (deoarece acestea au ca scop eliminarea concurentilor care nu pot face fata unui astfel de nivel), intelegeri cu privire la marjele profitului sau cresterea procentuala a preturilor, intelegeri referitoare la mentinerea pretului de revanzare etc.

Preturi excesive

Sunt extrem de dificil de identificat preturile excesive, adica preturile situate deasupra nivelului care ar exista pe o piata concurentiala (nivelul competitiv). Si acesta deoarece nivelul competitiv se poate gasi oriunde intre costul marginal si costul necesar pentru realizarea produsului respectiv pornind de la zero; in anumite conditii se poate gasi chiar sub costul marginal. Mai mult, nivelul corect al pretului ar putea depinde de nivelul corect al costului si profitului, valori iarasi dificil, daca nu imposibil de determinat. In fine, ceea ce astazi ar putea fi definit ca fiind pretul corect s-ar putea sa nu reflecte modificarile pe termen lung ale cererii si ofertei. Iata de ce, in jurisprudenta comunitara, exista un singur caz in care Comisia a opinat ca este vorba despre abuz de pozitie dominanta prin practicarea de preturi excesive, dar si acesta a fost respins de Curtea de Justitie.

Pretul de vanzare impus

Se intalneste atunci cand producatorul (sau un alt agent economic aflat undeva in amontele lantului de distributie) specifica pretul final pe care cei din aval trebuie sa il practice in relatiile cu clientii lor. Poate avea doua variante: preturi-prag (preturi minime) si preturi-plafon (preturi maxime). In literatura economica, efectele acestei practici sunt inca disputate. Pe de o parte, unii autori sustin ca aceasta ar fi o metoda eficienta de marketing atunci cand este utilizata de firme mici care vor sa-si promoveze noi produse. Pe de alta parte, numeroase studii ajung la concluzia ca interzicerea acestei practici determina de cele mai multe ori, modificari inovative in cadrul sistemelor de distributie: vanzari in cantitati mari, aparitia unor detailisti cu costuri scazute (lanturi de magazine, supremarketuri, vanzare prin posta etc.).

Unii operatori economici eludeaza reglementarile, substituind notiunea de pret impus cu cea de pret recomandat. Dar, deseori, pretul recomandat actioneaza ca pret impus. Preturile recomandate trebuie sa aiba un caracter orientativ. Nerespectarea lor de catre distribuitor nu trebuie sa atraga prin contract, sanctiuni din partea furnizorului. Preturile impuse sunt categoric interzise prin lege.

Pretul de ruinare

Pretul de ruinare exista atunci cand o companie aflata in pozitie dominanta pe piata stabileste, in cadrul unei perioade de timp suficient de lunga, nivelul pretului la un nivel atat de redus, incat unul sau mai multi dintre concurentii sai sunt nevoiti sa paraseasca piata si/sau potentialii noi intrati pe aceasta piata sa-si abandoneze proiectul de intrare. Pretul de ruinare este considerat un pret nerezonabil de scazut.

Functionarea pretului de ruinare vizeaza nu numai aceste efecte, ci si reactiile urmatoare ale intreprinderii ruinatoare dupa producerea acestor efecte, manifestate prin ridicarea preturilor in mod semnificativ in scopul recuperarii pierderilor obtinute in cursul perioadei de practicare a nivelului foarte coborat al pretului. In mod sintetic, efectele asupra consumatorilor vor fi urmatoarele:

pozitive, in perioada de aplicare a nivelului redus al pretului de ruinare, pe o perioada relativ scurta;

negative, in perioada urmatoare, relativ lunga, de ridicare a pretului pentru recuperarea beneficiilor nerealizate, respectiv, a pierderilor obtinute si deci in toata perspectiva existentei pozitiei dominante a intreprinderii ruinatoare.

Investigatia supra pretului de ruinare urmareste sa se dovedeasca daca, pierderile sugerate sunt rezonabil de scazute, efectuandu-se o analiza in doua etape.

In primul rand se definesc caracteristicile pietei, gradul de concentrare a vanzatorului si conditiile de acces pe piata, ca si indicatorii existentei unei puteri de piata sau posibilitatea de a-si construi una.

In al doilea rand, trebuie sa se confirme ca preturile sunt intr-adevar nerezonabil de scazute, evaluand legatura intre preturile si costurile presupusului ruinator.

Preturile de discriminare

Exista trei forme de discriminare: de gradul intai (discriminarea perfecta), atunci cand firmele practica in cazul fiecarui consumator pretul maxim pe care acesta este pregatit sa-l plateasca, de gradul doi, atunci cand aceiasi consumatori platesc preturi diferite pentru diferite unitati ale aceluiasi produs (in functie de cantitatea cumparata) si, respectiv, de gradul trei (piete multiple), cea mai intalnita, atunci cand firmele practica preturi diferite la diferite grupuri de consumatori.

Teoria microeconomica demonstreaza ca o firma care este capabila sa practice discriminarea de pret va produce mai mult, ceea ce este in beneficiul societatii in ansamblul sau. Din aceasta perspectiva, discriminarea de gradul intai si cea de gradul doi au drept rezultat o crestere a eficientei alocative, deoarece firmele cu putere de piata nu mai sunt stimulate sa reduca productia, ci dimpotriva. In general, discriminarea de pret este interzisa de legislatia de protectie a concurentei, dar exista tari unde este legala, precum Statele Unite, daca este realizata de un vanzator in scopul de a face fata concurentei altor vanzatori. Logica unei astfel de abordari rezida in faptul ca o interzicere totala, neconditionata a discriminarii prin pret ar elimina probabil una din formele principale ale concurentei dintre firme, si anume tocmai concurenta prin pret.

Intr-o alta opinie, discriminarea de preturi consta in aplicarea unei concesii la pret consimtita de vanzator unui cumparator, utilizata la vanzari ale unui bun omogen, in acelasi conditii de calitate avand ca efect excluderea cumparatorilor concurenti.

Deci, discriminarea are loc numai atunci cand vanzarea defavorizeaza o intreprindere in ceea ce priveste costul achizitiei, in raport cu unul sau mai multi dintre concurentii sai. In plus, ea se presupune in conditiile aceleiasi calitati si cantitati similare, fiind vorba de operatii incheiate sau negociate in aceeasi perioada. In fond, discriminarea costa in a acorda un discount, un rabat, o concesie de pret sau alt avantaj, fata de si in plus de orice avantaj accesibil concurentilor unui cumparator.

Vanzatorul care decide sa ofere o concesie de pret, ca un discount de volum, trebuie sa informeze cumparatorii concurenti in cazul produsului de calitate si cantitatea similara despre concesia de pret considerata ca accesibil, in sensul prevederii legale. Oricare ar fi mijlocul ales, informatia trebuie sa aiba loc in timp suficient de oportun si sa fie destul de exhaustiva pentru ca un cumparator sa poata lua o decizie clara din punct de vedere comercial in privinta masurilor de aplicat pentru obtinerea concesiei.

Formele concesiei de pret sunt urmatoarele:

  • discountul conditional
  • discountul de volum
  • remiza profesionala
  • discountul de exclusivitate

Discountul conditional este o forma curenta a concesiei de pret, acordata cumparatorului care respecta o conditie data privitoare la un obiectiv de vanzare sau de prestare a unui serviciu al vanzatorului. Pentru a evita efectuarea unei examinari pe baza dispozitiilor legale, conditiile care trebuie indeplinite nu trebuie concepute in maniera de a favoriza sau defavoriza nerezonabil anumiti clienti. Avantajul trebuie sa fie cu adevarat accesibil cumparatorilor concurenti ai produselor de aceeasi calitate si cantitate si nu vizeaza sa impiedice unul sau mai multi cumparatori pentru a obtine avantajul. Aceasta se poate produce atunci cand vanzatorul stie ca acest cumparator in cauza nu dispune de facilitatile dorite si ca el nu le poate obtine pe piata cu conditii comerciale uzuale.

Vanzatorul care consimte un discount de volum poate acorda in avans o concesie de pret fondata pe o estimare a volumului de cumparare sau pe operatii anterioare. Unele concesii de pret sunt legate de cresterea volumului de cumparare comparativ cu o perioada anterioara (numite prime de crestere, remize incitative in functie de volum, discounturi de fidelitate sau rabaturi de fidelitate). Vanzatorul poate, de exemplu, sa acorde o concesie de pret clientului ale carui cumparari cresc cu un anumit procentaj in comparatie cu anul precedent.

Remizele profesionale sunt concesii de pret acordate in schimbul executiei, de catre cumparator a unui serviciu in favoarea vanzatorului, ca de exemplu, furnitura localurilor de antrepozit sau transportul marfurilor. Faptul ca un cumparator si un vanzator recurg la o remiza profesionala in cadrul afacerilor pe care le deruleaza nu se trage concluzia ca rezultatul obtinut contravine ca regula dispozitiilor legale. In masura in care remiza este accesibila cumparatorilor concurenti in privinta articolelor de aceeasi calitate si cantitate, ea nu ar trebui sa ocazioneze nici o examinare pe fundamentele dispozitiei. Faptul ca o intreprindere nu poate beneficia de o remiza decat daca ea accepta sa execute un serviciu pe care ea nu-l ofera imediat, nu semnifica in mod necesar ca avantajul nu este accesibil. De exemplu, un vanzator poate oferi o remiza cu conditia ca un cumparator sa asigure depozitarea articolelor vanzatorului. Intr-adevar examinatorul nu va proceda la analiza daca vanzatorul avea credinta rezonabila ca acel cumparator in cauza era in masura de a obtine localuri de depozitare, chiar daca acesta nu le avea imediat.

Discountul de exclusivitate este atunci cand vanzatorul ofera unui client o concesie de pret distincta, in schimbul angajamentului acestuia de a face comert exclusiv cu articolele vanzatorului. Aceasta forma nu cade sub incidenta dispozitiilor legale daca este accesibila tuturor cumparatorilor concurenti ai articolelor de aceeasi cantitate si calitate.

Pretul de dumping

Prin dumping se intelege actul de a vinde produse pe o piata straina la un pret scazut, inferior celui practicat la vanzarea aceluiasi bun pe piata interna. Dumpingul implica in mod tipic discriminarea internationala prin pret, avand ca scop distrugerea concurentilor straini pe piata de referinta a bunului in cauza si castigarea unei pozitii puternice de catre vanzator, ca autor al unui asemenea comportament pe o asemenea piata.

Preturile de dumping presupun de multe ori niveluri sub costul national al productiei sau distributiei bunului, ceea ce implica stabilirea de preturi de vanzare ridicate pe piata interna, in dezavantajul consumatorilor nationali. Astfel, eventualele pierderi obtinute din tranzactiile comerciale externe la preturi de dumping se acopera pe seama cheltuielilor consumatorilor interni, care platesc preturi prea mari fata de cele normale. Ca un remediu al comertului, regulile antidumping sunt declansate numai ca raspuns la practica de dumping, care cauzeaza pagube materiale producatorilor produsului in tara importatoare. Odata ce aceste fapte sunt stabilite, autoritatile concurentei care efectueaza investigatia pot impune obligatii pentru compensare, in perspectiva dumpingului pagubitor.

Prima definitie a dumpingului ii apartine, inca din 1923, lui Jacob Viner si se refera la situatia vanzarilor pentru export la preturi mai mici decat cele practicate in acelasi timp si in circumstante similare pentru cumparatorii de pe piata interna. In 1926, Henriquet propunea insa ca definirea dumpingului drept o practica neloiala sa includa faptul ca frontierele vamale ale tarii de export sunt impermeabile pentru concurenta straina, ca si pentru reimportul propriilor produse. In acelasi an, Viner nuanta putin definitia sa anterioara aratand ca dumpingul predomina in tarile care sunt cel mai puternic protejate de concurenta externa prin taxe vamale ridicate si in tarile in care industriile sunt cel mai mult organizate in trusturi si carteluri. Dupa un deceniu, in 1936, Gottfried von Haberler propunea o definitie mai generala a dumpingului, si anume situatia in care un bun este vandut pe o alta piata, la un pret mai mic decat pretul de vanzare al aceluiasi bun, in acelasi timp si in aceleasi circumstante (cum ar fi conditiile de plata) pe prima piata, cu luarea in considerare a diferentelor de cost al transportului.

Elementul central al acestor definitii il constituie, asadar, discriminarea de pret intre doua piete si el se regaseste in definitia data dumpingului in textul de baza al Acordului General (Art. VI). Acest text introduce insa un element suplimentar care poate da nastere practicii de dumping, si anume stabilirea unui pret care nu permite recuperarea costului de vanzare si profit. Limitarea utilizarii acestei metode strict la cazurile in care un pret comparabil pentru acelasi produs destinat consumului in tara exportatoare nu poate fi determinat nu a putut stavili tendinta tarilor importatoare de a abuza de aceasta metoda mult mai arbitrara si care eludeaza elementul central al dumpingului in acceptiunea sa originara: discriminarea de pret.

Viner este si cel care face o clasificare a tipurilor de dumping in 1923: dumpingul sporadic (in principal determinat de nevoia de a reduce stocurile acumulate (dumpingul intermitent (generat fie si de intentia distrugerii competitorilor, fie de aceea de a penetra pe o piata noua) si dumpingul continuu (determinat de intentia de a atinge sau mentine deplina utilizare a factorilor de productie abundenti in economiile de mari dimensiuni).

In contextul international, unde sunt aplicate regulile antidumping, se mentine un nivel de fair-play, prin care producatorii situati pe pozitii similare sunt tratati in mod egal. Cu alte cuvinte, comertul cinstit sau corect se refera la faptul ca producatorii vor folosi numai avantajele comparative naturale, ca resursele naturale, un climat favorabil, tehnologia avansata, forta de munca calificata, si nu orice fel de avantaje artificiale.

Actiunile antidumping sunt, de departe, instrumentul cel mai des utilizat in comertul mondial la ora actuala, atat in ce priveste numarul de tari care recurg la el, cat si sub aspectul gamei si volumului de produse care intra sub incidenta sa si al volumului. In plus, contracararea dumpingului este un demers legitimat expres prin Acordul general si numeroase instrumente juridice nationale.

In Statele Unite ca si in de alte tari, dumping-ul este privit ca o practica concurentiala incorecta. Firmele care pretind ca au fost prejudiciate de firme externe ce isi comercializeaza produsele in regim de dumping pe piata interna pot face apel printr-o procedura cvasi-judiciara la Departamentul pentru Comert. Daca plangerea lor este considerata indreptatita, se impune o taxa anti-dumping, egala cu diferenta calculata dintre pretul real si cel „corect” practicat la import. In practica, Departamentul pentru Comert accepta marea majoritate a plangerilor facute de firmele americane in legatura cu aplicarea injusta de preturi straine. Determinarea daca aceasta aplicare injusta a pretului a cauzat intr-adevar prejudicii ramane totusi in mainile unei alte agentii, si anume Comisia pentru Comert International, care respinge aproximativ jumatate din cazuri.

Economistii nu au fost niciodata foarte multumiti de ideea de a inlatura dumping-ul pe considerentul ca ar fi o practica interzisa. In primul rand, discriminarea prin pret dintre piete ar putea fi o strategie de afaceri perfect legitima – asemenea discount-urilor oferite de companiile aeriene studentilor, persoanelor in varsta, sau calatorilor dispusi sa ramana la sfarsit de saptamana. Totodata, definitia data prin lege dumping-ului deviaza foarte mult de la definitia economica. Din moment ce este foarte dificil de demonstrat ca firmele straine practica preturi mai mari pe piata interna comparativ cu cele de la export, Statele Unite si alte tari incearca adesea sa calculeze un presupus nivel corect al pretului, pe baza unor estimari ale costului strain de productie. Aceasta regula a „pretului corect sau just” poate interfera cu practici de afaceri perfect normale: o firma poate fi dispusa sa vanda un produs in pierdere, in acelasi timp reducandu-si costurile prin acumularea de experienta sau prin patrunderea pe o piata noua.[71]

Recurgerea la scara larga la proceduri antidumping este un fenomen de data relativ recenta. Primele manifestari concrete ale unor astfel de instrumente dateaza insa de la sfarsitul secolului trecut, cand Marea Britanie a incercat sa combata pe aceasta cale practicile cartelului german al otelului. Prima codificare a unor instrumente de natura masurilor antidumping a fost legata tot de industria siderurgica, fiind materializata prin adoptarea in Canada (190) a unei legi de protejare fata de trusturile americane din industria otelului. Precedentul canadian avea sa fie urmat de adoptarea de legi similare in mai multe tari. Australia si Noua Zeelanda (in 1905) Franta (1910) si Japonia (1911).

In 1916 avea sa fie introdusa prima legislatie antidumping si in Statele Unite, care a fost modificata ulterior in 1921. Textul legii americane din 1921 avea sa constituie baza legislatiei antidumping adoptate ulterior de majoritatea tarilor dezvoltate, si totodata elementul de referinta principal avut in vedere cu ocazia reglementarii de plan international a actiunilor antidumping. Initierea de anchete antidumping, si mai ales aplicarea de taxe penalizatoare a fost insa destul de limitata pana spre finele anilor 50. Fenomenul de extindere a utilizarii procedurilor antidumping a inceput sa se manifeste inca de la inceputul anilor 70, insa el a sporit mult in amploare pe parcursul urmatoarelor decenii. La finele anului 1958 erau in vigoare 37 de masuri antidumping, iar trei decenii mai tarziu, in 1989, stocul de masuri antidumping active sporise de aproape 15 ori. Numarul total al anchetelor antidumping initiate in perioada 1069-1996 a fost de aproape 3800, dintre care circa 83% au vizat numai patru piete de import: SUA, CEE, Canada si Australia. Intre principalii utilizatori se detaseaza Statele Unite, cu 1055 de investigatii declansate, urmate de Australia (859), UE (689) si Canada (852). Dar evolutia in timp a recurgerii la practici antidumping nu a fost liniara; astfel, ponderea anchetelor declansate de cei patru a scazut de la 94% in 1980-1984 la 40% in 1995-1996 si au aparut noi utilizatori din randul tarilor in curs de dezvoltare, precum Mexic, Brazilia, Coreea de Sud, India.

In aprilie 2001, Statele Unite stabilisera taxe de anti-dumping si taxe „de contracarare” (ce sunt menite a compensa subventionarile straine) pentru 265 de produse din 40 de tari. Printre cele 38 de produse din China supuse taxelor se numarau creioanele, prosoapele de bumbac, agrafele de hartie, pensulele, diamantele, si racii de apa dulce.

O figura aparte in peisajul tarilor dezvoltate utilizatoare de actiuni antidumping o face Japonia: prima ancheta antidumping a fost declansata in aceasta tara abia in 1982 si, in urmatorii 15 ani nu au fost inregistrate decat 10 investigatii. Mai mult chiar, doar doua dintre acestea s-au soldat cu impunerea de taxe antidumping, primul caz fiind inregistrat in 1993.[72]

De ce s-a dezvoltat atat de mult dumping-ul in ultimii ani? Datorita gradului diferit in care tarile si-au liberalizat pietele. Incepand cu 1970, liberalizarea si dereglementarea comertului au determinat aparitia concurentei internationale intr-o serie de industrii ce fusesera anterior ocrotite. Spre exemplu, era considerata o cutuma achizitionarea de catre companiile de telefonie de echipamente de la producatori nationali. Cu aparitia AT&T in Statele Unite si odata cu privatizarea companiilor de telefonie din alte tari, aceasta practica nu a mai fost valabila pretutindeni. Dar in Japonia si unele tari europene vechile reguli continua sa se aplice. Nu este surprinzator faptul ca producatorii de echipamente telefonice din aceste tari continua sa practice preturi mari pe piata interna, in acelasi timp oferind preturi mai mici cumparatorilor din Statele Unite – sau cel putin nu este surprinzator sa fie acuzati de asa ceva.

1.3.6. Achizitiile si fuziunile

Fuziunile cuprind achizitiile si alte forme – pe care noile reglementari ale UE le numesc concentrari, dupa cum au fost traduse din cuvantul frantuzesc „concentrations”. Acestea sunt definite ca schimbari care conduc la unificarea deciziei in cadrul a doua sau mai multe firme implicate. Acestea pot fi clasificate in orizontale, verticale si conglomerate, implicand firme cu activitati sau cu profiluri de activitate diferite.

In general, teoria economica nu trateaza pe larg fuziunile conglomerate, intrucat nu conduc la concentrarea prea mare a puterii pe o “piata”. Acest lucru se reflecta in atitudinea in general toleranta fata de ele a politicii concurentiale, desi unii economisti, precum Glais and Laurent (1983) si-au manifestat preocuparea fata de avantajele firmelor conglomerate in termeni de capacitate de discriminare sau comportament acaparator si raspandirea riscului.

Fuziunile verticale sunt intre firme aflate in diverse stadii ale valorii lantului de productie (value chain of production). Achizitionarea de catre o companie care produce produsul B a unui furnizor de componente esentiale A poate conduce la restrangerea furnizarii de componente catre alti producatori ai produsului B. In mod similar, achizitionarea unui distribuitor poate impiedica distributia celorlalti competitori. In ambele cazuri, este foarte important gradul de concentrare la fiecare nivel al lantului de productie. Efectele fuziunilor pe verticala sunt destul de importante daca concurenta este limitata, atat cea actuala, cat si cea potentiala la acel nivel de activitate.

Cele mai importante sunt insa fuziunile orizontale, care au loc intre firmele care vand produse similare aceluiasi grup de consumatori. O astfel de fuziune poate avea efecte negative de bunastare daca creeaza sau intareste o pozitie dominata pe piata, care poate fi exploatata apoi pe cheltuiala consumatorului. Totusi, aceste efecte negative pot fi contrabalansate de castiguri de eficienta, prin economii de scara sau o capacitate mai mare de inovare. Se considera ca acolo unde in urma fuziunii are loc reducerea concurentei, aducerea dovezilor ca acest lucru este compensat de castiguri de eficienta sau alte beneficii trebuie sa insoteasca propunerea de fuziune a firmelor.

Intr-o alta acceptiune, fuziunea (engl. merger) este o operatiune prin care doua sau mai multe firme se combina intr-una singura, unindu-si patrimoniile. Fuziunea este tratata in general ca o forma de achizitie si cunoaste doua forme: absorbtia si achizitia pura.

Absorbtia (engl. statutory merger) este tranzactia prin care o firma achizitioneaza integral o alta firma; firma cumparatoare dispare iar actionariatul acesteia primeste in locul vechilor actiuni titluri ale firmei cumparatoare, la un anumit raport de schimb. Firma achizitoare dobandeste toate drepturile patrimoniale ale firmei absorbite si in acelasi timp, toate obligatiile acesteia.

Fuziunea pura sau consolidarea este operatiunea prin care doua sau mai multe firme se unesc intr-o companie noua, firmele respective (originare) incetandu-si existenta juridica. Actionarii firmei fuzionate primesc in schimbul vechilor actiuni, actiuni la compania nou infiintata.[73]

Achizitiile imbraca si ele doua forme principale:

- achizitii in urma carora firmele raman separate din punct de vedere juridic, fiind vorba de achizitii sub forma preluarilor;

- achizitii in urma carora nu supravietuieste decat firma achizitoare, dupa ce firma tinta a fost inghitita.

Preluarea (engl. takeover) este o forma de achizitie in care o firma dobandeste un numar suficient de actiuni pentru a-si asigura pozitia majoritara la firma emitenta. Operatiunea de preluare este declansata printr-o oferta de preluare (engl. takeover bid) facuta de firma achizitoare.

Achizitia poate fi definita si ca o operatiune prin care o persoana fizica sau juridica dobandeste un volum suficient de mare de drepturi de vot ale unei companii pentru a obtine un anumit grad de control asupra firmei respective.

Valoarea achizitiilor si fuziunilor transfrontaliere pe plan mondial a crescut mai mult de cinci ori in perioada 1990-1999, de la 153 miliarde dolari in 1990 la 792 miliarde dolari in 1999. Aceasta a crescut destul de rapid, cu aproape 50% pe an, in perioada 1990-1995, avand cea mai spectaculoasa crestere de 86% in 1998. In aceasta perioada a crescut si dimensiunea achizitiilor sau fuziunilor de aproximativ doua ori de la o medie de 59 milioane dolari in 1995 la 109 milioane dolari in 1999. In plus, totalul achizitiilor si fuziunilor transfrontaliere la scara mare a acumulat mai mult de 67% din valoarea totala a acestora la nivel global in 1999.[74]

Intr-o lume ideala, piata achizitiilor si fuziunilor este un lucru pozitiv pentru actionari si pentru companie ca intreg, prin intermediul careia active, oameni, produse pot fi transferate spre folosinte mai productive. Totusi, achizitiile nu sunt intotdeauna rezultatul unui proces rational. Prin chiar schimbarile majore pe care le induc, achizitiile formeaza o sfera a afacerilor in care emotiile si instinctele celor implicati joaca un rol important. Anticiparea mutarii urmatoare este de multe ori o problema de psihologie si mai putin de ratiune. Cunoscutul specialist american in probleme de management Peter Druker considera ca tranzactiile cu firme contribuie la o alocare irationala a resurselor din punct de vedere economic.

2. Studiu privind analiza comparativa dintre politica in domeniul concurentei si politica comerciala in vederea optimizarii efectelor de bunastare economica si sociala

Raport privind stadiul actual al cunoasterii privind interdependenta dintre politica in domeniul concurentei si cea comerciala

Relatia dintre obiectivele politicii in domeniul concurentei si cele ale politicii comerciale

Relatia dintre politica in domeniul concurentei (politica „anti-trust”) si politica comerciala a unui stat este intrinseca, atat din punctul de vedere al obiectivelor fundamentale vizate de catre autoritatile publice cat si din punctul de vedere al mecanismului concret de implementare. Poate mai mult decat oricare alte doua politici din mixul de politici publice ale unui stat, aplicarea separata si necorelata a celor doua politici va determina efecte de distorsionare majora a motivatiilor agentilor economici nationali si straini, fapt care pune in pericol chiar atingerea obiectivelor economice vizate. Astfel, dupa cum vom demonstra, aplicarea unei anumite politici comerciale fara a lua in considerare atat structura concurentiala a pietei interne cat si impactul varierelor masurilor comerciale asupra acestei structuri devine inutila, insele scopurile vizate de catre autoritatile publice putand fi puse sub semnul intrebarii.

2.1.1.1. Scurt istoric asupra interactiunii dintre politica concurentiala si politica comerciala

Existenta politicii comerciale se confunda cu existenta entitatilor statale. Una dintre sursele majore ale bugetului oricarui suveran din istorie a fost taxarea, atat a supusilor (prin intermediul taxelor directe) cat si a activitatilor comerciale, si mai ales a celor de import – export (taxarea indirecta). Obiectivele oricarui suveran antic sau medieval tineau mai putin de vizarea unui anumit grad de prosperitate a societatii cat mai ales de maximizare a veniturilor bugetare. Aceasta maximizare se realiza insa prin doua modalitati:

directa: incercarea statului de a maximiza pur si simplu veniturile din taxele vamale. Din acest punct de vedere, dilema fundamentala este cea a nivelului optim de taxare: taxarea prea ridicata ar putea reduce consumul intern de bunuri straine astfel incat desi nivelul taxarii creste procentual, scade valoarea absoluta a taxelor incasate. Astfel, de regula, cele mai taxate marfuri la intrarea pe piata interna erau marfurile pentru care consumatorii interni manifestau o inelasticitate puternica a cererii;

indirecta: taxarea marfurilor externe se realiza in scopul protejarii producatorilor sau a comerciantilor interni nu fiindca acest lucru ar sustine cresterea prosperitatii interne ci fiindca acesti producatori si comercianti interni erau mai usor de taxat (veniturile din taxele vamale dispareau, dar cresteau veniturile din taxele directe). In functie de care dintre acestea doua niveluri de taxare (taxe vamale versus impozite directe) era mai mare, se manifesta si inclinatia statului de a taxa.

Dintr-o perspectiva mai larga, insasi sistemul breslelor – fundamental pentru oranduirea feudala – poate fi vazut ca facand parte din aceeasi logica monopol – taxare. Breslele pot fi percepute, cel putin din punctul de vedere al impactului asupra pietei si preturilor, ca fiind niste carteluri de producatori interni, care beneficiau de drepturi de monopol, si care, prin perceperea unor preturi mai mari pe piata interna (conform logicii fundamentale a cartelurilor) asigurau in final statului venituri mai mari din impozitarea directa[75].

Aceeasi logica se regaseste insa, poate in mod mai pregnant, in ceea ce priveste comertul international si drepturile de monopol. Ceea ce se ignora de multe ori in literatura de specialitate tine de efectul acestor taxe vamale asupra acestor producatori si comercianti interni. Ridicarea unor bariere formidabile la intrarea marfurilor straine pe teritoriul national se transpunea, pe langa o reducere probabila a veniturilor absolute din taxele vamale, si in cresterea preturilor pe piata interna si deci o crestere artificiala a veniturilor producatorilor si comerciantilor interni care, la final, se concretiza in cresterea impozitelor directe percepute de catre stat. Statul antic sau medieval nu numai ca constata acest lucru in mod ex post, dar chiar il manipula in aceasta directie. Pe langa barierele comerciale ridicate in calea marfurilor straine, statul acorda de multe ori si drepturi de monopol anumitor producatori (asociatii de producatori precum breslele) sau comercianti (sau asociatii de comercianti). Existenta acestor drepturi de monopol ofereau posibilitatea acestor beneficiari sa perceapa preturi mai mari decat pretul pietei, care le permiteau in final obtinerea unor venituri mai ridicate (prin abuzul de monopol sau cartelizare) iar statului obtinerea unor impozite directe de valoare mai ridicata. Un exemplu de acest gen sunt monopolurile existente in mod traditional in domeniul desfacerii produselor coloniale in tarile dezvoltate. Prin insasi acordarea acestor drepturi de monopol, statul viza, pe langa maximizarea impozitelor directe, si incurajarea intreprinzatorilor privati de a explora noi rute comerciale: „companiile care au aparut de la mijlocul secolului al XVI-lea erau de regula de alta natura, statutul lor de monopol fiind vazut ca o incurajare si recompensa pentru stabilirea de noi rute comerciale. Intrarea [s.n. – in comertul respectiv] se realiza prin achitionarea de actiuni in respectiva companie, care beneficia de puterea de monopol prin tranzactionarea ca o asociatie”[76].

Acest mecanism a fost valabil si in cazul nu numai al activitatii de import, cat si a celui de export. Acordarea unor drepturi de monopol unor anumiti producatori sau comercianti (sau unor asociatii ale acestora) la exportul unor produse in care tara respectiva avea avantaje comparative le permitea acestora practicarea unor preturi mai ridicate si, in final, suveranul percepea impozite directe mai ridicate. In acest caz, problema era cea de a nu afecta competitivitatea produselor interne pe pietele strainte (prin taxarea excesiva). Unul dintre cele mai discutate exemple de acest gen este cel din Anglia medievala si acordarea drepturilor de monopol de catre suveran la exportul de lana catre Tarile de Jos: „primele companii reglementate din Anglia [] au fost asociatiile de comercianti care operau ca si o breasla. Prima din aceasta categorie a fost Company of the Staple, fondata in 1363 – o asociatie de comercianti care au obtinut de la rege monopolul asupra exporturilor de lana. Un alt exemplu timpuriu a fost Company of the Merchant Adventurers, incorporata in 1407 – o asociatie de negustori care exportau lana catre Tarile de Jos (ca urmare a unui monopol asupra acestui comert obtinut in 1560”[77]. Dupa cum afirma numerosi analisti, aceste companii operau dupa principiul atat de cunoscut al monopolului: „politica lor declarat era [] orientata catre (I) limitarea numarului de membri, (II) incredintarea comertului activ unei mici minoritati de membri si (III) restrictionarea volumui de comert realizat de catre fiecare minoritate favorizata” .

Pe langa dilema privind tipul de taxare preferat – taxare directa versus taxare indirecta – statul mai avea de facut si o alegere intre momentul maximizarii taxelor incasate (termen scurt versus termen lung). Astfel, se poate argumenta ca obiectivul maximizarii incasarilor fiscale ar fi putut fi obtinut si prin incurajarea unui comert liber (fara acordarea unor drepturi de monopol) dar in aceste conditii concurenta de pe piata – manifestata si prin preturi mici si lipsa unor rente de monopol din partea producatorilor si comerciantilor, pe de o parte, ar fi putut „eroda” baza de impunere fiscala a statului iar, pe de alta parte, ar fi determinat o incasare a acestor venituri pe o perioada mai indelungata de timp.

Din acest punct de vedere, relatia dintre comert si concurenta – sau, mai exact, dintre drepturile de monopol si taxarea bunurilor la export sau la import – a fost intodeauna constientizata de catre autoritatile publice, fiind unul dintre aspectele practice ale formularii si implementarii politicilor comerciale si fiscale. Aceasta relatie se modifica insa ca si substanta in momentul in care are loc trecerea de la sistemul politic medieval, sintetizat prin sintagma „the warfare state”, prin care obiectivul acestuia era de maximizare a incasarilor fiscale pentru a sustine conflictele si expansiunea teritoriala, la sistemul politic industrialist si post-industrialist. In acest nou sistem, statul poate fi caracaterizat ca fiind tot mai mult orientat catre obiectivul asigurarii prosperitatii societatii interne (engl. „the welfare state”) mai mult decat catre cel specific perioadei anterioare (desi securitatea ramane una dintre functiile sale de baza, sintetizata in sintagma de „the warfare-welfare state”).

In acest nou context, obiectivul fundamental al statului este cel de a maximiza prosperitatea cetatenilor sai. Desi se poate argumenta ca eliminarea drepturilor de monopol ca si reducerea taxarii ar fi politici suficiente pentru a atinge acest scop, statul modern apeleaza la mecanisme active si complexe de redistribuire a „averii nationale”. Dupa perioada de liberalizare specifica secolului al XIX-lea in care principalul mecanism de crestere a prosperitatii interne a societatii a fost tocmai eliminarea monopolurilor, incepand cu sfarsitul acestui secol, statul pare a se confrunta cu o noua realitate economica. Este vorba de consolidarea capitalurilor si aparitia marilor entitati corporatiste[79]. Statul se confrunta astfel cu o noua realitate a pietelor nationale, in care constata aparitia pe cale privata, respectiv fara a beneficia de drepturi de monopol acordate public, a unor producatori sau comercianti care „dominau” piata. Astfel, stiinta economica clasica dezvolta teoria monopolului prin care argumenteaza ca firmele private pot obtine beneficii prin strategia lor de afaceri care egaleaza beneficiile obtinute in mod clasic de catre monopolul acordat public. Exista pe piete, conform argumentului economiei politice clasice, o tendinta „naturala” de concentrare a producatorilor fie prin crestere interna (prin concentrarea capitalurilor datorita operarii noilor piete de capital) fie prin crestere externa (prin fuziuni sau achizitii intre diferiti fosti concurenti). Astfel, concurentii astfel aparuti reusesc sa previna concurenta reala de pe o piata folosind dimensiunea lor si diferitele avantaje asociate (economiile de scala, cheltuieli de marketing, etc.) pentru a impiedica aparitia unor concurenti reali care sa le ameninte cotele de piata.

Teoria clasica a monopolului afirma ca un producator ajuns dominant pe piata va putea utiliza aceasta pozitie atat pentru a-i exploata pe consumatori (prin preturile de monopol, aflate la un nivel aflat peste nivelul preturilor competitive la care s-ar fi ajuns in conditii de concurenta – asa numitul „abuz de exploatere”) dar si sa previna (re)aparitia unor structuri concurentiale a pietei (prin practicarea, de exemplu, a unor preturi „ruinatoare” sau a unor conditii comerciale „injuste” – asa-numitul „abuz de excludere”). Pozitia de monopol poate fi atinsa atat de catre o firma individuala cat si de un grup de firme semnificative ca si cote de piata, asociate intr-un cartel.

Aceasta noua realitate economica – atat in teorie cat si in practica – pare a convinge autoritatile publice de necesitatea unei legislatii si a unei politici publice dedicata special concurentei. Autoritatile publice nu se mai multumesc sa constate existenta unei piete concurentiale ci isi propun sa promoveze si implementeze activ o astfel de situatie.

2.1.1.2. Specializarea politicilor concurentei si comerciala ca arie de aplicare

Interactiunea intrinseca intre cele doua tipuri de politici publice avansata prin afirmatia fundamentala de mai sus sugereaza ca cele doua politici nu pot fi „neutre” din punctul de vedere al efectelor. Dilema este daca efectele celor doua politici sunt congruente, se sustin reciproc sau, in anumite conditii, sunt contradictorii. Existenta a doua politici alecaror efecte se anuleaza reciproc ridica bineinteles un semnal de alarma.

Departajarea domeniilor guvernate de cele doua politici poate fi bazata pe trei modalitati de discriminare. Cu toate acestea, diferentierea nu este absoluta: [80]

a). Politica comerciala este responsabila pentru tranzactiile externe (export - import), pe cand cea de concurenta se ocupa de tranzactiile interne. Ca atare, politica comerciala guverneaza alocarea resurselor intre piete, iar cea de concurenta face acelasi lucru, dar in interiorul pietelor. In contextul globalizarii, a cresterilor de fluxurilor si stocurilor de investitii straine directe prcum si a fenomenelor de integrare economica regionala, distinctia producator national – producator strain devine destul de vaga, desi distinctia de produs national – produs strain isi mentine mai pregnant diferentierea.

b). Politica comerciala apeleaza la masuri aplicabile la frontiere, iar politica de concurenta recurge la masuri aplicabile in cadrul pietelor nationale. Instrumentele cu care opereaza politica comerciala sunt direct legate de produse pe cand cele din arsenalul politicii de concurenta sunt direct legate de producatori.

c). Politica comerciala ia in considerare in principal la actiunile si masurile autoritatilor publice, in timp ce politica de concurenta abordeaza in principal actiunile si practicile firmelor private.

Analiza diferitelor posibile compatibilitati si incompatibilitati intre politicile comerciale si politicile de concurenta, a reliefat, in cea mai mare parte, ca ambele politici sunt aproape compatibile sau cel putin se sprijina reciproc. Altfel spus, o anumita masura de politica comerciala care nu este insotita de o masura de politica concurentiala, poate sa isi piarda din efectele vizate. Oricum, ele prezinta si numeroase diferente. In unele cazuri, aceasta reflecta problemele distincte cu care se confrunta fiecare politica; in alte cazuri, faptul ca fiecare joaca rolul ei distinct intr-o economie, fiind coordonata cu obiectivele altor politici din responsabilitatea guvernelor. Aceasta poate conduce la diferente de perspectiva sau abordare. De asemenea, exista asemanari intre instrumentele si institutiile celor doua politici utilizate in exercitarea functiilor lor.

a. Intern / International.

Din punct de vedere istoric, negocierile comerciale intre state s-au concentrat pe liberalizarea masurilor guvernamentale, ,,la granita”, care impiedicau schimburile comerciale. In special articolele I, II si XXVIII ale Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT) au oferit, inca din 1947, o schema de lucru prin care se considera ca este posibila reducerea barierelor comerciale prin concesii reciproce aplicate pe baza clauzei natiunii celei mai favorizate. Mai mult, practicile care impiedicau schimburile comerciale, cum sunt restrictiile cantitative, au fost reglementate prin interzicerea lor sau prin acceptarea lor prin intermediul unor exceptii bine definite. Aceste aspecte “la granita” reflecta traditionala preocupare a negociatorilor comerciali in ceea ce priveste accesul pe piata. Atat in cadrul GATT, cat mai ales in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), au existat preocupari in ceea ce priveste masurile “in spatele granitelor” care distorsioneaza sau impiedica comertul. De altfel, se pare ca unul dintre motivele pentru care negocierile de la Havana care vizau in 1947 crearea unei Organizatii Internationale a Comertului (engl. „International Trade Organization”) au esuat si din cauza incercarii SUA de a introduce anumite prevederi cu privire la masurile de concurenta[81]. Acest esec va prevesti ulterior esecul incercarilor de a introduce, cu ocazia Rundei Doha, clauze privind concurenta in cadrul prevederillor OMC.

Inca de la inceput, politica concurentiala s-a concentrat pe asigurarea conditiilor de concurenta “dincolo de granita” sau „in spatele granitelor” pentru ca legile tipice ale concurentei ofera jurisdictia prin care se lupta impotriva efectelor anti-concurentiale pe pietele nationale. Pana recent, politicile concurentiale au avut tendinta de a se concentra pe promovarea bunastarii consumatorului intern prin protejarea competitiei intre firmele nationale. Desi se face o distinctie intre accentul pus de politica comerciala pe masuri ,,la granita’’ si cele ,,in spatele garnitelor’’ al politicii concurentiale, aceasta nu trebuie absolutizata. De la adoptarea GATT, in 1947, principiul tratamentului national transpus in Articolul III a obligat guvernele sa mentina conditiile de concurenta intre bunurile nationale si straine prin sanctionarea aplicarii discriminatorii a masurilor guvernamentale cum sunt taxele interne si alte legi si regulamente nationale.

In mod similar, desi subventiile guvernamentale care pot afecta concurenta dincolo de granita n-au fost interzise pe deplin in cadrul sistemului GATT, ele au fost subiectul reglementarilor care au urmarit sa impiedice efectele negative asupra comertului. Aceasta schema a fost mai departe cizelata odata cu infiintarea OMC-ului in 1994 si adoptarea Acordului privind subventiile si taxele compensatorii. Acesta ar fi poate primul domeniu de convergenta intre politica in domeniul concurentei si politica comerciala, domeniul ajutorului de stat fiind unul dintre domeniile cheie in cadrul politicii europene in domeniul concurentei.

Completarea cadrului multilateral cu prevederi pentru servicii, masuri legate de investitii in comert, si aspecte comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuala evidentiaza de asemenea atentia care se acorda de catre negociatorii din sfera comertului international masurilor “la granita” si “dincolo de granita”. In ceea ce priveste politica concurentiala, globalizarea a subliniat efectele rezultate in urma masurilor la frontiera cum sunt taxele vamale si alte forme de taxe, care ar putea distorsiona conditiile de desfasurare ale concurentei nationale.

Ratiunea liberalizarii comerciale bazata pe multilateralism este, in general, aceea de a stabili termenii si conditiile la nivel international care sa fie compatibile cu bunastarea globala a consumatorilor si obtinerea la nivel global a eficientei productive. De asemenea, este necesar ca acordurile intre guverne sa urmareasca indeaproape aceste obiective si, drept urmare, lucrurile sunt inca in desfasurare. Acesta e unul din motivele pentru care principiul clauzei natiunii celei mai favorizate a fost o componenta vitala a sistemului GATT-OMC. Analiza competitiei a fost, prin comparatie, orientata mai mult spre bunastarea consumatorului intern, in special catre anumite segmente ale clasei consumatorilor, intr-o piata bine definita.

Reducerea sau eliminarea barierelor tarifare si netarifare din calea schimburilor comerciale este poate cea mai naturala asemanare intre politica comerciala si cea a concurentei. Legile nationale care privesc concurenta pot fi vazute ca o completare a tratatelor in domeniul liberalizarii comerciale. Ele urmaresc ca beneficiile acestor tratate sa fie asigurate si nu anulate de obstacole comerciale private. Concurenta puternica pe pietele nationale, de asemenea, ajuta la atenuarea ajustarilor structurale care apar din acordurile de liberalizare comerciala. Este important deci pentru succesul liberalizarii comertului si pentru accesul efectiv pe piata, ca practicile anticoncurentiale sa fie controlate si inlaturate prin instrumente de politica concurentiala. Pe scurt, politicile concurentiale eficiente completeaza tratatele de liberalizare comerciala in ceea ce priveste inlaturarea barierelor comerciale si duc la o concurenta libera, jucand un rol important in maximizarea beneficiilor rezultate in urma initiativelor de liberalizare comerciala.

Trebuie insa subliniat ca liberalizarea pietelor de control corporational din majoritatea tarilor a dus la o atenuare a relevantei intern / extern in care sunt specializate cele doua tipuri de politici publice. Transnationalizarea activitatilor economice face ca aceasta distinctie sa fie mult mai putin evidenta si chiar sa scoata in evidenta corelarea celor doua arii de aplicare a politicilor publice. Relevanta protectionismului comercial este cu mult mai putin evidenta cand, de exemplu, principalii producatori de pe piata interna sunt companii care au sediul in alte tari. Ideea de protejare a producatorilor „interni” (subinteles, in mod traditional, „de origine locala”) de catre autoritatile publice (de exemplu, argumentul industriilor infante) devine irelevanta.

Ramane insa un alt element pe care politica comerciala poate incerca a-l apara. Este vorba de valoarea adaugata creata pe plan local („continutul local”) care, desi realizat de catre companii straine, se refera la utilizarea optima a factorilor de productie locali, si in principal a fortei de munca.

b. Public/ privat

O diferenta si mai notabila intre cele doua politici este legata de comportamentul celor doua tipuri de institutii - publice si private - carora li se adreseaza cele doua politici.

Acordul GATT din 1947 s-a concentrat in cvasitotalitatea lui pe masurile guvernamentale – fie la frontiera (sub forma taxelor vamale sau a restrictiilor cantitative), fie dincolo de frontiera (sub forma unor legi si regulamente discriminatorii fata de produsele straine). Mai mult, in ceea ce priveste intreprinderile de stat, cadrul GATT/OMC a avut in vedere actiuni ale firmelor de stat care impiedicau buna “functionare a pietei”. Distorsiunile comerciale determinate de aceste actiuni – fie prin achizitii publice fie prin alt tip de comportament pe piata – au facut fiecare obiectul unor reglementari specifice. Doar anumite tipuri de comportamente private (precum vanzarile unor produse la preturi nejustificabil de mici) au fost analizate direct in cadrul reglementarilor privind practicile de dumping. Prin crearea OMC, regimul comercial si-a largit aria de aplicare catre anumite comportamente ale firmelor private, si anume salvgardarea (acordurile de limitare voluntara), servicii si proprietate intelectuala.

Desi politicile de concurenta nationala nu sunt uniforme in aceasta privinta, politica concurentiala a avut tendinta de a se adresa mai degraba comportamentului privat decat celui guvernamental. In Statee Unite ale Americii, legislatia in domeniul concurentei nici macar nu ia in considerare efectele anticoncurentiale ale masurilor autoritatilor publice. Acest aspect insa este central in cadrul politicii europene in domeniul concurentei, datorita obiectivelor mult mai pronuntate de integrare a pietelor. In ultimul timp, politicile concurentiale abordeaza si alte aspecte ce tin de comportamentul guvernamental, in special acele regulamente ce acopera facilitati esentiale si servicii profesionale, in plus fata de utilitatile publice si de monopolurile de stat reglementate, fie prin aplicarea directa a legii sau prin arbitraj.

Conform tendintelor contemporane de eliminare a barierelor de orice natura in calea integrarii pietelor la nivel regional si global, se manifesta o asa-numita specializare a celor doua tipuri de politici publice. Daca politica concurentiala isi propune eliminarea diferitelor bariere in calea integarii la nivelul pietelor globale impuse de catre autoritatile publice (de regula a celor impuse de catre politica comerciala a fiecarui stat national), politica concurentiala isi propune eliminarea barierelor in calea accesului pe piata impuse de catre entitatile private.

De exemplu, in ciuda reducerii sau chiar al eliminarii taxelor vamale si a oricarei alta bariera netarifara la intrarea unui anumit produs pe o piata nationala, produsul respectiv se poate confrunta cu bariere impuse de catre entitati private de pe piata respectiva. De exemplu, producatorii nationali existenti se pot carteliza in scopul de a impune clientilor lor sa nu cumpere de la noul concurent. Un alt exemplu ar fi un producator national cu o pozitie dominanta care abuzeaza de aceasta pozitie (de exemplu, prin preturi de ruinare) pentru a preveni pe termen scurt patrunderea unor concurenti de talie mai mica de pe alte piete.

c. Obiective (limitate / nelimitate, particulare / universale)

Prin reducerea barierelor tarifare si netarifare din calea comertului, liberalizarea comerciala, asa cum este ea prevazuta in acordurile OMC, creeaza noi oportunitati de export si stimuleaza concurenta in domeniul comertului international care, mai departe, influenteaza investitiile in afaceri, inovatia tehnologica si cresterea economica pe termen lung. Reducerea taxelor vamale si cresterea concurentei contribuie la reducerea preturilor pentru consumator si a preturilor pentru materiile prime, in timp ce expansiunea comertului va avea ca rezultat venituri mai ridicate. Pe scurt, obiectivele finale si rezultatele unei politici de liberalizare comerciala de succes vor fi in multe privinte asemanatoare sau complementare celor obtinute prin instrumentele politicii de concurenta[82].

Absenta unei politici concurentiale nationale poate deteriora sau impiedica accesul bunurilor straine pe piata nationala la preturi competitive. In mod similar, absenta liberalizarii comertului si investitiilor deterioreaza sau impiedica accesul unor produse sau producatori straini competitivi. Ambele politici se bazeaza, cel putin in parte, pe recunoasterea faptului ca pe o piata fara distorsiuni, eficienta, si alocarea resurselor in cadrul unei economii este maximizata.

Faptul ca intre politica comerciala si cea de concurenta poate exista atat un raport de complementaritate, cat si unul contradictoriu, este reflectat in obiectivele politicii comerciale, care pot fi foarte diferite. Spre deosebire de politica de concurenta, care are un singur obiectiv major in ultimul timp (si anume prosperitatea consumatorilor), instrumentele de politica comerciala pot fi utilizate pentru o multitudine de scopuri:

- realizarea de venituri la buget;

- protejarea anumitor sectoare (desi acest lucru se poate realiza si prin politica in domeniul concurentei, prin instrumente precum exceptarea anumitor sectoare de la aplicarea legislatiei in domeniul concurentei – a se vedea industria de capital de risc si investitorii specializati in noile tehnologii);

- atingerea unor obiective de politica externa;

- incercarea de a ameliora raportul de schimb (respectiv de a promova o crestere a utilizarii capitalului si tehnologiilor in activitatea de productie nationala);

- restrangerea consumului anumitor produse si promovarea, in consecinta, a unor anumite modele de consum.

Altfel spus, daca politica in domeniul concurentei permite in principial atingerea unor obiective de natura generala, respectiv ceea ce se numesc obiective orizontale, politica comerciala permite in general si urmarirea unor obiective de natura particulara, respectiv ceea ce se numesc obiective verticale. Daca politica in domeniul concurentei vizeaza anumite comportamente universale ale actorilor privati (nefacand de regula diferenta intre sectoare economice), politica comerciala prin excelenta se adreseaza unor astfel de comportamente diferite, incercand si o gestiune mezo-economica (pe sectoare de activitate).

Aspectele economice ale politicii concurentiale si liberalizarea comertului sunt astfel congruente. Politica concurentiala este concentrata in primul rand si mai ales pe eficienta economica, completata cu eficienta de alocare, dinamica si productiva. Eficienta de alocare presupune ca resursele economice sa fie distribuite acelora care le confera cea mai mare valoare. Eficienta productiva are in vedere obtinerea unui anumit rezultat la cel mai redus cost. Pe pietele competitive, atat eficienta de alocare, cat si cea productiva sunt convergente. In timp ce eficienta de alocare si cea productiva sunt concepte statice, eficienta dinamica se refera la procesul de descoperire a celor mai bune tehnologii, procese si produse care sa vina in preintampinarea schimbarii gustului consumatorului si care sa le includa in mod eficient in sistemul economic.

Politica de liberalizare comerciala, in mod similar, este orientata catre toate aceste obiective. Inlaturarea barierelor tarifare, netarifare si/sau de alta natura, prin concesii negociate, este principala modalitate de atingere a obiectivelor de eficienta de alocare si productiva. Politica concurentiala se preocupa si de distorsiunea conditiilor unei piete competitive cauzata de practicile dominante ale unor firme care pot conduce la excluderea sau inchiderea accesului firmelor mai mici de pe piata. In mod similar, politica comerciala vizeaza, pe de o parte practicile unor firme care impiedica accesul exporturilor pe o anumita piata. Pe de alta parte, aplica anumite masuri drept raspuns la vanzarile sub valoarea normala considerate ca fiind neloiale pe o piata interna.

d. Modul de interventie (ex-ante / ex-post)

Politica concurentiala este in mod obisnuit aplicata ex-post (controlul concentrarilor este o exceptie), in timp ce politica comerciala adesea implica o abordare sectoriala sau generala a economiei si intervine in mod logic ex-ante (si aici remedierea unor efecte comerciale este o exceptie). Altfel spus, aplicare unei anumite politici comerciale nu se realizeaza niciodata ex post (cum ar fi aplicarea unor taxe vamale la unele tranzactii deja derulate). Altfel spus, desi adoptarea unui anumit cadru legislativ va modifica intotdeauna motivatiile agentilor economici (avand un rol de interventie ex ante, de exemplu pentru comportamentele interzise), politica in domeniul concurentei are si un pronuntat caracter ex post, dat de punerea sa in aplicare, respectiv de pedepsire a unor practici de afaceri deja derulate, care au fost realizate de catre agentii economici in ciuda incompatibilitatii lor cu legislatia in domeniul concurentei. In mod similar, politica concurentiala adesea accentueaza aspecte ale concurentei efective / reale in anumite piete, in timp ce politica comerciala se concentreaza asupra unor aspecte de competitie potentiala in sensul pastrarii oportunitatilor competitionale. Aceasta a condus, de exemplu, la o definitie mai generala a pietelor relevante in termenii politicii comerciale decat cea data de analiza politicii concurentiale.

e. Instrumente.

Atunci cand politica concurentiala isi urmareste obiectivele de eficienta de alocare si eficienta productiva, este preocupata de actiunile concertate de crestere artificiala a preturilor peste nivelul concurential. Acesta este unul din motivele interzicerii aranjamentelor pe orizontala de fixare a preturilor intre concurenti, sau un numar de alte practici care au acelasi efect pe piata. In ceea ce priveste analiza altor forme de cooperare orizontala (diferite forme de societati mixte sau alte tipuri de consortii), sunt luate in considerare toate tipurile de eficienta – productiva, de alocare si dinamica. Preocuparea pentru eficienta conduce la analiza fuziunilor intre concurenti care ar putea determina o crestere a pretului sau mai putine inovatii, si, in final, ar contribui la o reducere a bunastarii consumatorului.

In cadrul politicii concurentiale, obiectivele privind eficienta ofera motivatia si pentru evaluarea intelegerilor verticale. Astfel de relatii pot include prevederi contractuale precum negocierea exclusiva, teritoriul exclusiv, refuzul de a negocia s.a.m.d. In acest caz este necesara o analiza complexa care implica examinarea reducerii concurentei in interiorul ramurii (intra-ramura), concomitent cu efectele pozitive si negative ale concurentei intre ramuri (inter-ramuri). Politica concurentiala este in masura de a combate acest comportament abuziv realizat de firmele private si chiar de institutiile guvernamentale prin proceduri administrative sau civile.[83]

In termenii politicii comerciale, inlaturarea principalelor bariere tarifare si a celor netarifare fie autonom sau prin negocierea de concesii inseamna a urmari obiectivele de eficienta productiva si de alocare. Aceasta abordare poate fi orientata fie pe sectoare, sau produse in mod special, sau poate viza masuri la nivel general. De exemplu, negocierea taxelor vamale, care are ca rezultat o scadere procentuala pentru un anumit produs poate duce la o scadere a pretului platit de consumator, cat si a costului de productie pentru alti producatori, unde produsul reprezinta o importanta materie prima. In mod similar, negocierile comerciale care au liberalizat sectorul serviciilor private catre furnizorii straini pot reduce pretul la consumator si costul in mod corespunzator.

In cazul bunurilor, politica comerciala se bazeaza pe anumite principii, cum ar fi tratamentul national (GATT, Art. III), clauza natiunii celei mai favorizate (MFN – GATT, Art. I), si eliminarea generala a restrictiilor cantitative (GATT, Art. XI). Aceste obligatii urmaresc ca reducerea protectiei pietei sa asigure surse cu costuri mai reduse. Tratamentul national urmareste ambele obiective prin asigurarea ca bunurile sau serviciile straine oferite nu primesc un tratament mai putin favorabil decat cele oferite de producatorii interni.

Politica comerciala manifesta un interes aparte pentru excluderea sau inchiderea accesului pe piata pe diferite cai. De exemplu, excluderea poate fi solutionata prin negocierea dreptului de acces pe piata obtinut sub forma unor concesii comerciale reciproce. Tratatul GATS din februarie 1997 care se refera la telecomunicatii poate fi un bun exemplu in acest sens. Excluderea poate fi de asemenea tratata, prin aplicarea principiilor tratamentului national masurilor guvernamentale care ar avea ca efect restrictionarea accesului pe piata. Este foarte important de subliniat ca modul cum actioneaza politica comerciala de obicei, intr-o maniera negociata si progresiva, este diferit de abordarea de la caz la caz a politicii de concurenta nationala.

f. Dimensiunea structurala

Este importanta mentionarea unor asemanari structurale ale domeniilor celor doua politici. De exemplu, atat politica comerciala, cat si cea concurentiala recunosc o categorie limitata de comportamente nepermise sau ilegale. In aria de referinta a politicii comerciale interzicerea folosirii restrictiilor cantitative in cadrul GATT Art. XI este o interdictie destul de cuprinzatoare. Mai mult, Acordul Multilateral de Salvgardare negociat la Runda Uruguay prevede eliminarea restrictiilor voluntare la export, aranjamentelor de comercializare ordonata sau a altor masuri similare care privesc exportul sau importul (incluzand cartelurile de import, scheme discriminatorii de licente la import sau export). In multe jurisdictii, lipsa definirii complete a problemelor de politica concurentiala avea ca rezultat recunoasterea unei anumite categorii de carteluri importante care nu justificau nici o eficienta si erau ilegale. Pentru acele comportamente care nu se incadreaza in categoria limitata a actelor ilegale atat politica comerciala cat si cea concurentiala se bazeaza pe o analiza extinsa si detaliata a factorilor care se incadreaza in categoria procedurilor juridice sau administrative.

g. Mecanismele institutionale

Mecanismele institutionale de aplicare a politicii de concurenta reflecta particularitatile fiecarui sistem juridic. In acest sens, in cateva jurisdictii, aplicarea acestei politici ramane subordonata deciziei politice. In altele, este administrata prin diferite modalitati de catre autoritati independente. In alte parti, este un mixt intre cele doua. In cateva jurisdictii, aplicarea legislatiei in domeniul concurentei se face in primul rand de catre agentiile administrative si numai dupa aceea de catre instante, in timp ce in alte state, judecatoriile si administratiile pot oferi primele cai de redresare. In ultimul caz, drepturile partilor private de a actiona in justitie ofera posibilitatea acestora de a face plangere. In cateva jurisdictii, remedierile sunt de natura administrativa si pot implica numai amenzile, sau amenzile combinate cu decizia de anulare, in timp ce in alte tari, remedierile pot implica sanctiuni civile sau penale, inchisoare si alte decizii. Intr-un numar tot mai mare de jurisdictii, aplicarea politicii concurentiale este dublata de consultanta administrativa, opinii specializate etc.

Politica comerciala este implementata de o serie de institutii. Liberalizarea este adesea unilaterala fiind produsul unui proces coordonat in interiorul unei agentii sub autoritatea ministeriala. In cateva cazuri, este preluata de un aranjament de liberalizare regional implicand negocieri interguvernamentale. In alte situatii, poate fi rezultatul unor negocieri multilaterale. In toate cazurile este un proces esentialmente politic initiat de guverne. Oricum statutul ei, definit de legile si regulamentele nationale, este complex. Fiind vorba de o problema interna, este o combinatie intre administratie, institutii politice, si curti jurisdictionale. Spre deosebire de cazul politicii de concurenta, regulamentele comerciale se refera tot mai mult la reguli multilaterale negociate. Orice incalcare a acestor aranjamente interguvernamentale poate oferi statului posibilitatea de a recurge la masuri compensatorii cuprinse in tratate internationale.

h. Interactiunea in domeniul administrativ

Nu intotdeauna aplicarea masurilor de politica comerciala poate scuti firmele de disciplina legilor concurentei. Aceasta interactiune poate fi benefica numai in anumite circumstante in care masurile politicii comerciale pot fi relevante din perspectiva politicii concurentiale. Un acord comercial restrictiv pentru producatorii straini si nationali poate face obiectul reglementarilor impuse de legea concurentei, chiar daca un astfel de tratat a aparut ca o alternativa pentru a se sustrage masurilor de politica comerciala. Aplicarea politicii concurentiale in astfel de cazuri are o importanta deosebita, din moment ce reduce riscul ca producatorii nationali sa foloseasca amenintarea initierii unei actiuni la adapostul legii comerciale nationale, sau sa ceara protectie, pentru ca exportatorii straini sa intre sub incidenta restrictiilor impuse de tratate. De asemenea, ea creeaza premisele ca masurile de politica comerciala sa poata fi luate doar de autoritatile publice cu consultarea producatorilor interni si in conformitate cu regulamentele Organizatiei Mondiale a Comertului.

Legile concurentei pot fi pe deplin aplicabile, daca, dupa aplicarea masurilor de politica comerciala, producatorii nationali si/sau straini prin actiuni anticoncurentiale restrictioneaza comertul sau produc efecte negative asupra bunastarii consumatorului (chiar daca este vorba de acorduri sau practici dintre competitori, indiferent daca sunt nationali sau straini, sau daca este vorba de abuzuri de pozitie dominanta). Aplicarea legilor concurentei, in aceste circumstante este o garantie importanta pentru a limita orice risc pe care l-ar putea intampina masurile de politica comerciala in cadrul unei structuri anti-competitive pe piata sau in cadrul unor permanente si netransparente constrangeri in cadrul fluxurilor comerciale.

Prezenta masurilor de politica comerciala – ca si a altor forme de interventie guvernamentala poate fi un factor de luat in considerare in cazul analizei concurentei si in special pentru definirea pietei relevante. Autoritatile in materie de concurenta pot defini o astfel de piata in termeni nationali, daca actuala sau potentiala concurenta de import este limitata ca rezultat al masurilor comerciale sau al altor bariere legislative. Cu cat este mai usor de stabilit existenta unei pozitii dominante pe piata, cu atat este mai mare riscul pentru firmele nationale sa faca obiectul masurilor politicii concurentiale sau al fuziunilor interzise de autoritatile cu responsabilitati in materie. Obstacolele impuse de lege pot da nastere la o definire si mai incompleta a produsului pe piata sau pot amplifica efectele restrictive rezultate in urma aranjamentelor dintre firme (cum ar fi unele tipuri de restrictii verticale: de exemplu cand legile date de guvern ingreuneaza stabilirea de canale alternative de distributie).

In afara acestor situatii in care intervine legea concurentei, autoritatea competenta in materie de concurenta poate juca un rol si in domeniul politicii comerciale, cum ar fi arbitrajul in cazuri de concurenta. Acest rol poate imbraca diferite forme, si aspectele specifice depind de legile nationale si de structura institutionala din fiecare tara. In unele situatii, autoritatea in materie de concurenta poate juca un rol general de arbitru, ce sprijina toate tipurile de politici comerciale si care scoate in evidenta toate beneficiile unei astfel de liberalizari pentru bunastarea consumatorului si pentru intarirea competitiei in piata. Autoritatile in materie de concurenta pot fi direct implicate in liberalizarea comerciala si initiativele de reglementare, in special atunci cand disciplina impusa de legile concurentiale este esentiala pentru a asigura ca beneficiile unei asemenea liberalizari nu sunt contracarate de practicile anti-concurentiale ale unei firme aflate in pozitie dominanta. Autoritatile in materie de concurenta pot fi consultate cand, la aplicarea schemei legilor comerciale, apar probleme in ceea ce priveste concurenta pe piata.

Exista situatii in practica internationala care pot ilustra interactiunea dintre masurile de politica comerciala si aplicarea legii concurentei. Reducerea sau chiar eliminarea barierelor comerciale in calea patrunderii unui produs pe piata nationala poate avea ca efect redefinirea pietei relevante din punctul de vedere al legislatiei in domeniul concurentei. Atunci cand evalueaza posibilitatea consumatorilor de a apela la alti producatori atunci cand analizeaza o anumita concentrare economica, autoritatea in domeniul concurentei poate realiza ca barierele comerciale sunt o piedica serioasa in calea unei posibile schimbari de catre consumator a producatorului de la care se aprovizioneaza. In acest sens, corelarea politicii in domeniul concurentei cu politica comerciala (de exemplu, solicitarea de catre autoritatile in domeniul concurentei adresata autoritatilor care gestioneaza politica comerciala a statului respectiv) poate face ca piata relevanta sa fie redefinita prin reducerea acestor bariere comerciale in calea shimbarii optiunii de aprovizionare a cumparatorilor. Astfel, o anumita concentrare economica poate fi conditionata de catre autoritatile in domeniul concurentei de reducerea barierelor comerciale la granita. O astfel de redefinire a pietei relevante poate permite producatorilor sa fuzioneze.

De exemplu, politica concurentiala din Canada un mare accent pe concurenta straina prezenta si potentiala in analiza efectelor concurentiale in urma unei fuziuni. In 1989, achizitia diviziei de transformatoare de putere electrica a Westinghouse Canada Inc, de catre Asea Brown Boveri Inc. (ABB) a fost aprobata de Tribunalul de Concurenta. Totusi, Tribunalul a cerut ABB sa prezinte documente precise, intrucat ABB nu putuse convinge Ministerul Finantelor sa accepte masuri tarifare specifice, incluzand anularea taxelor vamale la import pe o perioada de 5 ani pentru anumite transformatoare de dimensiuni mari. La expirarea ordinului de anulare in 1994, Directia de Investigatii si Cercetare a asistat partile in cadrul prezentarii la Ministerul Finantelor, sprijinind extinderea facilitatilor pana la sfarsitul anului 1999. Directia a considerat ca Ordinul de anulare nu a produs modificari esentiale ale conditiilor concurentiale pe piata transformatoarelor de distributie a energiei electrice. De asemenea, masura a permis potentialilor competitori din toata lumea sa aiba acces pe piata canadiana si sa obtina comenzi de la companiile de utilitati publice canadiene. In plus, reducerea rapida a taxelor vamale de import datorate Acordului de liber Schimb dintre Canada si S.U.A nu au condus totusi la aparitia unui competitor mare american, cum era asteptat, care sa devina un distribuitor efectiv si sa inlocuiasca competitia pierduta ca rezultat al fuziunii .

In 10 iunie 1998, la reuniunea Grupului Comun de Lucru din cadrul Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), delegatul italian a prezentat o decizie de fuziune italiana intre un producator de soda din Uniunea Europeana si un producator bulgar (in acel moment, Bulgaria nu era o tara membra a Uniunii Europene). El a precizat ca, in urma fuziunii, a rezultat o pozitie dominanta pe piata, dar autoritatile italiene au aprobat, cu conditia ca masurile antidumping administrate la nivelul UE sa fie inlaturate. Delegatul norvegian a citat un caz similar de fuziune pe piata norvegiana de flori. In acel caz, autoritatile norvegiene in materie de concurenta au concluzionat ca fuziunea creeaza o pozitie dominanta in Norvegia, dar reducerea taxelor vamale ar permite florarilor din Suedia sa intre pe piata.

Intr-un caz referitor la o situatie din domeniul aluminiului, UE a condamnat o astfel de intelegere in care principalii producatori occidentali de aluminiu au agreat sa cumpere cantitati limitate de aluminiu de la organizatii straine din tarile Europei de Est in schimbul promisiunii facute de acestia de a nu vinde altor potentiali cumparatori de pe piata vestica europeana. Un argument folosit de parti pentru justificarea comportamentului anti-concurential a fost ca aluminiul vandut de companiile de comert exterior ar avea un pret de dumping. Argumentul a fost respins de comisie, care a luat urmatoarea decizie: “Acest argument presupune ca partile private isi pot acorda singure functii publice. El ascunde o diferenta clara intre deciziile comerciale adoptate de autoritatile publice si cele luate de cartele. O autoritate publica trebuie sa ia in considerare drepturile si interesele partilor terte ca si cele ale publicului larg. Cartelul este constituit pentru interesul partilor componente si nu ia in considerare celelalte parti.”

Daca ne referim la cazul Soda Ash, UE l-a considerat un abuz de pozitie dominanta datorita politicii de reduceri progresive pentru fidelitate in contractele de distributie obligandu-i practic pe principalii clienti, care erau preluati de catre compania SOLVAY, cel mai important producator al companiei Soda Ash. La momentul investigatiei, erau in vigoare taxele antidumping impotriva producatorilor din SUA si de pe piata europeana. In acelasi timp, Decizia Comisiei a aratat ca Solvay stia de asemenea ca producatorii americani puteau vinde in Europa mult sub media preturilor europene fara a fi vinovati de practici de dumping si ca taxele lor erau in curs de revizuire. Pentru stabilirea pozitiei dominante a lui Solvay, aplicarea masurilor anti-dumping a fost unul din factorii luati in calcul de catre Comisie. Mai mult, Comisia a aratat ca, sub efectul sistemului reducerilor progresive aplicat de Solvay, era dificil, daca nu chiar imposibil, pentru alti distribuitori sa intre pe piata cu cantitati insemnate, fortandu-i sa vanda neprofitabil sau la preturi de dumping. Comisia a emis un ordin final privind compania Solvay, prin care aceasta este obligata sa renunte la sistemul de fidelizare prin reduceri si sa plateasca o amenda de 20 milioane ECU.

Un alt caz similar este cel in care Comisia pentru afaceri comerciala japoneza a prezentat o decizie prin care ordona la 4 firme japoneze sa nu mai dicteze cantitatile de soda naturala importata, pretul importurilor, cota de piata a firmelor sau partenerii pentru import. Dupa decizia acestei comisii, piata japoneza pentru soda naturala a inregistrat o reasezare a cotelor de piata intre producatorii de pe piata, o crestere semnificativa a cantitatii importate per importator si, de asemenea, o crestere a numarului de importatori, reduceri rapide si semnificative a pretului la produsul respectiv - pretul a scazut cu 20% in primii 4 ani dupa decizia comisiei.

Comisia japoneza a publicat si un ghid pentru sistemele de distributie si practica in afaceri din dorinta de a restrange comportamentul anti-competitiv al singurului agent importator, care impunea exportatorului sa nu vanda si altor importatori. Rigoarea Comisiei japoneze a dus la eliminarea comportamentelor restrictive la import. De exemplu, in cazul producatorului de portelan ungar - 1994, in cazul producatorului german de piane - 1994, si in cazul producatorului de inghetata american - 1994, Comisia a considerat ca actiunile luate de agentii de distributie unici din Japonia de a bloca alte importuri paralele, incalcau Legea anti-monopol. Ca rezultat, importurile au crescut.

Exista numeroase exemple despre modul cum aceste complementaritati actioneaza in SUA. In 1994 in cazul Pilkington, Departamentul American de Justitie a acuzat o firma britanica si filiala ei din SUA de monopolizarea pietei mondiale a sticlariei. Plangerea asupra Pilkington consta in faptul ca a introdus aranjamente de licentiere nerezonabile impotriva competitorilor, inclusiv cei americani, si timp de 30 de ani au folosit aceste intelegeri si amenintari pentru a impiedica firmele americane de a concura la design, constructie si deschiderea de alte fabrici de sticlarie in alte tari, chiar daca Pilkington nu mai avea drepturi de proprietate intelectuala care sa garanteze aceste restrictii. Acest caz a fost rezolvat printr-un decret drastic .

Aceste cazuri au demonstrat o clara complementaritate a intereselor intre autoritatile din domeniul comertului si cele care vizeaza concurenta in operarea si analizarea unor astfel de cazuri. Mai mult, cazurile ilustrate au aratat ca ambele comunitati pot conlucra pentru eliminarea a cel putin cateva practici anti-competitive sau de blocare a accesului pe piata intr-un anumit domeniu, dar pot lucra si pentru eliminarea problemelor cu care se confrunta atat organismele publice, cat si cele private.

Formularea unor propuneri privind optimizarea efectelor obtinute pe plan economic si social

2.2.1. Necesitatea corelarii la scara internationala a politicilor comerciala si de concurenta

Primul stat din lume care adopta o politica in domeniul concurentei sunt Statele Unite ale Americii. Legea Sherman trece de Senatul American cu un vot de 52 la 1 in favoare[86]. Legea interzice orice contract, combinatie sau conspiratie care are efectul de a „restrange comertul” precum si interzice orice monopol si incercare de monopolizare. In mod evident, legea se refera doar la practici ale firmelor private si nu ia in considerare masurile prin care guvernul poate avea efecte de restrangere a comertului (cum, de exemplu, ar fi cazul unei taxe vamale care are un efect direct de a restrange comertul international, respectiv importurile pe piata nationala).

Aparitia unei politici in domeniul concurentei este momentul in care in cadrul stiintei economice se acutizeaza dezbaterea de natura fundamentala asupra insusi intelesului conceptului de concurenta. O astfel de dezbatere nu mai este pur teoretica, avand o miza critica in formularea unei politici in acest sens.

Concurenta poate fi perceputa atat ca stare (sau structura a pietei) cat si ca proces (sau dinamica a pietei)[87]. Din prima perspectiva, o piata este concurentiala atunci cand exista un numar suficient de mare de firme producatoare care sa se concureze activ si care sa aiba o putere de piata redusa in raport cu furnizorii, concurentii si clientii. Promovarea concurentei, din aceasta perspectiva, se poate traduce prin stimularea rivalitatii intre aceste firme precum si a protejarii acestei structuri a pietei prin prevenirea procesului de concentrare (fuziuni sau achizitii intre concurenti), mai ales daca avem de-a face cu cazul unor piete oligopoliste (cu un numar redus de concurenti). Conform unei asemenea abordari, o piata cu 6 concurenti cu cote de piata egale este mai concurentiala decat una cu 5 concurenti cu cote de piata egale.

Din cea de-a doua perspectiva, competitia este perceputa nu in termeni de rivalitate per se ci ca si comportament (sau dinamica) pe piata. Conform unei asemenea acceptiuni, „cand intrarea sau iesirea dintr-un sector se pot face la costuri zero, pietele pot fi perfect concurentiale chiar si atunci cand o singura firma opereaza pe intreaga piata [] eficienta in alocarea resurselor si in productie pot fi perfect aliniate chiar si la nivele ridicate de concentrare a pietei astfel incat nici o rearanjare a activelor productive [s.n. – prin interventiile specifice ale politicii in domeniul concurentei] nu ar putea sa creasca bunastarea economica totala”[88].

Trebuie remarcat inca din start ca obiectivele initiale ale politicii in domeniul concurentei erau cele de protejare a structurilor concurentiale de pe piata, respectiv de protejare a concurentilor (adica, in final, a producatorilor). O serie de analisti au argumentat ca legislatia in domeniul concurentei a aparut ca urmare a temerilor autoritatilor politice fata de puterea economica a marilor entitati economice (la sfarsitul secolului al XIX-lea acestea aveau forma juridica a trust-urilor, de unde si denumirea acordate acestei legislatii de legislatia anti-trust).

Este interesant de observat cel putin in aceasta faza ca politica anti-trust pare a intra in conflict cu politica comerciala cel putin din punctul de vedere al obiectivelor. O astfel de afirmatie poate fi sustinuta cu urmatoarea inconsistenta logica: daca politica in domeniul concurentei incearca sa mentina o anumita structura concurentiala, scopul sau poate fi impiedicat de catre existenta unei politici comerciale protectioniste (care ridica bariere la intrarea pe piata a produselor straine). Din acest punct de vedere, se poate afirma ca politica in domeniul concurentei a fost intotdeauna subsumata ca si prioritate politicii comerciale a statelor in masura in care ea nu a putut promova concurenta prin abolirea barierelor protectioniste. Astfel, politica in domeniul concurentei s-a concentrat numai pe structurile interne de productie de pe piata unui anumit produs, neluand in considerare, cel putin in faza initiala, producatorii externi prezenti pe piata prin exporturi. Un motiv ar fi si cel ca in perioada aparitiei politicii in domeniul concurentei, prezenta firmelor straine pe piata americana (atat direct cat si sub forma exporturilor) era redusa, fapt care nu a ridicat mari preocupari pentru aceasta inconsistenta.

De exemplu, politica in domeniul concurentei nu avea abilitatea de a sanctiona un monopolist strain care ar fi dominat piata americana deoarece aceasta condamnare ar fi insemnat aplicarea extrateritoriala a legislatiei antitrust americane, singura tara care in acel moment avea o politica in acest sens.

Culminarea acestei perspective asupra concurentei in politica in domeniul concurentei in SUA are loc la inceputul anilor ’50. Este momentul in care o companie de talie mare putea fi condamnata ca fiind anti-concurentiala doar prin argumentul dimensiunilor ei. Incepand insa din anii 60 si culminand la sfarsitul anilor 80, in Curtile de Justitie dar si in practica Departamentului de Justitie (organul de implementare al politicii SUA in domeniul concurentei) se manifesta o tendinta graduala de modificare a perspectivei asupra concurentei care se traduce printr-o imbratisare din ce in ce mai coerenta a celei de-a doua perspective asupra concurentei. La finalul acestui proces evolutiv, dupa cum afirma un analist, „in Statele Unite, „consumatorul este rege”. Mai specific, Statele Unite au adoptat perspectiva conform careia scopul unei economii este de a servi consumatorilor cu mult inaintea oricarei alte societati si continua sa mentina aceasta perspectiva cu mult mai puternic decat in orice alta parte” .

Altfel spus, are loc o trecere a interesului principal al politicii in domeniul concurentei de la protectia producatorilor la protectia consumatorilor.

O societate in care drepturile de proprietate private sunt protejate in mod absolut nu poate genera decat piete concurentiale. Aceasta consecinta este data in primul rand de raritatea resurselor in raport cu nevoile. Necesitatea formularii unei politici in domeniul concurentei nu poate fi decat rezultatul neincrederii autoritatilor publice in efectele, cel putin a celor pe termen scurt, ale libertatii de actiune a agentilor economici. Astfel, autoritatile intervin pentru a modifica pe termen scurt rezultatele „ineficiente” ale procesului concurential desi acesta, se poate argumenta, se indreapta in mod natural pe termen lung catre situatia „eficienta”[90]. Orice asa numit „esec al pietei” se corecteaza in mod natural insa, in mod evident, autoritatile publice nu au timpul la dispozitie (si nici increderea) pentru a permite o astfel de auto-ajustare . Concurenta nu mai este astazi un drept al agentilor economici ci a devenit o obligatie fundamentala in masura in care libertatea lor de actiune este acceptata doar pentru efectele – percepute ca pozitive – pe care le produce asupra bunastarii generale a societatii.

Apare astfel o relatie directa si instrinseca intre concurenta si comert. In acceptiunea sa fundamentala, concurenta este data de concurenta manifetata pe piata de produs, respectiv de comertul (intern si extern) de pe piata de produs. In conditia ceteris paribus, cu cat o politica privind piata interna si comertul international este mai liberalizata, cu atat concurenta de pe piata de produs ar trebui sa fie mai intensa. Per a contrario, cu cat un stat ridica mai multe bariere in calea aceste concurentei pe piata de produs, cu atat concurenta este mai putin intensa. Din punctul de vedere al politicii comerciale, cu cat o politica comerciala este mai restrictiva (ridica mai multe bariere, tarifare si netarifare, in calea comertului liber si mai ales al importurilor), cu atat gradul de intenstitate a concurentei de pe piata interna este mai ridicat.

Conditia de ceteris paribus ignora, pe de o parte, comportamentul actorilor privati iar, pe de alta parte, diferitele politici de alta natura ale statului, precum politica industriala. Aceste interactiuni vor fi ulterior. Din acest punct de vedere, obiectivele si masurile de politica concurentiala si politica comerciala nu trebuie sa fie compatibile doar intre ele dar si cu alte obiective si masuri de politica industriala ale statului.

Criteriul principal in functie de care este determinata sfera de cuprindere a jurisdictiei autoritatilor nationale este cel al teritorialitatii. In virtutea acestuia, majoritatea tarilor aplica propriile reglementari actiunilor care se desfasoara pe propriul teritoriu, indiferent de nationalitatea firmelor sau persoanelor implicate. Aplicarea stricta a acestui principiu este tot mai mult considerata nesatisfacatoare, atunci cand actiuni ale unor persoane sau firme straine, desfasurate pe teritoriul national, pot avea repercusiuni directe asupra pietei nationale.

Statele Unite au fost primele are au inceput sa aplice acest principiu in cauze legate de practici anticoncurentiale. Astfel, in 1983, divizia antitrust a Departamentului Justitiei a recomandat initierea de proceduri penale impotriva importatorilor japonezi de fructe de mare, acuzati ca ar fi format un cartel destinat fixarii preturilor si cantitatilor produselor importate din Alaska. Ulterior, in aprilie 1992, Departamentul American al Justitiei a formalizat acest principiu, conferindu-i o aplicabilitate sistematica si automata, chiar si in cazurile declansate de plangeri formulate de entitati de drept privat. Conditiile care se cer intrunite pentru aplicarea extrateritoriala a reglementarilor americane de concurenta constau in: manifestarea unui efect direct si substantial asupra exporturilor de bunuri si servicii americane; si existenta unor practici contrare legislatiei antitrust americane.

O extindere similara a jurisdictiei autoritatilor de concurenta dincolo de limitele ei traditionale s-a produs si in UE. Astfel, in septembrie 1988, Curtea Europeana de Justitie a validat o decizie anterioara a Comisiei, prin care fusesera instituite amenzi asupra unui grup de producatori de celuloza din Statele Unite, Suedia si Finlanda (atunci nu erau membre ale comunitatii) acuzati de a se fi angajat in activitati concertate de fixare a preturilor produselor lor pe piata comunitara .

In felul acesta, extinderea sferei de aplicabilitate a normelor de concurenta nationale genereaza serioase dificultati de ordin atat practic, cat si formal. Pe langa nesiguranta resimtita de operatorii angajati in schimburile comerciale internationale, aceasta extindere afecteaza si climatul relatiilor internationale interguvernamentale, in masura in care ar pune in discutie elemente ce tin de manifestarea unor atribute definitorii ale suveranitatii (jurisdictia autoritatilor nationale, protectia propriilor resortisanti etc.). Pe de alta parte, faptul ca anumite practici interne pot prejudicia interese legitime in alte tari nu poate fi minimalizat, cu atat mai mult cu cat el se produce pe fundalul unei insuficiente luari in considerare de catre autoritatile nationale de concurenta a efectelor externe ale unor practici anticoncurentiale care au loc pe propriile piete. Toate aceste considerente pledeaza pentru statuarea la nivel internationala a unor reguli care sa confere coerenta relatiei dintre politica comerciala si cea de concurenta .

Un asemenea demers reclama, in primul rand, realizarea unui anumit grad de armonizare a regulilor interne de concurenta. El presupune, de asemenea, reconsiderarea disciplinelor multilaterale care guverneaza comertul international din perspectiva politicii de concurenta, precum si examinarea sistematica a impactului pe care practicile anticoncurentiale in prezent, abordarea contractuala (prin acorduri internationale) a problematicii politicii de concurenta si-a gasit concretizarea doar in cadrul bilateral, cu precadere in contextul mai larg al unor acorduri de comert liber (Australia-Noua Zeelanda, NAFTA). Regulile convenite intre Australia si Noua Zeelanda au insa o cuprindere mult mai larga decat cele care se aplica in zona de liber-schimb americana. Astfel, pe langa renuntarea la masuri antidumping in relatiile comerciale reciproce, cele doua tari si-au adaptat normele interne referitoare la practicile anticoncurentiale astfel incat ele sa acopere si operatiunile transfrontaliere, iar din punctul de vedere procedural si-au acordat reciproc dreptul ca autoritatile nationale de concurenta sa investigheze cazuri pe teritoriul celeilalte tari. In schimb, desi acordul NAFTA cere partilor sa adopte masuri de prevenire si reprimare a practicilor anticoncurentiale, el exclude explicit problematica politicii de concurenta de sub incidenta procedurilor convenite pentru reglementarea disputelor.

Mai ales in cursul anilor ’90, asistam la o proliferare a acordurilor bilaterale in materie de concurenta incheiate intre parti neimplicate intr-un proces comun de liberalizare comerciala vizand crearea unor zone de liber schimb (de exemplu SUA cu UE, Australia si Noua Zeelanda).

2.2.2. Propuneri si recomandari privind optmizarea efectelor pe plan economic si social

Accentul tot mai mare pus pe necesitatea coordonarii politicii comerciale cu cea de concurenta este rezultatul a doua importante evolutii inregistrate in ultima perioada. In primul rand, reducerea barierelor impuse in calea schimburilor comerciale de autoritati este de natura sa stimuleze eforturile operatorilor economici de a distorsiona in propriul avantaj relatiile normale de concurenta, si aceasta din doua motive posibile:

a). autoprotectia - disparitia unor bariere care protejau piata interna fiind de natura a genera o concurenta sporita din partea out-siderilor, apare tentatia de a ridica bariere de substitutie la intrarea pe piata respectiva, constand in recurgerea la practici anticompetitive de catre operatorii economici amenintati de aceasta concurenta sporita.

b). reglementarea schimburilor comerciale cu exteriorul ofera perspective mai bune de obtinere a unor profituri supranormale prin recurgerea la actiuni anticoncurentiale de tipul practicilor concertate sau a abuzului de pozitie dominanta. Astfel, de pilda, disparitia unor bariere la accesul pe piata de export permite exportatorilor care isi concerteaza practicile sa isi insuseasca in totalitate renta de raritate care revenea anterior-guvernului tarii importatoare, importatorilor sau producatorilor locali.

In al doilea rand, procesul de globalizare a productiei ofera oportunitati sporite de manifestare a practicilor anticoncurentiale ale operatorilor economici. In prezent, relatiile intra-firma ale marilor corporatii internationale reprezinta cca. 40% din comertul mondial, iar cca. 70% din schimburile comerciale internationale se produc intre companii intre care exista legaturi mai mult sau mai putin apropiate. Globalizarea economiei are drept consecinta faptul ca problemele de concurenta au tot mai mult o dimensiune transnationala: carteluri internationale, intelegeri in domenii care sunt – prin natura lor - internationale (ex. transporturi aeriene, maritime etc.), concentrari economice de dimensiuni mondiale.[94]

Costurile induse de o utilizare neadecvata a cleor doua politici pot fi rumatoarele:

a.       Diminuarea eficientei cu care opereaza economia, acele costuri ortodoxe, respectiv pierderile de eficienta inerente datorita distorsiunilor induse in structura productiei si a utilizarii factorilor de productie, ca si in structura consumului, prin semnalele pe care le dau preturi care inceteaza sa mai reflecte adevaratele costuri de oportunitate

Devieerea nivelurilor de pret interne de cele ale preturilor internationale ghideaza deciziile interne privind productia si consumul intr-o directie in care resursele sunt alocate de o maniera suboptimala. Pentru ca o economie sa opereze in cele mai bune conditii de eficienta posibile la un moment dat este absolut crucial ca preturile internationale sa fie lasate sa reflecte in preturile interne costurile de oportunitate in fata carora se gaseste o economie nationala.

Astfel de costuri au fost estimate pentru Statele Unite intre 10 miliarde dolari si 29 miliarde dolari la inceputul anilor 1990, pentru Japonia 17,4 miliarde de dolari. Aceste estimari se refera la diferenta dintre pierderile consumatorilor - utilizatorilor produselor protejate, pe de o parte si castigurile care le revin producatorilor interni ai bunurilor restrictionate (sub forma de profituri suplimentare) si autoritatilor din tara de import (prin colectarea de venituri rezultate din taxe vamale, antidumping, compensatorii etc)

In Statele Unite, protectia acordata industriei textile a prezervat un nivel al angajarii mai mare cu 233-291 mii de persoane decat in conditiile de liber schimb, dar la un cost pentru ansamblul economiei echivalent cu 28-35 000 dolari pentru fiecare loc de munca. Costul protejarii unui singur loc de munca in industria canadiana de imbracaminte

b.      Economiile protejate de concurenta importurilor au de suferit si datorita slabirii presiunilor concurentiale astfel generate.

In situatii de concurenta imperefcata pe o piata nationala, deschiderea pietei fata de importuri este o solutie preferabila incercarii de a corecta prin masuri intervenetioniste imperefectiunile perecepute. Aceasta intrucat generarea de cocnurenta nu numai ca nu distorsioneaza dar si corecteaza semnalele pe care le transmit mecanismele de piata, in vreme ce interventia introduce noi distorsiuni, chiar daca de sens contrar celor precepute a exista initial. Impactul coroziv al al protectiei asupra climatului concurential dintr-o economie poate fi evidentiat pe doua planuri

sporirea posibilitatilor producatorilor protejati de a-si exercita dominatia pe piata.

Exterm de semnificative in aceata privinta sunt cazurile in care ramuri interne avand deja o structura monopolista sau oligopolista au befneficiat in Statele Unite de obstacole netarifare care au tinut la distanta pe singurii concurenti posibili, cei din exterior ( ex. pneuri de bicicleta in 1986, etanol in 1986, sine de cale ferata in 1989, sau in UE glicerina in 1985).

restrangerea cadrului de manifestare a eficientei X.

Conceptul de eficienta X introdus in teoria economica in anul 1968, se refera la atingerea minimului posibil al costurilor de productie la un nivel dat al preturilor factorilor de productie. O asmenea situatie devine posibila doar in conditiile in care toti actorii implicati in procesul de productie realizeaza un maximum de efort si coeziune. Existenta unor presiuni in acest sens este o preconditie inevitabila: firmele care opreaza intr-un climat extrem de competitiv sunt practic condamnate sa ajunga la stadiul eficientei-X, dar orice relaxare a incitatiilor care determina minimizarea costurilor duce la pierderea acestei eficiente. De aceea, reducerea concurentei exercitate de importuri devine, in orice situatie o sursa generatoare de ineficienta-X. Potrivit unui studiu bazat pe comparatii internationale ale productivitatii la nivel de firma, obtinerea si mentinerea unei productivitati inalte este posibila doar atunci cand companiile concureaza direct cu cele mai performante firme existente pe plan mondial. Impreuna cu ratele economisirii si investitiilor, deschiderea catre concurenta internationala reprezeinta cel mai semnificativ determinant al unor rate inalte de crestere economica.

Relatia de substitutie dintre politica comerciala si cea de concurenta este biunivoca. Pe de o parte, o politica comerciala orientata catre liberalizare face necesara o politica de concurenta mai viguroasa. Pe de alta parte, politicile comerciale care au drept rezultat bariere in calea schimburilor au un impact serios asupra structurii concurentiale a pietei interne, facilitand comportamente necompetitive ale producatorilor aflati la adapost de concurenta externa.[95]

Faptul ca exista posibilitati de inter-substituire a instrumentelor cu care opereaza cele doua seturi de politici nu trebuie sa conduca la concluzia ca ele pot fi utilizate alternativ. Deoarece modul de desfasurare a schimburilor comerciale internationale influenteaza structura concurentiala a fiecarei piete (sau absenta lor) afecteaza comertul pe piata respectiva, si, deoarece instrumentele cu care opereaza cele doua politici sunt diferite, corelarea lor devine o necesitate.

Astfel, cea mai buna solutie din punctul de vedere al realizarii unui climat concurential eficient este utilizarea complementara a politicilor comerciala si de concurenta. Aceasta intrucat cele doua seturi de politici actioneaza asupra unor variabile diferite. Politica comerciala (atunci cand este aplicata intr-un sens liberal) extinde dimensiunea pietelor si stimuleaza concurenta prin eliminarea /reducerea unor bariere la intrarea pe piata. Politica de concurenta este indreptata catre combaterea abuzului unor pozitii dominante pe piata si a altor modalitati de distorsionare a concurentei. Astfel, chiar atunci cand cele doua politici tind catre atingerea unui obiectiv comun - stimularea concurentei – realizeaza acest lucru intr-o maniera diferita. Politica comerciala actioneaza oarecum in sens preventiv („ex ante”), limitand oportunitatile pentru manifestarea actiunilor anticoncurentiale, in timp ce politica de concurenta este ultima linie de aparare, care consta inclusiv din actiuni de reprimare („ex post”).

Cresterea cooperarii internationale in domeniul concurentei poate rezulta in castiguri atat din punctul de vedere al politicii concurentiale cat si politicii comerciale. Aceste beneficii pot rezulta din lupta impotriva obstacolelor care se interpun accesului liber pe piata. Aceasta poate da nastere nu doar la o expansiune a liberalizarii comerciale si la o mai mare securitate a accesului pe piata, dar si la o mai consistenta aplicabilitate a legilor concurentei ca o completare la procesul de liberalizare comerciala.

Studiu privind impactul unor masuri de politica comerciala asupra comportamentului concurential al firmelor si asupra eficientei anumitor sectoare

Cartelurile de export si alte aranjamente similare

Pentru a-si vinde produsele si serviciile in strainatate, in special pentru a patrunde pe piete straine noi sau pentru a-si spori cota de pe pietele deja cucerite, companiile pot incheia diferite intelegeri cu competitorii lor care au efecte anti-concurentiale. Aceste acorduri includ si cartelurile de export.

Decizia unei intreprinderi individuale de a-si internationaliza afacerile depinde de o serie de factori precum dimensiunea intreprinderii, natura produselor si serviciilor ei, capitalul necesar pentru operatiunile de export, natura posibilelor bariere de intrare, precum si reglementarile existente pe pietele straine vizate. In schimb, acordurile privind exportul ofera exportatorilor o distributie eficienta, expertiza, familiarizare cu pietele straine, asistenta pentru promovare, care altfel pentru o firma individuala sunt scumpe si greu de obtinut. In ceea ce priveste politica comerciala, aceste aranjamente de export sunt incurajate, deoarece ele promoveaza si extind oportunitatile comerciale ale intreprinderilor, in special in tarile care practica restrictii privind importurile, ducand la o situatia favorabila a balantei comerciale precum si o utilizare mai eficienta a factorilor de productie nationali. pe langa aceasta tendinta naturala a statelor de a incuraja aceasta practica, anumite carteluri de export au fost aprobate de guverne drept raspuns la cererea tarilor importatoare de a-si limita exporturile. In aceste cazuri, cartelurile de export sunt compatibile cu restrictiile voluntare sau aranjamentele ordonate de comercializare a produselor. In timpul perioadelor de recesiune si declin in comertul global, unele tari au intreprins masuri legislative menite sa faciliteze infiintarea cartelurilor de export. O modalitate de realizare a acestui obiectiv este prin formularea de recomandari si asigurarea unui ghid privind aplicarea politicii de concurenta diferitelor aranjamente de export.

Aplicarea politicii de concurenta aranjamentelor de export reflecta doua aspecte de baza. In primul rand, majoritatea tarilor nu aplica legislatia concurentiala intelegerilor nationale de export, decat daca acestea produc efecte pe piata interna. Daca efectele sunt pe pietele externe, politica in domeniul concurentei nu poate opera. Totusi, datorita introducerii legislatiilor referitoare la concurenta in multe tari in ultimele doua decenii, acordurile privind exportul pot intra sub incidenta legilor respective ale tarilor cu care fac comert. Prin urmare pot exista conflicte intre politicile comerciale ale unei tari si legile privind concurenta din tarile partenere. In al doilea rand, aranjamentele de afaceri care faciliteaza sau creeaza intelegeri intre firme cu scopul de a prejudicia o alta companie sunt interzise potrivit legii concurentei, precum fixarea „orizontala” a preturilor de comun acord (adica cartelurile). In consecinta, incercarile companiilor, la nivel national sau international, de a controla productia, preturile sau de a imparti pietele mondiale incalca legile concurentei pe pietele afectate, si sunt supuse jurisdictiei tarii a carei lege a fost incalcata

Incheierea cartelurilor si a aranjamentelor similare privitoare la exporturi si consecintele acestora asupra comertului international, precum si asupra pietelor interne sunt subiecte de interes pentru autoritatile din domeniul concurentei. Indiferent de forma aleasa pentru relatiile comerciale de export, principala cerinta este armonizarea intereselor politicilor comerciale nationale (privind extinderea oportunitatilor comerciale prin intermediul aranjamentelor de export de comun acord) cu politicile de concurenta ale partenerilor de afaceri, care in general interzic intelegerile privind controlul preturilor si al productiei pe piata lor domestica.

Cartelurile de export sunt, in general, acorduri intre firme, acorduri ce inlocuiesc deciziile independente ale firmelor privind preturile, productia sau alte elemente legate de produsele sau serviciile ce urmeaza a fi exportate, distorsionand in felul acesta concurenta libera pe pietele interne. Conform acestei definitii, sunt considerate carteluri de export nu toate aranjamentele de cooperare intre firmele exportatoare, ci doar acele aranjamente care impiedica concurenta prin practici specifice cartelurilor. In consecinta, pentru a determina daca un aranjament este un cartel de export se ia in consideratie structura, scopul si efectele aranjamentului. Un cartel de export implica, in general, cooperarea directa intre producatorii din acelasi sector. Pe de alta parte, comertul extern se poate realiza si prin intermediul companiilor mixte, prin care se creeaza o firma independenta care sa se ocupe de exporturi, precum si prin intermediul unor companii care se specializeaza in comert si care sunt independente de producatori, precum agentiile de export. Desi aceste aranjamente pot inlesni intelegeri intre acesti producatori, acestea nu creeaza aranjamente orizontale intre competitori.

Cartelurile de export sunt clasificate, in general, in functie de nationalitatea membrilor si de obiectivele lor. Cartelurile nationale sunt formate doar din firme din cadrul aceleiasi tari, in timp ce cartelurile internationale includ firme din doua sau mai multe tari. Cartelurile pot fi clasificate dupa sfera lor de influenta: cartelurile „pure” de export sunt carteluri care se refera exclusiv la competitia pe pietele straine, in timp ce cartelurile „mixte” de export sunt acelea care influenteaza atat piata straina, cat si piata interna.[96]Trebuie sa recunoastem insa, ca, cartelurile pure de export pot, chiar daca neintentionat, sa produca efecte si pe piata interna, mai ales in contextul globalizarii economice si a integrarii pietelor regionale. Din acest motiv, anumite tari nu disting cartelurile pure de cele mixte in legile lor referitoare la concurenta. Chiar posibilitatea cartelurilor pure de a crea intelegeri pe piata interna este unul dintre motivele pentru care autoritatile privind concurenta sunt interesate de cartelurile de export.

Evolutia cartelurilor de export

In perioada interbelica, cartelurile de export au fost un vehicul important al comertului international. Studiile estimeaza ca inainte de cel de-al II-lea Razboi Mondial, cartelurile internationale controlau intre 30 si 50 % din comertul mondial, existand un numar de 179 de carteluri internationale in 1940. In acea perioada, majoritatea tarilor nu avea legi referitoare la concurenta. Intre 1940 si 1979 Departamentul de Justitie al Statelor Unite ale Americii a inregistrat aproximativ 60 de cazuri legate de carteluri internationale, care implicau o gama larga de produse. In urma aplicarii legilor concurentei, firmele au fost nevoite sa renunte la intelegeri. In anii 1950 afacerile pe plan international au intrat intr-o perioada de expansiune si schimbare dinamica.

Desfiintarea cartelurilor in perioada postbelica a determinat, pe langa expansiunea comertului mondial, si crearea unor noi structuri concurentiale pe pietele nationale. Intreprinderile multinationale cu facilitati de productie si distributie in multe tari si-au sporit cotele pe piata mondiala. Aranjamentele comerciale, cu exceptia cartelurilor de export, adica societatile mixte si firme specializate in export, au devenit mai frecvente. Aceste schimbari au avut ca rezultat o perioada relativ stabila si au scazut importanta cartelurilor de export in ultimele decenii.

In prezent, informatiile despre cartelurile de export sunt relativ sarace. Principala cauza este ca, indiferent daca sunt nationale sau internationale, cartelurile „pure” de export in multe tari sunt considerate a fi in afara jurisdictiei autoritatilor competente. Drept rezultat, doar cateva tari monitorizeaza si controleaza cartelurile de export, ceea ce face dificila evaluarea importantei acestor carteluri in comertul international. Situatia este mai transparenta insa in cazul cartelurilor mixte de export.

Potrivit surselor furnizate de OECD, se pare ca numarul cartelurilor de export a ramas relativ stabil din 1972, cel putin in cele cateva tari care tin evidenta aranjamentelor de export (Germania, Japonia, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii). Doar in Statele Unite ale Americii in ultimii cinci ani numarul asociatiilor „Webb-Pomerene”[97] a crescut usor. In Germania intre anii 1972 si 1982, numarul cartelurilor a scazut putin, pe cand in Japonia a scazut considerabil. In Marea Britanie, situatia a ramas aproape neschimbata.

In Statele Unite ale Americii incetarea aranjamentelor de export nu trebuie neaparat anuntata, astfel incat datele actuale nu reflecta tocmai realitatea despre acordurile sau asociatiile de export active inca. In Statele Unite ale Americii asociatiile de export nu trebuie sa se inregistreze la guvern, prin urmare datele disponibile sunt limitate. In Germania intre 1980-1982 au fost notificate doar doua carteluri de export; in Marea Britanie intre 1972-1982 au existat 13 acorduri. In Japonia, intre 1973 si 1983, s-au inregistrat 29 de acorduri, in timp ce 135 de acorduri de tip cartel existente au fost desfiintate. In Statele Unite ale Americii, pina pe 29 decembrie 1977 au fost inregistrate 30 de asociatii Webb-Pomerene.

In ceea ce priveste ponderea cartelurilor de export in exporturile totale, iar sunt prea putine informatii disponibile, cu exceptia Germaniei, Marii Britanii si a Statelor Unite ale Americii. In Germania, ponderea cartelurilor nationale si internationale de export in exporturile totale ale Germaniei a fost de aproximativ 2% in 1982. In Marea Britanie, conform celor mai recente date acest indice este putin probabil sa depaseasca 5%. In Statele Unite ale Americii, raportul Comisiei Federale de Comert din 1967 arata ca asociatiile Webb-Pomerene reprezentau 2.4% din exportul total de marfuri al Statelor Unite intre 1958-1962, ajungand la mai putin de 2% in 1981.

Efectele cartelurilor de export.

Evaluarea rationamentelor comerciale si a efectelor cartelurilor de export trebuie sa ia in considerare interesele industriei si ale guvernelor si ar trebui sa asigure o modalitate de diferentiere a acordurilor de tip cartel de alte aranjamente comerciale de cooperare care nu impiedica competitia.

Din punct de vedere istoric, cartelurile internationale asigura producatorilor de diferite nationalitati un mijloc de a imparti si aloca pietele externe. Asociindu-se, acestia dobandesc forta colectiva pe piata, ceea ce le permite sa-si indeparteze concurentii de pe pietele lor individuale si sa controleze preturile, productia si vanzarile. In consecinta, competitia a scazut pe toate pietele afectate, fluxurile comerciale s-au confruntat cu restrictii, iar cei care nu erau membri ai cartelurilor puteau fi exclusi de pe piata. Din aceste motive politica de concurenta a jucat un rol important in examinarea cartelurilor internationale.

Pe de alta parte, tarile cauta sa-si intareasca si sa-si extinda comertul exterior si de aceea permit companiilor nationale sa se alature acordurilor de cooperare, care ar putea include carteluri nationale de export. Rationamentul acestei politici este cooperarea dintre companii care are drept scop imbunatatirea eficientei ce se realizeaza prin punerea in comun a personalului, a echipamentului si a resurselor, sau impartirea riscurilor ridicate, a cheltuielilor de capital sau a cererii impuse de activitatile de export. Mai mult ca atat, aceste aranjamente pot functiona ca un mecanism prin intermediul caruia se pot dobandi in mod colectiv cunostintele si capacitatile speciale necesare pentru a exporta cu succes pe piete straine, unde exista restrictii privind importul. In unele cazuri cartelurile de export pot fi folosite si pentru a compensa asa-numitele practici de achizitionare legate (joint buying practices) din tara importatoare. In masura in care permit companiilor sa exporte in conditiile in care altfel nu ar fi putut s-o faca, cartelurile nationale de export pot spori concurenta pe pietele straine. Acesta s-ar putea sa fie cazul in care un aranjament de cooperare permite firmelor nationale sa patrunda pe piete noi, dar nu le inzestreaza cu suficienta putere pe piata pentru a putea sa distorsioneze concurenta prin controlarea preturilor sau a productiei. Aceasta depinde de cativa factori, printre care dimensiunea cartelului, numarul membrilor in industria pe care o reprezinta si tipurile de activitati pe care le desfasoara.

In cazul in care un cartel detine doar o mica parte din productie, capacitatea acestuia de a ridica preturile de export va fi redusa, din moment ce va fi supus presiunii concurentilor care nu sunt membri ai cartelului. Pe de alta parte, atunci cand un cartel national include un procent semnificativ de producatori nationali, s-ar putea sa fie dificil de mentinut, din cauza ca membrii mai eficienti ai cartelului vor fi tentati sa-si reduca preturile sub cele ale cartelului pentru a obtine un avantaj competitiv.

Daca un cartel de export detine o parte mare din productia industriei nationale, astfel crescand posibilitatea de a influenta pietele straine, cartelul s-ar putea sa devieze productia catre pietele de export cu preturi mai mari, implicandu-se astfel si in intelegeri pe piata interna. Deci, cartelurile de export de succes ar putea produce efecte pe piata nationala.

Cartelurile nationale de export pot fi acceptate si pentru indeplinirea altor politici comerciale guvernamentale decat promovarea si expansiunea. In anumite cazuri cartelurile de export pot fi folosite de guverne pentru a reglementa comertul ca raspuns la masurile comerciale restrictive sau la cererile partenerilor comerciali. Prin urmare, in Japonia, anumite carteluri de export au fost aprobate de guvern pentru a limita exporturile catre alte tari si in aceste cazuri se aseamana cu restrangerile voluntare la export sau practicile de comercializare ordonata a unor produse.

In alte cazuri, guvernele, in special cele care exporta resurse nationale, pot sa incurajeze crearea cartelurilor nationale de export pentru a raspunde la cartelurile de import, politicile restrictive de achizitii publice sau alte practici monopsonice pe pietele straine. In anumite situatii cartelurile de import au fost infiintate mai degraba ca o masura impotriva cartelurilor straine de export, si nu invers. Deci, ca raspuns la cartelul exportatorilor de sulfura din Statele Unite ale Americii (SULEXCO), care grupa 75% din resursele mondiale de sulfura, au fost create carteluri de import in Australia, Noua Zeelanda, Marea Britanie care aveau scopul de a negocia cresteri mai mici ale preturilor fata de cele urmarite de membrii cartelului de export. Totusi, in cateva cazuri crearea cartelurilor de export a fost explicata prin intermediul practicilor de achizitie in comun sau a puterii monopsonice in tara importatoare.

Statutul legal al cartelurilor de export

Majoritatea tarilor acorda explicit sau implicit exceptari de la prevederile legislatiei nationale privitoare la concurenta in cazul acordurilor de export ce nu afecteaza piata nationala.

In Japonia, cartelurile de export sunt, in principiu, supuse Legii antimonopol. Totusi, in conformitate cu Legea referitoare la exporturi si importuri si cu Legea privind promovarea exportului de peste, cartelurile de export pot fi exceptate de la aplicarea prevederilor Legii antimonopol, insa nu si de la obligatia de a obtine autorizatia ministrilor competenti sau de a notifica.

In Statele Unite ale Americii sunt trei prevederi principale care reglementeaza activitatile de export in comun. In primul rand, un aranjament de export in comun poate fi organizat fara sa beneficieze de vreo derogare speciala, iar legalitatea acestuia este apreciata conform standardelor antitrust obisnuite. Dupa amendarea Legii Sherman din 1982, aceasta nu mai interzice decat acele intelegeri care produc efecte directe, rezonabile si substantiale asupra comertului intern, asupra importurilor sau exporturilor unui cetatean al Statelor Unite, in sensul producerii unui prejudiciu serios.

Aceasta reglementare a fost determinata de obligatia Congresului de a raspunde tuturor plangerilor depuse de exportatorii americani, intrucat aplicarea incerta a legilor antitrust si asupra exporturilor a afectat cateva carteluri de export legitime. Trebuie mentionat ca Legea din 1982 nu impiedica in nici un fel un guvern strain sa intenteze o actiune impotriva cartelurilor de export americane care au efecte ilegale pe teritoriile lor.

In al doilea rand, Legea Webb-Pomerene prevede o derogare limitata de la aplicarea Legii Sherman pentru asociatiile comerciale de export create cu scopul de a se implica in activitatea de export, tinand cont de doua conditii esentiale. Prima, asociatia comerciala de export, sau actele si acordurile legate de activitatile ei, nu trebuie sa restrictioneze comertul in cadrul Statelor Unite ale Americii sau sa impiedice exporturile oricarui concurent national al asociatiei. A doua, asociatia comerciala de export nu poate incheia acorduri, intelegeri sau conspiratii sau orice alt act care, artificial sau intentionat, ar determina cresterea sau reducerea preturilor (in Statele Unite ale Americii) marfurilor din categoria celor exportate de asociatie, sau care in orice alt fel impiedica buna desfasurare a comertului in Statele Unite ale Americii. In plus, Legea Webb-Pomerene extinde interdictia „metode incorecte de concurenta” in Legea Comisiei Federale a Comertului si asupra metodelor incorecte de competitie practicate in exporturi, chiar daca sunt depistate in afara jurisdictiei teritoriale ale Statelor Unite ale Americii.

Comisia Comerciala Federala impreuna cu Departamentul de justitie au investigat activitatile asociatiilor Webb-Pomerene si au intentat procese impotriva acelor asociatii ale caror actiuni anticoncurentiale depaseau scutirile acordate.

In prima interpretare juridica a Legii Webb-Pomerene, Statele Unite ale Americii contra Asociatiei de Export Alkali, curtea regionala a hotarat ca o asociatie Webb-Pomerene a violat Actul Sherman prin:

participarea la cartelurile straine;

implicarea in activitati care conduc la „utilizarea fortei monopolului pentru indepartarea concurentilor nationali independenti implicati in activitatile de export”;

folosirea unor practici care stabilizeaza preturile pe piata nationala prin inlaturarea surplusului de produse de pe piata.

2.3.2. Cartelurile de import

Cartelurile de import sunt acorduri incheiate intre firme in cadrul unei tari cu scopul de a coordona importurile de bunuri sau servicii in acea tara. Prin urmare, acordul se refera la cumpararea de bunuri si servicii pe mai multe piete. Multe aranjamente incheiate pentru coordonarea cumparaturilor sunt inofensive in termenii concurentei, dat fiind faptul ca acestea permit companiilor mici sa imparta costurile tranzactiilor, costurile de depozitare si de asigurare, sau cele de administrare si sa obtina economii de scara din reduceri sau rabaturi corespunzatoare cumpararilor. In masura in care o astfel de cooperare imbunatateste eficienta participantilor, implica firme care detin o mica cota de piata si nu se extinde pana la cartelizarea pietei unde vand participantii, acordul nu va avea efecte adverse asupra competitiei pe piata interna, sau daca achizitiile se fac prin importuri, pe piata internationala.

Cartelurile de import care intereseaza sunt cele care limiteaza concurenta privind importurile prin coordonarea preturilor, cantitatii sau a altor termeni ai achizitiilor/importurilor cu scopul de a dobandi si folosi puterea pe piata.

Un cartel de import care controleaza importul de produse intr-o tara astfel incat cei care nu sunt membri ai cartelului sa nu poata obtine marfurile sau sa le obtina in termeni dezavantajosi, va permite membrilor cartelului sa restranga oferta de produse pe piata interna si deci sa ridice preturile. Consumatorii vor plati preturi mai mari decat daca piata ar fi fost competitiva, iar eficienta industriei nationale poate avea de suferit de pe urma presiunilor concurentiale la care sunt supusi membrii cartelului.

Statutul legal

Un acord incheiat intre companii pentru a coordona importurile pe piata nationala cu scopul de a ridica preturile pe acea piata va fi supus legii concurentei tarii respective asemenea oricarui alt acord care restrange oferta de produse sau fixeaza preturile. Prin urmare, legislatia tarilor membre nu deosebeste acest tip de carteluri de import de cartelurile nationale.

In Statele Unite ale Americii, totusi, Sectiunea 1 din Legea Sherman – care este actul normativ de baza referitor la carteluri si se aplica oricarui acord care impiedica comertul Statelor Unite ale Americii, intre state sau comertul cu alte tari – este suplimentata de Tariful Vamal Wilson (Wilson Tariff Act) in ceea ce priveste cartelurile de import. Conform Sectiunii 23 a Actului „orice combinatie, conspiratie, trust, acord sau contract incheiat de sau intre doua sau mai multe persoane, oricare dintre ele fiind implicata in importul de produse dintr-o anumita tara in Statele Unite ale Americii este ilegal si nul daca intentioneaza sa opereze astfel incat sa restranga comertul sau sa ridice pretul articolului importat in orice parte a Statelor Unite ale Americii sau a oricarui produs finit, caruia acest articol ii este predestinat”. S-au inregistrat cateva cazuri care incalcau prevederile Legii Sherman si Tarifului Wilson.

Au fost, de asemenea, si cazuri in care erau implicate cartelurile de import si in alte tari. In Marea Britanie, membrii unor asociatii ale Consiliului Federal Britanic al Comertului cu Iuta   au participat la numeroase acorduri care au vizat ca bunurile importate sa aiba cam acelasi pret ca bunurile produse in Marea Britanie. Curtea Practicilor Restrictive a adoptat o decizie impotriva acestui acord.

Comisia Comertului Loial din Japonia a cerut de pilda celor 4 producatori de bicarbonat de sodiu, care erau si singurele firme importatoare de bicarbonat de sodiu din Statele Unite ale Americii, sa desfiinteze cartelul care stabilea cantitatea totala importata, cantitatea importata de fiecare si impunea alte restrictii asupra facilitatilor de depozitare.

In Marea Britanie, conform Legii Practicilor Comerciale Restrictive, partile unui acord se pot adresa Curtii pentru Practicile Restrictive pentru a obtine o exceptare daca dovedesc ca, desi produsele sau serviciile provin de la un furnizor majoritar, beneficiile nu sunt depasite de prejudiciile cauzate de restrictii. Asociatia Nationala a Acidului Sulfuric a creat un cartel prin intermediul caruia actiona ca importator unic de sulfura pentru producerea acidului sulfuric in Marea Britanie. Cele cateva restrictii ale acordului, si anume preturile, termenii si conditiile stabilite de comun acord, conform carora membrii importau sulfura prin intermediul cartelului si imposibilitatea de a vinde sulfura celor care nu sunt membri ai cartelului, au fost considerate de catre Curtea pentru Practicile Restrictive ca fiind necesare pentru a obtine termeni corecti si rezonabili de la Sulexco, o asociatie comerciala Webb-Pomerene din Statele Unite ale Americii, care controla o mare parte din oferta de sulfura pe piata Marii Britanii. De asemenea, datorita faptului ca avantajele cartelului depaseau pagubele, Curtea a declarat ca acest acord nu contravine interesului public si, prin urmare a fost mentinut.



Legislatia din majoritatea tarilor nu se extinde si asupra cartelurilor de import ale altor tari, chiar daca acele carteluri le afecteaza propriul comert. In Statele Unite ale Americii au fost totusi cazuri cand s-au luat masuri antitrust in asemenea circumstante. Un astfel de caz a implicat o plangere la Departamentul Justitiei inaintata de un civil in 1982 impotriva a 8 companii comerciale si de pescuit din Japonia, care infiintasera un cartel de import in Japonia pentru a fixa pretul pe care urmau sa-l plateasca companiilor de procesare a crabilor din Alaska.[98]

2.3.3. Companiile comerciale

Nu exista o definitie general acceptata pentru companiile de export. In general, sunt firme de diferite dimensiuni, infiintate pentru a comercializa produse si servicii, atat la import cat si export. Functia lor principala este de cumparare si vanzare a produselor si nu producerea sau fabricarea lor. Desi in general sunt constituie sub forma unor companii private, in unele tari implicarea statului in operatiunile lor este substantiala. Totusi in Japonia exista cateva companii comerciale implicate in mai multe sectoare de activitate, nefiind limitate la cumparari si vanzari.

In Japonia, activitatea comerciala este impartita de catre stat in companii comerciale, magazine, producatori si altii. Desi sunt numeroase companii comerciale mici, cele mai cunoscute companii comerciale sunt cele noua „sogo sosha”, care au aproximativ 50,000 de angajati si opereaza in toata lumea. Acestea sunt implicate in toate sectoarele comerciale, principala lor functie fiind sa actioneze ca intermediari in comert. Ele asigura accesul la retelele de distributie, infiinteaza societati mixte, organizeaza furnizarea de materii prime si asigura servicii financiare, de cercetare si de transport.

In general, companiile comerciale pot avea efecte pozitive atat asupra comertului cat si a concurentei. In ceea ce priveste exporturile, acestea pot oferi cunostinte specializate, servicii si resurse financiare pentru a da posibilitatea firmelor de export, in special intreprinderilor mici, sa intre pe piete straine, si astfel sa stimuleze competitia. Pentru importuri, companiile comerciale pot asigura cresterea eficientei distributiei, pot spori accesul pe piete, astfel intarind competitivitatea firmelor straine pe respectivele piete. In consecinta, unele tari stimuleaza infiintarea de companii comerciale, mai ales pentru promovarea comertului.

Pe de alta parte, companiile comerciale pot influenta negativ concurenta si comertul. Aceasta nu se datoreaza simplei prezente a lor, ci apare in cazul in care dimensiunea companiilor comerciale le permite sa detina o pozitie dominanta intr-un anumit sector si, prin urmare pot influenta piata pe care opereaza. Astfel in ceea ce priveste importurile, una sau mai multe companii comerciale pot controla retelele de distributie si, in masura in care abuzeaza de puterea lor prin discriminarea fata de producatorii straini, pot sa impiedice concurenta si sa restranga comertul.

Desi sunt putine date disponibile privind ponderea companiilor comerciale in comertul tarilor, acestea par sa fie importante in importurile si exporturile catorva tari, in special in Australia, Austria, Canada, Irlanda, Japonia si Statele Unite ale Americii si deosebit de importante in sferele anumitor produse precum produsele agricole, lactate si materii prime.

De exemplu, in Japonia, cifra de afaceri a celor mai mari 6 companii comerciale („Sogo Sosha”) in anul fiscal 1981 a ajuns la 27.7% din PNB, mai mult de 40% din exporturile totale si mai mult de 50% din importuri. In 1982, cele 13 companii mari au exportat bunuri in valoare de 13 mld $ in Statele Unite ale Americii, reprezentand aproximativ 36% din exporturile totale ale Japoniei catre Statele Unite ale Americii. In Statele Unite, Asociatia Nationala a Companiilor de Export estima ca in 1980 companiile comerciale americane de export detineau 12 mld $ produse finite, 25 mld $ in produse agricole si 7 mld $ minereuri, acestea reprezentand aproximativ 19% din exporturile totale ale Statelor Unite ale Americii. Iar companiile comerciale japoneze operand prin filiale, controlau inca 10% din exporturile Statelor Unite (21.7 mld $). In Canada, companiile comerciale detineau 15% din exporturile Canadei in 1980.

Tipul si structura companiilor comerciale variaza de la o tara la alta. In Japonia, acestea reprezinta cateva firme mari implicate in exportarea si importarea unor bunuri/servicii, precum si in alte activitati. In majoritatea tarilor, aceste companii sunt asociatii de intreprinderi mici si mijlocii, infiintate pentru a exporta anumite produse.

Statutul legal

Companiile comerciale se supun aplicarii legii concurentei daca practicile lor restrang concurenta, si in mod special, daca abuzeaza de pozitia dominanta pe care o detin pe anumite piete. Totusi, sunt putine cazuri in care legislatia concurentiala se refera la companiile comerciale.

Activitatile de export

Pe piata de export, activitatile unei companii comerciale (asemenea altor mecanisme de export) in multe tari nu vor fi supuse legii concurentei decat daca acea activitate produce efecte si pe piata interna. Totusi, acolo unde o companie comerciala controleaza o importanta cota din exportul unui produs anume, pot aparea suspiciuni daca aceasta are forta de a impiedica intrarea altor firme pe acea piata de export.

Recunoscand posibilitatea companiilor comerciale de a extinde oportunitatile de comert prin asigurarea retelelor de export pentru producatori, majoritatea tarilor, in general, accepta si incurajeaza folosirea lor in exporturi, daca posibilele efecte anticoncurentiale pe piata nationala sunt controlate. De exemplu, in Statele Unite ale Americii, legislatia prevede un proces de certificare pentru a asigura imunitatea companiilor comerciale de export fata de legile americane ale concurenta. Legea Companiilor Comerciale de Export din 1982 a extins exceptiile limitate in ceea ce priveste companiile comerciale de export de la legile antitrust pentru a promova crearea acestora. Unul dintre scopurile Legii este de a incuraja intreprinderile mici si mijlocii din Statele Unite ale Americii, care produc bunuri si servicii pentru export (Legea Webb-Pomerene se aplica numai pentru bunuri), sa formeze companii comerciale de export pentru a reduce costurile de export. In al doilea rand, legea permite bancilor si altor companii similare sa investeasca in companii comerciale de export si reduce restrictiile privind finantarea comertului de catre institutiile financiare. Legea stipuleaza de asemenea emisiunea certificatelor comerciale de export care protejeaza posesorul de prejudiciile cauzate de actiunile unor terte persoane sau de actiuni intentate de guvern conform legilor federale sau nationale antitrust in ceea ce priveste activitatile specificate.

Dat fiind faptul ca in majoritatea tarilor, legislatia concurentiala nu se aplica exporturilor care nu afecteaza piata interna a tarii exportatoare, autoritatile de competitie in aceste tari nu au luat masuri, pana acum, impotriva activitatilor de export ale companiilor comerciale. Totusi, ca si in cazul cartelurilor de export, imunitatea fata de legea concurentei pe piata nationala nu va proteja compania comerciala de legile concurentei pe pietele straine. In cazurile in care companiile comerciale extind oportunitatile de comert, in special pentru intreprinderile mici si mijlocii, se considera ca micsoreaza barierele de intrare si stimuleaza competitia pe pietele straine. Pe de alta parte, daca activitatile companiilor comerciale, care actioneaza impreuna cu alti exportatori sau alte companii, produc efectele unui cartel precum fixarea preturilor sau controlarea ofertei pe pietele lor de export, acestea pot fi sanctionate conform legilor concurentei tarilor afectate.

In Statele Unite ale Americii, s-au intentat actiuni (majoritatea private) impotriva activitatilor de export al companiilor comerciale straine. Intr-un caz erau implicate cateva companii comerciale japoneze si alte corporatii (in anumite situatii, filialele lor americane), care produceau, importau si vindeau produse din otel. Totusi, Curtea a decis ca fabricile japoneze de otel, care au vandut otel companiilor comerciale japoneze pentru a-l distribui in S.U.A., nu se supun jurisdictiei Statelor Unite. In 1975 Corporatia pentru Dezvoltarea Investitiilor Industriale a intentat o actiune impotriva Mitsui&Co., o companie japoneza, impotriva filialei ei din S.U.A. si a unei corporatii din Indonezia pe motivul unei conspiratii antitrust care indeparta reclamantul din afacerea defrisarilor de paduri in Indonezia si exporturilor de cherestea in S.U.A. si in alte tari.[100]

Activitatile de import

Cu totul altfel stau lucrurile in cazul activitatilor de import ale companiilor comerciale. Aici atat autoritatile de concurenta din tara importatoare, cat si cele din tarile exportatoare sunt preocupate de efectele asupra concurentei si comertului exercitate de companiile comerciale, in masura in care acestea actioneaza asemenea unor carteluri de import (doar daca comportamentul este sub jurisdictia lor), daca acestea dobandesc si exercita putere pe piata in ceea ce priveste cumpararea de bunuri pentru export. La fel se intampla si in cazul in care se abuzeaza de aceasta influenta pe piata in distribuirea de bunuri in tarile importatoare, in urma analizarii faptelor in fiecare situatie, si in special a dimensiunii companiei comerciale, a cotei ei de piata si a existentei unor mecanisme alternative de comert. Pana in prezent nu s-au inregistrat multe astfel de cazuri.

Intr-un astfel de caz, Departamentul de Justitie al Statelor Unite ale Americii a inaintat o actiune civila impotriva a 8 companii comerciale si de pescuit din Japonia pe motivul ca acestea au conspirat pentru a fixa pretul pe care urmau sa-l plateasca companiilor din Alaska de procesare a crabilor.

Autoritatile nationale si straine de concurenta ar trebui sa atraga atentia si asupra rolului pe care il au companiile comerciale in distribuirea produselor importate. Datorita familiaritatii lor cu conditiile de pe pietele lor nationale, companiile comerciale pot ajuta companiile straine sa patrunda pe piete noi si sa intareasca competitivitatea lor fata de furnizorii nationali. Pe de alta parte, acolo unde companiile comerciale detin un control monopolist sau abuziv asupra retelelor de distributie, activitatile lor pot crea bariere in desfasurarea comertului.

2.3.4. Restrictiile voluntare la export (RVE)

In anii ‘80, restrictiile voluntare de export (RVE-uri) au devenit un mijloc frecvent utilizat mai ales de catre SUA pentru a controla si limita importurile. Desi ele sunt calificate drept „voluntare” iar decizia pare a fi luata in tara de export, acestea sunt in realitate impuse de catre tara de destinatie. Desi sunt considerate a fi un instrument al politicii comerciale, si prin urmare presupune implicarea guvernului intr-o anumita masura, RVE-urile pot fi asemanate practicilor restrictive de afaceri, precum cartelurile. Masura in care restrictiile voluntare la export sunt supuse legilor concurentei depinde de metoda folosita pentru aplicarea lor.

Una dintre caracteristicile surprinzatoare ale RVE-urilor este flexibilitatea acestui instrument, neavand o definitie unanim acceptata. In general, se disting trei tipuri de actiuni de limitare a exporturilor :

Prima se bazeaza pe un acord sau intelegere intre guverne. In masura in care sunt implicate acorduri interguvernamentale oficial, acestea sunt considerate a fi „Acorduri ordonate de desfacere pe piata” (engl. „Orderly Marketing Agreements”).

Un alt tip de RVE sunt aranjamente sponsorizate de guvern, incheiate intre firmele exportatoare pentru a limita exporturile lor la un nivel predeterminat stabilit prin intelegeri intre guvernele implicate.

Apoi, exista RVEuri care nu implica nici o forma directa de interventie a guvernului. Aceste sunt acorduri sau aranjamente intre firmele exportatoare pentru limitarea exporturilor lor si, in anumite cazuri, ridicarea preturilor, anticipand presiunile protectioniste din tarile importatoare. Astfel de aranjamente se aseamana cel mai mult cartelurilor nationale de export sau cartelurilor internationale si sunt coordonate de guvernele tarilor implicate.

RVE creeaza preocupari pentru politica de concurenta, deoarece acestea implica actiuni intreprinse de firmele exportatoare pentru a limita volumul exporturilor si, in cateva cazuri, de a mari preturile. Acestea pot promova comportamente de tipul intelegerilor intre firme pentru a reduce concurenta. In timp ce efectele RVE-urilor asupra concurentei si a comertului se aseamana cu alte bariere cantitative sub anumite aspecte, existe si diferente semnificative. Un aspect important este reglementarea neclara al RVE-urilor atat in legislatia concurentei, cat si cea comerciala (si in cadrul GATT - OMC.

Desi RVE sunt putin folosite, exista diferite modalitati de abordare. Unele tari considera RVE-urile in general o piedica pentru comert, fiind contrare principiilor de baza ale un sistem comercial multilateral deschis. Totusi, unele tari au folosit RVE drept un mecanism de ajustare a dificultatilor in anumite sectoare sau pentru a permite dezvoltarea unor noi industrii sau pentru ajustari structurale in sectoarele stabilite.

Un alt grup de tari considera RVE, desi nedorite, instrumente flexibile si viabile pentru a asigura asistenta in anumite sectoare, fara a recurge la masuri mai restrictive precum impunerea de taxe si restrictii cantitative. Tarile care au aplicat RVE le considera mijloace pentru evitarea adoptarii unor masuri de protectie oficiale pe pietele de import si, prin urmare recurg la RVE-uri pentru a evita dislocari mai serioase ale sistemului comertului liber. Mai mult decat atat, acestea considera ca RVE ar trebui sa fie limitate ca intindere si durata si ar trebui sa fie insotite de restructurari industriale in tara care le aplica. In pofida diferentelor in abordare, aproape toate tarile sunt de acord ca asemenea instrumente ar trebui folosite doar temporar si ar trebui insotite de politici adecvate de ajustare.

Desi nu exista definitii clare pentru RVE in legislatia concurentei si a comertului, acestea au cateva trasaturi distincte, astfel incat pot fi diferentiate de practicile restrictive private, precum cartelurile de export. In cea mai mare parte aceste diferente tin de forma si de motivatie, si nu de efecte. In timp ce RVE se aseamana (in ceea ce priveste efectele) cu alte practici care impun sau rezulta in restrictii cantitative, diferente apar in legatura cu motivatia si metodele de implementare a RVE, iar aceste deosebiri au importante implicatii asupra statutului si legalitatii RVE, conform legii concurentei.

Restrictiile voluntare la export, de obicei, apar ca rezultat al presiunii cerintelor unei tari importatoare pentru ca tara exportatoare sa-si limiteze exporturile unui anumit produs. Desi discutiile au loc intre cei doi parteneri in relatiile comerciale, actiunea finala in ceea ce priveste numarul exporturilor si mijloacele de limitare este luata unilateral de tara exportatoare. Aceste aranjamente se refera la preturi sau la cantitati sau la ambele. Si, desi exista RVE la nivel interguvernamental, in alte cazuri RVE-urile sunt stabilite in mod privat intre companii pe piata importatoare sau exportatoare. Astfel, in timp ce in unele tari guvernele vor interveni pentru a aranja RVE-uri pentru a usura presiunile de import, alte tari lasa aceste actiuni pe seama companiilor private.

Alti doi factori sunt importanti pentru analiza RVE-urilor. In primul rand, acestea sunt temporare. Astfel de aranjamente pot fi prelungite desigur de catre partile implicate. Mai mult de decat atat, daca o RVE dintre doua tari determina o crestere a exporturilor spre alte piete, atunci alte tari ar putea cauta o RVE sau o usurare a importurilor din partea tarii exportatoare. In al doilea rand, RVEurile sunt limitate ca intindere, aplicandu-se doar anumitor produse si doar pentru unii parteneri comerciali. O RVE poate fi aranjata cu o tara ce exporta un produs, in timp ce alte tari si firme care exporta produsul pe piata nu sunt afectate. Prin urmare RVE-urile au o aplicare discriminatorie si selectiva.

Desi ar putea produce efecte similare, motivul si metodele caracteristice RVE-urilor si cartelurilor de export sunt diferite. Spre deosebire de RVE-uri, cartelurile de export nu sunt formate ca raspuns la cererile tarii importatoare, ci se creeaza pentru a creste veniturile din exporturi pe pietele externe.

In prezent este dificil sa se arate numarul sau efectele RVE-urilor asupra fluxurilor comerciale, ceea ce se datoreaza mai multor factori. Aranjamentele private nu sunt dezvaluite prea des, iar majoritatea tarilor nu cer notificarea autoritatilor de concurenta sau de comert. Deci, doar cateva tari au prezentat date despre RVE-uri. Chiar si acolo unde RVE-urile sunt rezultatul unor discutii interguvernamentale, in lipsa unor definitii precise, guvernele pot prefera sa nu caracterizeze aceste acorduri drept RVE-uri sau sa nu fie de acord cu natura intelegerii. In sfarsit, s-ar putea sa fie dificila izolarea efectelor RVE-urilor asupra fluxurilor comertului, mai ales atunci cand aranjamentele se aplica catorva, dar nu tuturor exportatorilor pe o piata. De asemenea, se pare ca guvernele nu monitorizeaza sau raporteaza in mod sistematic efectele RVE-urilor, dupa ce acestea intra in vigoare.

RVE-urile sunt caracteristice sectoarelor precum otelul, masinile, alimentatia, imbracamintea si textilele, echipamente, incaltaminte si electronice. RVE-urile au fost folosite pentru a proteja noile industrii ale tehnologiei de varf, precum si industrii mai vechi. Printre tarile exportatoare, firmele din Japonia si din tarile industrializate din Asia au fost supuse cel mai des unor RVE-uri, dar si firmele din Uniunea Europeana au recurs la astfel de restrictii.[101]

In 1981, Statele Unite ale Americii si Japonia au stabilit o RVE, prin care Japonia decidea sa-si limiteze exporturile de masini catre S.U.A. la 1.68 milioane de unitati anual pentru o perioada de 3 ani. Aceasta actiune a fost o consecinta a deciziei Comisiei Comertului International din S.U.A., conform careia importurile japoneze nu aduceau daune grave industriei de masini. Nici o negociere oficiala nu a avut loc intre cele doua tari, iar Japonia a hotarat unilateral sa-si reduca exporturile.

La inceputul anului 1983, Japonia a decis pentru prima data sa foloseasca moderarea exporturilor anumitor produse in intreaga Comunitate Economica Europeana, acest aranjament luand forma unei serii de previziuni oficiale ale exporturilor japoneze catre CEE. Acordul stabilea numarul aparatelor video pe care le vinde in CEE, pretul minimal, precum si o piata pentru 1.2 milioane de unitati produse de producatori europeni. Presupusul motiv al acestui aranjament a fost protejarea firmelor europene in industria de electronice pentru consumatori aflata in expansiune

Statutul legal

Unul dintre motivele utilizarii din ce in ce mai frecvente a RVE-urilor pare sa fie reglementarea ambigua conform legilor si acordurilor in comertului national si multilateral, precum si conform legislatiei concurentei. In ceea ce priveste legea concurentei, RVE-urile pot fi supuse prevederilor ce interzic cartelurile si alte forme de intelegere ale firmelor. Totusi, aplicarea acestor legi asupra RVE-urilor este limitata de masura in care anumite RVEuri indeplinesc conditiile de formare a cartelurilor, de intinderea jurisdictionala a legilor concurentei si daca sunt autorizate sau administrate de guverne sau sunt stabilite privat. Deci, flexibilitatea RVE-urilor impreuna cu modurile in care acestea sunt stabilite si implementate va determina daca se vor supune sau nu legilor comertului sau ale concurentei.

RVE-urile au un impact important asupra comertului si a concurentei. Pe piata importatoare, RVE reduce presiunile concurentiale asupra firmelor nationale, iar prin limitarea volumului exporturilor poate produce efecte similare celor ale cartelurilor si sa conduca deci la cresterea preturilor. Aceste efecte pot fi foarte puternice in cazul in care piata este deja concentrata, iar RVE se aplica unei cote importante din exporturi. O RVE de asemenea poate reduce competitia intre firme in tara exportatoare. Acolo unde RVE-urile sunt prezente prin intermediul cotelor fixe de export pentru firmele individuale, aceste companii nu au stimulente pentru a inova si a deveni mai eficiente in vederea sporirii segmentului sau pe piata importatoare. Mai mult ca atat, firmele care nu fac parte din RVE pot fi excluse de pe piata importatoare conform termenilor acordului. Deci RVE-urile pot cauza efectele anticompetitive, pe care politica de concurenta incearca sa le elimine atunci cand acestea apar ca urmare a practicilor private de afaceri.

Aplicarea legislatiei in domeniul concurentei cu privire la RVE si la alte restrictii cantitative variaza in functie de termenii, structura acordului si gradul de implicare a guvernelor, precum si de existenta prevederilor legilor nationale, daca exista, care autorizeaza negocierea sau implementarea restrictiilor. Problema este mai complicata in cazul RVE-urilor de natura guvernamentala. In cazul in care o RVE a fost negociata la nivel guvernamental, daca este motivata de interesele comerciale reciproce, actiunile intreprinse de firmele private pentru implementarea RVE ca raspuns la decizia guvernului nu vor fi supuse legilor concurentei nici unei tari.

Atunci cand RVE-urile sunt in esenta private, adica sunt stabilite intre firme din tari importatoare si exportatoare, se aseamana cartelurilor internationale si, in general, vor fi supuse prevederilor legilor concurentei care interzice cartelurile sau alte forme de comportamente intre competitori. De exemplu, in Australia, nu exista mentiuni specifice referitoare la RVEuri, iar pentru a putea fi actionat un acord trebuie sa produca un impact pe o piata din Australia si sa nu fie scutit de la prevederile pentru activitatile de export.

Daca o anumita RVE se supune sau nu acestor legi depinde in mare masura de comportamentul firmelor exportatoare, si de modul in care cotele sunt alocate intre firme. In cazul in care guvernul tarii exportatoare aloca cote de export intre firmele sale, s-ar putea sa nu existe intelegeri intre firme care sa determine incalcari ale legii. Intr-un caz de RVE dintre S.U.A. si Japonia, guvernul japonez, a impartit individual cote de export firmelor japoneze, eliminand astfel necesitatea cooperarii intre firme.

O alta problema in aplicarea legii competitiei asupra RVE-urilor este dificultatea detectarii lor. In multe tari, legile concurentei le cer firmelor sa anunte autoritatile despre existenta unor acorduri restrictive. Totusi, cu exceptia Finlandei si a Marii Britanii in anumite circumstante, nici o tara nu cere notificarea autoritatilor de competitie despre existenta RVE-urilor.

In cateva cazuri, autoritatile cu rol decizional in domeniul concurentei au intentat actiuni impotriva RVE-urilor. In Australia, Comisia Practicilor Comerciale a hotarat ca exista o RVE intre un producator national de hartie si furnizorii de lemn din Noua Zeelanda pentru ca importurile din Noua Zeelanda erau supuse unor restrictii. Producatorii Australieni de Hartie (PAH) au cerut autorizarea unui acord cu 3 companii din Noua Zeelanda, care limitau vanzarile materialelor de ambalare si a altor produse in Australia, reducand de asemenea si cantitatile si conditiile de furnizare catre competitorii PAH din Australia. Se pare ca acordurile erau incheiate ca urmare a obiectivelor Acordului Comertului Liber dintre Australia si Noua Zeelanda si Comisia a cerut modificarea acordului pentru a reduce posibilele efecte anticoncurentiale.

RVE-urile pot intra in contradictie cu obiectivele fundamentale ale politicii de concurenta, deoarece micsoreaza presiunile concurentiale asupra producatorilor domestici, ceea ce ar putea crea probleme speciale pe pietele deja concentrate. Desi pot avea beneficii pe termen scurt, din numeroase studii reiese ca pentru consumatori si pentru economia tarii importatoare costurile lor pot fi substantiale. De asemenea pot avea efecte negative si asupra tarilor care nu sunt semnatare ale acordului. Se pare ca e necesara intreprinderea unor masuri mai serioase pentru a spori transparenta RVEurilor, pentru a le monitoriza efectele si pentru a le reglementa conform legilor comertului si ale concurentei. Autoritatile de concurenta au un rol important in prevenirea efectelor daunatoare asupra pietii domestice. Un prim pas important in reglementarea RVEurilor ar fi supravegherea si controlul international a acestor acorduri.

2.3.5. Alte domenii de interferenta ale politicii comerciale si concurentiale

a.      Acordul general pentru comertul cu servicii (GATS) si acordurile in domeniul telecomunicatiilor.

Ideea conform careia liberalizarea la scara internationala a tranzactiilor cu servicii are nevoie sa fie completata de protejarea deschiderii pietei la potentialele actiuni anti-concurentiale a fost cel mai explicit recunoscuta de OMC in cadrul negocierilor din cadrul GATS. Articolul VIII cere membrilor sa se asigure ca distribuitorul unic sa nu abuzeze de pozitia lui cand va concura pentru oferirea de servicii in afara dreptului lui de monopol. Articolul IX prevede ca “Membrii trebuie sa recunoasca anumite practici de afaceri ale furnizorilor de servicii, altele decat cele aflate sub incidenta articolului VIII, care restrictioneaza concurenta si deci comertul cu servicii.” Articolul IX obliga membrii sa participe la orice cerere pentru consultanta impreuna cu alt membru care ar viza astfel de practici din dorinta de a le elimina. De asemenea, se impune datoria de a coopera in oferirea informatiilor neconfidentiale de relevanta pentru problema in cauza.

Acest lucru a fost adoptat si in cadrul negocierilor GATS referitoare la telecomunicatii, negocieri incheiate in 1997. In mod traditional, sectorul telecomunicatiilor a fost dominat bineinteles de furnizori monopolisti. In multe privinte, regulile GATS in domeniul serviciilor in telecomunicatii sunt un exemplu mai explicit de sprijinire comuna a politicilor de concurenta si a politicilor comerciale in contextul acordurilor comerciale. Tratatul se adreseaza atat masurilor luate de guverne, cat si comportamentului firmelor private si se refera atat la actiunile “la frontiera”, cat si “dincolo de frontiera”, utilizand instrumente si concepte din politica concurentei cat si din politica comerciala.

Partea de referinta a acordului GATS contine o promisiune generala din partea membrilor de a mentine masuri adecvate pentru combaterea actiunilor unilaterale sau colective venite din partea unor furnizori care continua sa aiba un comportament anti-concurential. In primul rand, un furnizor important este definit ca fiind unul cu putere de a influenta material termenii de participare in cadrul pietei (adica sa controleze pretul si distributia sau sa aiba controlul asupra utilitatilor esentiale sau asupra pozitiei sale pe piata).

Acordul reflecta o balanta intre obiectivele liberalizarii si politicii de concurenta, si alte obiective sociale sau politice de interes pentru guvern si societatea civila. Articolul 3 prevede ca orice membru are dreptul sa defineasca tipul serviciilor pe care le va mentine, si acestea nu vor fi vazute ca practici anti-concurentiale. Ele trebuie administrate intr-o maniera transparenta, ne-discriminatorie si neutra din punct de vedere competitiv. Intrebarea pe care si-o pun cei mai multi specialisti este daca modelul complementaritatii intre concurenta si comert in acest acord in domeniul practicilor anti-concurentiale, interdependentei reglementarii disputelor poate fi aplicat si pentru alte tratate bilaterale, regionale sau multilaterale. Este acesta un model de specific acestui sector, sau mai sunt si alte domenii unde poate fi aplicat?

b.      Acorduri regionale

Exista si alte acorduri bilaterale si regionale care urmaresc intr-o anumita masura complementaritatea dintre politicile de concurenta si de comert. De exemplu, in Acordul NAFTA, capitolul 15 contine expres prevederi legate de monopoluri si intreprinderi de stat. Acordul include prevederi care asigura ca monopolurile nu vor avea o actiune contrara principiilor NAFTA; actioneaza in concordanta cu principiile comerciale in procurarea sau vanzarea unor bunuri sau servicii de catre un monopol pe o piata relevanta; asigura tratament nediscriminatoriu pentru investitorii si investitiile NAFTA; nu creste pozitia de monopol in afara granitelor sale. In ce priveste monopolul de stat, angajamentele NAFTA sunt mai reduse. Fiecare parte la acord trebuie sa se asigure ca intreprinderile de stat:

nu contravin principiilor NAFTA in exercitarea autoritatii guvernamentale, de reglementare, administrative;

acorda un tratament nediscriminatoriu in vanzarea de bunuri si servicii. Aceste aspecte fac obiectul prevederilor de reglementare a disputelor dintre stat/stat (capitolului 20) si investitor/stat (capitolul 11).

Prevederile in ceea ce priveste intreprinderile de stat au vizat indeosebi Mexicul, singura tara din cele trei semnatare ale Acordului unde intreprinderile de stat sunt semnificative ca si participare pe piata.

c.       Proprietatea intelectuala

Inovarea este o sursa determinanta pentru aparitia unor noi concurenti pe piata, adaugand noi servicii si imbunatatind calitatea produselor si serviciilor existente si contribuind la crearea de produse si servicii complet noi care pot inlocui furnizorii existenti. Din aceste motive, autoritatile in materie de concurenta acorda o mare valoare inovarii, existand preocupari asupra celui mai bun mod de a facilita inovarea (care este de fapt punctul central al preocuparilor comertului si concurentei in privinta proprietatii intelectuale). Cei mai multi economisti considera ca protectia drepturilor de proprietate intelectuala sprijina inovarea prin asigurarea de compensari pentru investitia unui investitor, si in acelasi timp permite difuzarea de idei ce faciliteaza mai departe inovarea. Aceasta difuzare este determinata in parte de faptul ca aplicarea unei inovatii trebuie asigurata inainte de a fi protejata. In timp ce drepturile de proprietate intelectuala pot promova crearea si difuzarea inovatiei primare, unii economisti considera ca pot incetini sau deteriora inovatia secundara. Aceste probleme sunt contrabalansate de urmatoarele aspecte: un patent trebuie sa descopere inventii clare care sa permita punerea in practica a lor; o investitie profitabila poate constitui un stimulent pentru altii sa investeasca mai departe, fapt care conduce la cresterea competitiei.

OMC prevede reguli legate de proprietatea intelectuala in Tratatul privind aspectele comerciale legate de proprietatea intelectuala. Ca si legea concurentei, Tratatul TRIPs in general se refera la drepturile de proprietate intelectuala subiect al regulilor si practicilor stabilite in tratatele internationale precedente si in conventiile de proprietate intelectuala, si stabileste standardele minime care se aplica in legile interne. Ca si legile concurentei, Tratatul TRIPs este de asemenea concentrat pe controlul practicilor anti-competitive in contractele de licenta. De exemplu, Art. 8 ofera pentru fiecare tara posibilitatea de a adopta cele mai adecvate masuri pentru prevenirea abuzului in domeniul drepturilor de proprietate intelectuala. Art. 31 si 32 se ocupa de abuzul in domeniul proprietatii intelectuale prin oferirea de reguli pentru aplicarea legii concurentei (masuri care se iau de autoritati si judecatorii). Art. 40 prevede ca nimic din Tratatul TRIPs nu impiedica membrii sa specifice in legislatiile lor practici de licentiere sau conditii care in cazuri particulare sa constituie un abuz la drepturile de proprietate intelectuala intr-o piata relevanta. Mai mult, membrii pot adopta masuri adecvate pentru a preveni astfel de practici .

Politicile de concurenta si comerciale pot avea obiective similare in privinta regulilor standard. Este cazul cand inovarea sau aplicarea unei anumite tehnologii depinde de interpretarea unor reguli generale sau este necesar un consens asupra standardelor in cazul unei industrii. Tratatul OMC cu privire la barierele tehnice in comert incearca sa solutioneze acest aspect printr-o abordare ex-ante, care obliga guvernele sa asigure ca tratamentul national este aplicat atat de guvern cat si de organismele non-guvernamentale. Pe de alta parte, legea competitiei tinde sa corecteze abuzul asupra standardelor profesionale tratand ad-hoc fiecare caz in parte, avand un efect ex-ante. Chiar daca cele doua politici folosesc diferite mijloace pentru a-si atinge obiectivele similare, aceste diferente nu dau nastere la o excludere reciproca in aplicare si de fapt se completeaza una pe cealalta.

d.      Regulile antidumping ca remediu pentru politicile guvernamentale

In anumite circumstante anumite practici anticoncurentiale pot avea raspuns din partea agentilor economici sau autoritatilor din alta tara prin intermediul unor masuri de retorsiune comerciala (antidumping; subventii si masuri compensatorii; de salvgardare).

Acordul OMC cu privire la salvgardare permite membrilor sa aplice astfel de masuri in cazul in care un produs este importat in cantitati ridicate si ar cauza o amenintare transpusa intr-un prejudiciu serios asupra economiei nationale. Aceste masuri sunt subiectul unor discipline stricte si limitate in timp, care pot fi aplicate numai pentru a preveni sau a remedia prejudicii serioase. Cel mai semnificativ aspect al Acordului OMC privind salvgardarea este complementaritatea dintre politica comerciala si concurentiala cu privire la anumite masuri interzise. Art. XI prevede ca membrii sa nu caute, sa ia sau sa mentina vreo restrangere voluntara la export, acorduri ordonate de marketing sau alte masuri similare la import sau la export. [103].

Contrar presupunerilor unor economisti, regulile antidumping nu sunt aplicate ca un remediu pentru preturile de ruinare practicate de firme sau ca un remediu pentru alte cateva practici particulare anticoncurentiale tipic condamnate de legile concurentei. Mai degraba, regulile antidumping sunt un remediu pe care membrii OMC l-au agreat ca este necesar pentru mentinerea sistemului multilateral al comertului. Fara acestea si alte remedii comerciale n-ar fi existat nici o intelegere agreata de GATT si mai tarziu de OMC, in general in pachete de acorduri ale deschiderii pietei, date fiind in special imperfectiunile care raman in sistemul multilateral al comertului.

Ca un remediu al comertului, regulile antidumping sunt declansate numai ca raspuns la practica de dumping, de exemplu, o situatie in care un exportator vinde produsul sau in strainatate la preturi mai mici decat o face in tara sau la preturi care sunt sub cost, care cauzeaza pagube materiale producatorilor produsului in tara importatoare. Odata ce aceste fapte sunt stabilite, autoritatile concurentei care efectueaza investigatia pot impune obligatii pentru compensare, in perspectiva dumpingului pagubitor.

Desi dumpingul se datoreaza unor afaceri avantajoase si segmentarii pietei care apare ca raspuns la fortele comerciale, uneori este determinat de anumite politici industriale guvernamentale sau de aspecte-cheie ale sistemului economic national creat de un guvern care promoveaza sau tolereaza practici inadecvate, ca dumpingul.

Principalele preocupari sunt legate de anumite politici industriale guvernamentale sau practici, care in cele mai multe cazuri, nu sunt in mod direct, sau complet subiecte pentru reglementarile OMC.

Exista urmatoarele tipuri de politici guvernamentale care pot duce la distorsionarea pietei:

Politici industriale guvernamentale care combina limitarea concurentei interne cu bararea accesului pe piata producatorilor straini.

Posibilitatea unui producator dintr-o tara de a se angaja in practici de dumping poate decurge din combinarea a doua tipuri de politici industriale. Mai intai guvernul poate promova masuri destinate a limita (sau nu) concurenta interna pentru acesti producatori. Apoi, poate adopta masuri care ii protejeaza in mod substantial pe acesti producatori de concurentii externi, prin bariere tarifare sau prin oricare dintre posibilele bariere netarifare. Existenta unei concurente interne limitate poate fi datorata mai multor tipuri de politici adapostite sub umbrela unor actiuni guvernamentale care intentioneaza sa influenteze structura pietei externe, cu scopul de a afecta numarul sau tipul producatorilor: prin acordarea restrictiva de licente, prin existenta unor monopoluri de stat, prin intermediul unor masuri guvernamentale care impart si stabilesc piata, sau orice alta varianta de politica guvernamentala care reglementeaza comertul prin crearea, promovarea sau tolerarea monopolurilor, sau oligopolurilor, sau prin favorizarea anumitor producatori interni in comparatie cu alti producatori interni sau straini.

Protectia impotriva concurentilor straini se poate realiza prin taxe ridicate sau printr-un numar de bariere netarifare precum: restrictii cantitative; licente de import; bariere impuse de traditii in consum, manifestate prin atitudinile specifice ale clientilor; impunerea unor norme restrictive sanitare si fitosanitare mai putin necesare si refuzul guvernului de a accepta certificatele de producatori ale strainilor ca fiind in concordanta cu standardele pietei interne; bariere investitionale precum limitarea participarii capitalului strain, cerinte ale unor performante la export si restrictii privind transferarea castigurilor si capitalului; practici guvernamentale pentru licitatii inchise, lipsa protectiei asupra proprietatii intelectuale etc.

De asemenea, disponibilitatea unui producator intern de a se angaja in practici de dumping poate fi rezultatul lipsei sau al aplicarii inadecvate a legilor privind concurenta pe plan national. In aceste circumstante, inactiunea guvernului sau toleranta lui conduc la comportamente anticoncurentiale care limiteaza atat concurenta existenta interna, cat si pe potentialii noi intrati

Cand politicile guvernamentale au ca rezultat limitarea concurentei pe piata interna si bariere care exclud concurentii straini, producatorii care beneficiaza de aceste politici, in momentul in care exporta, se bucura de un avantaj asupra producatorilor de pe piata importatore, avantaj care nu se datoreaza unei eficiente mai mari sau oricarui alt avantaj comparativ natural. Mai degraba, ei se bucura de cresterea profitului in operatiile lor pe piata interna, pentru ca guvernul a redus substantial concurenta din partea producatorilor interni si internationali. In aceste cazuri este posibil dumpingul.

Controlul intern al preturilor

O varianta posibila este aceea in care un guvern stabileste pretul intern al unui produs la un nivel ridicat in mod artificial, in timp ce utilizeaza taxe vamale prohibitive pentru a impiedica producatorii straini sa patrunda pe piata cu preturi ieftine. Astfel, chiar daca producatorii interni ar fi ineficienti si ar avea costuri relativ ridicate, pretul intern este adeasea stabilit la un nivel suficient de ridicat pentru ca ei sa obtina profituri supercompetitive. Producatorii interni pot folosi acest avantaj artificial pentru a exporta la preturi joase.

Un scenariu similar se poate dezvolta cand pretul intern poate fi stabilit in mod artificial la nivel scazut, pentru un produs care este o materie prima utilizata pentru unul sau mai multe produse finite. Astfel, producatorii interni ai produsului finit beneficiaza de avantajul artificial de a plati un pret situat sub nivelul pretului de pe piata, pentru o materie prima. Acelasi avantaj nu este valabil pentru producatorii aceluiasi produs finit localizati in alte tari, pentru ca producatorii de materii prime, in momentul in care o exporta, nu se confrunta cu nici un fel de control al preturilor si de aceea o pot vinde la pret competitiv. Astfel, producatorii interni ai produsului finit pot utiliza acest avantaj asupra producatorilor localizati in alte tari pentru a exporta la un pret scazut.

Subventiile guvernamentale

Subventiile guvernamentale creeaza un avantaj artificial pentru producatorii interni care le primesc, avantaj de care nu se bucura producatorii din alte tari, deoarece nu primesc subventii similare de la guvernele lor. In aceste conditii, subventiile guvernamentale determina posibilitatea ca producatorii interni care beneficiaza de ele sa exporte la preturi scazute, ceea ce constituie dumping. Sunt situatii in care producatorii nesubventionati nu devin mai eficienti in comparatie cu producatorii nesubventionati din alte tari, dar este creata totusi o capacitate de productie in exces in industria interna, ceea ce are ca rezultat, deseori dumpingul.

Dumpingul implica in mod tipic discriminarea internationala prin pret si anume, cazul in care un producator isi vinde produsele la un pret mai mic pe piata internationala, dar dumpingul poate insemna si vanzarea la un pret sub costul de productie. Regulile antidumping promoveaza un comert liber, dar cinstit si in aceeasi masura un remediu pentru producatorii interni impotriva dezavantajelor create de dumpingul producatorilor straini. In absenta interventiei din partea propriului guvern, producatorii care concureaza pe pietele internationale sunt dezavantajati si adesea lezati, de exemplu, prin pierderea partilor de piata, datorita faptului ca nu pot concura preturile scazute ale producatorilor de pe piata interna respectiva.[104]

Diferente legate de definirea pietei

Legea concurentei se concentreaza mai degraba asupra efectelor concurentei si asupra cumparatorilor privati, decat asupra firmelor private. Efectele concurentei in urma practicilor private sunt evaluate pe o piata relevanta a produsului, care este definita pe baza puterii de cumparare a consumatorului si a dorintei lor de a substitui o serie de produse similare si furnizorii acestora. In acest sens, definirea pietei este un exercitiu tehnic important pentru aplicarea legilor concurentei.

Politica comerciala nu se concentreaza neaparat pe efectele unei anumite categorii de produse competitive. Astfel, concesiile tarifare negociate sunt rezultatul unui proces de negociere politic unde reducerile comerciale guvernamentale realizate la anumite produse sunt acordate pentru reciprocitate in reducerea tarifelor la anumite clase de produse straine. Nu exista o prevedere astfel incat clauza natiunii celei mai favorizate sau principiul tratamentului national sa se aplice asupra unei serii de produse competitive. Chiar daca concesiile tarifare legate de un produs merg in aceeasi linie cu Schema de armonizare tarifara, nu este neaparat necesar ca in acest caz toate produsele concurente conform clasificarii facute de Schema sa primeasca acelasi tratament. Concesiile negociate reciproc au depins foarte mult de eficacitatea lor si previzibilitatea tratamentului.

Determinarea prejudiciului si a efectelor anti-concurentiale

O componenta cheie a analizei antidumping este stabilirea prejudiciului material determinat de impactul importurilor asupra industriei interne. In conditiile unei astfel de determinari, Tratatul OMC pentru implementarea Art. VI al Acordului General pentru Tarife si Comert 1994 cere a se lua in considerare toti factorii economici si indicii industriei statului respectiv, incluzand actualul si potentialul declin in vanzari, profituri, venituri, cota de piata, productivitatea sau utilizarea capacitatii; factori ce afecteaza preturile interne; dimensiunea marjei de dumping; efectele actuale sau potentiale negative asupra cash-flow-ului, stocul, rata de ocupare, salarii, crestere, capacitatea de a spori capitalul si investitiile. In cadrul OMC, determinarea prejudiciului este separata de determinarea marjelor de dumping. Mai mult, regulile OMC prevad inchiderea imediata a unui caz acolo unde autoritatile determina ca marja de dumping este minima (mai putin decat 2% din pretul de export), sau volumul de import in cazul dumping este relativ mic (mai putin de 3% pentru orice tara), sau prejudiciul este neglijabil.[105]

In afara de un numar limitat de cazuri in care diferite jurisdictii au declarat dumpingul ilegal in cadrul politicii concurentiale interne, aplicarea regulilor concurentei cere de obicei anumite probe ale prejudiciului inainte de impunerea reparatiilor. In contextul comercial, schema GATT-OMC cere ca autoritatile sa examineze orice factor cunoscut, altul decat importul la preturi de dumping, care prejudiciaza in acelasi timp si industria interna, iar prejudiciul cauzat de acesti factori nu trebuie atribuit importurilor de dumping. Este important de mentionat ca atat UE cat si Canada au prevederi legislative care asigura protejarea interesului public inainte de aplicarea masurilor antidumping. Regula interesului comunitatii in UE inseamna ca inainte de a adopta o decizie legata de masurile antidumping trebuie facuta o estimare generala asupra intereselor pro si contra asupra acestor masuri, pentru a lua in calcul nu numai interesele producatorilor din UE dar si interesele consumatorilor din respectiva industrie.

Proceduri si remedieri

Interdependenta dintre compensare in cazul politicilor comerciale si de concurenta este complexa, deoarece folosirea remedierilor in cazul uneia din politici ar putea avea ca efect necesitatea unui alt remediu. De exemplu, un numar de fuziuni, de altfel anticoncurentiale, poate fi aprobat, conditionat de eliminarea unor remedieri comerciale existente, astfel incat pretul concurential al fuziunii sa poata asigura o crestere a competitiei la import. De asemenea, este posibil ca acolo unde angajamentele de pret sunt folosite ca remediu antidumping sa existe o incompatibilitate deoarece politica concurentiala considera aceste aranjamente ca fiind esenta unui cartel. Constrangerile voluntare la export pot fi de asemenea subiectul unor analize similare, dar acestea au fost prevazute in cadrul Acordului OMC pentru salvgardare.

Este de asemenea important de mentionat ca cerintele pentru initierea investigatiilor dumping vizate de schema GATT-OMC pot fi vazute mai mult ca cerinte pentru o plangere decat ca un caz de procedura concurentiala. Pentru a incepe analiza unui caz de dumping trebuie sa existe o dovada ca plangerea care se face de catre producatorul intern vizeaza mai mult de 50% din productia interna a produsului sau. Aceste cerinte ridicate pot actiona ca o bariera impotriva litigiilor anticoncurentiale. Pentru a fi aprobata de autoritatile concurentiale o petitie sau de a li se permite actiunea in justitie, partile trebuie de obicei sa demonstreze, intr-un fel sau altul, ca sunt potential amenintate de practici anticoncurentiale .

In mod asemanator, investigarea obligatiilor antidumping este subiectul unei negocieri pentru limitare de timp, codificata de regulile OMC. Pe de alta parte, nu exista un tratat multilateral ci doar cateva prevederi in legi interne care sa limiteze timpul de luare a deciziilor.

Asa cum se poate observa, legile concurentei nu se pot substitui regulilor antidumping: punctul central in cadrul regulilor antidumping nu este concurenta in cadrul pietei nationale si nici bunastarea consumatorului sau eficienta alocarii resurselor. Mai degraba, in concordanta cu regulile OMC, acordul antidumping recunoaste implicit ca exista niste norme de comportament pentru guverne in contextul comertului multilateral. De exemplu, guvernul nu trebuie sa urmareasca politici industriale care sa distorsioneze structura pietei sau mecanismele sale, dand nastere astfel unor avantaje artificiale pentru producatorii interni in detrimentul producatorilor din alte tari.

Acordul antidumping recunoaste, de asemenea, ca trebuie sa existe un remediu pentru situatiile conflictuale create de interactiunea a doua sisteme economice diferite. Legile concurentei nu iau in considerare aceste chestiuni.

Legatura dintre comert si concurenta nu se afla in corelatia dintre legile concurentei si cele antidumping. Mai degraba, aceasta legatura difera din faptul ca absenta unei legi puternice a concurentei este cea care contribuie la aparitia practicilor de dumping. Astfel, promovand o adevarata cultura a concurentei, incluzand adoptarea riguroasa a unei legi a concurentei in tarile in care nu exista, OMC poate ajuta la eliminarea uneia dintre cauzele care contribuie la aparitia dumpingului.

In viziunea unor tari diferentele discutate mai sus nu reflecta neaparat existenta unor incompatibilitati dintre politica comerciala si politica concurentiala care sunt in general complementare si se sustin reciproc. Mai mult, fiecare dintre ele tine cont de obiectivele specifice si cadrul juridic, fundamentele institutionale si economice la care aceste doua politici recurg. In viziunea altor tari diferentele discutate inainte arata incompatibilitatile dintre politicile comerciala si concurentiala.

Bibliografie

Beato, Paulina; Laffont, Jean-Jacques: Competition Policy in Regulated Industries: Approaches for Emerging Economies, Inter-American Development Bank, 2002.

Burkett, John P.: Microeconomics: Optimization, Experiments, and Behavior, Incorporated Oxford University Press, 2006.

Coll, Juan Carlos Martínez: Economia de piata: avantaje si dezavantaje, Universitatea din Malaga.

Cox, Andrew W.: Supply Chains, Markets and Power: Mapping Buyer and Supplier Power Regimes, Routledge, 2001.

Depken, Craig: Microeconomics Demystified, The McGraw-Hill Companies, 2005.

Dima, Alina Mihaela: Motivatia de a trisa in acordurile de cooperare, articol revista Competition’s Review, septembrie 2006.

Dumitru, Marin, Albu, Crisan (si altii): Teorie microeconomica si aplicatii, ASE 2002.

Frois, G. Abraham: Economie politique, quatrieme edition, Editura Economica, Paris 1988.

Hayek, F. von: Colectivist Economic Planing, Jonathan Cape, 1975 p.773

Ignat, I.: Concurenta. Economie Politica, vol. I, Editura Porto – Franco – Galati 1991 p. 201.

Jenkins, Wyn: Competing in times of evolution and revolution, An essay on long-term firm survival, in: Management Decision, Vol. 43, No. 1, 2005, pg. 26-37.

Krugman, Paul, Obstfeld, Maurice: International Economics, Theory and policy, 2003.

Lele, Milind: Monopoly Rules: How to Find, Capture, and Control the Most Lucrative Markets in Any Business, Alfred A., Knopf Incorporated, 2005.

Lipsey, R., Crystal, A.: Economia pozitiva, Editura Economica, 2000.

McDonald, Frank, Dearden, Stephen: European Economic Integration, Prentice Hall, 2005.

Miron, Dumitru (coord.): Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul, Bucuresti 2002.

Mosteanu, Tatiana: Concurenta-abordari teoretice si practice, Editura Economica, 2000.

OECD/Center for Co-operation with non-members, Directorate for Finanacial, Fiscal and Enterprise Affairs, Challenges/Obstacles faced by competition authorities in achieving greater economic development through the promotion of competition, Global Forum on Competition, Contribution from Poland, session II, 9 February 2004, CCNM/GF/COMP/WD(2004)32

OECD/Committee of Experts on Restrictive Business Practices, Competition and Trade policies. Their interaction, 1984

OCDE/Joint Group on Trade and Competition, Complementarities between trade and competition policies, 29 January 1999, COM/TD/DAFFE/CLP(98)98/FINAL

OCDE/Joint Group on Trade and Competition, Consistencies and inconsistencies between trade and competition policies, 25 February 1999, COM/TD/DAFFE/CLP(98)25/FINAL

OCDE/Joint Group on Trade and Competition, The trade policy and competition policy: frictions after the Uruguay Round, 1996

OCDE, Trade and competition policies: Options for a greater coherence, 2001

OECD/Trade Directorate, The relationship between regional trade agreements and the multilateral trading system: competition, 7 May 2003, TD/TC/WP(2002)19/FINAL

OECD, The role of Competition Policy in Regulatory Reform, Regulatory Reform in the Japan, 1999

OCDE, New patterns of indistrial globalization. Cross-border mergers and acqusitions and strategic alliances, 2001

OCDE, The competition in Poland: an overview, 2001

Olteanu, Edmond Gabriel, Dreptul concurentei comerciale, Editura Universitaria, 2002

Oprescu, Gheorghe, Unele aspecte privind aplicarea legislatiei de protectie a concurentei in Romania, Romanian Journal of European Affairs, European Institute of Romania, vol. 3 no.1, March 2003

Oprescu, Gheorghe coord.; Atanasiu, Isabela; Papatulica, Mariana; Prisecaru, Petre, Politica de control a ajutoarelor de stat acordate in sectoare specifice – industria carbunelui, siderurgie, constructii de nave, industria autovehiculelor, Studii de Impact II, studiul nr. 10, Institutul European din Romania, 2004

Musetescu, Radu Cristian, Aliante strategice intre firme pe piata internationala, teza de doctorat, specializarea Relatii Economice Internationale, coord. Prof. univ. dr. Ioan Popa, 2005

Negrescu, Dragos, Protectionismul netarifar. Evolutii si tendinte in tarile dezvoltate, Editura Economica, Colectia Temper, 1999

Negrescu, Dragos; Oprescu, Gheorghe, Politica de protectie a concurentei, 2004

Ordower, I.: Economic Foundation of Competition Policy, in W.S. Canan et all (eds), 1990.

Skouras, Thanos, Avlonitis, George J., Indounas, Kostis A.: Economics and marketing on pricing: how and why do they differ?, in: Journal of Product and Brand Management, 14/6, 2005, pg. 362-374.

Stanciu, Marieta: Economie politica si politici economice, Universitatea din Craiova.

Stanciu, Sica: Bazele genrale ale marketingului, Universitatea din Bucuresti, 2002.

Vranceanu, Radu: Despre bazele economice ale dreptului concurentei, revista Profil Concurenta, iunie 1999.

٭٭٭ Commission Decision of 29 June 2001 relating to a proceeding under Article 81 of the EC Treaty (Case COMP/F-2/36.693- Volkswagen

٭٭٭ Behavior of monopolistic firms, teaching courses, University of Toronto



Ordover I – “Economic Foundation of Competition policy”, 1990

Lange O – “On the Economic Theory of Socialism”, Minesota University Pres, 1938

Council of Economic Advisors, Economic Report to the President, 1995

Vickers and Hay, 1997

Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafarul, Bucuresti 2002

Cratsias K and Seabright P. – “Regulation in the European Community”, 1989, Oxford Review of Economic Policy, vol.5, nr.2.

Jacques Pelkmans, Integrare Europeana, Metode si analiza economica, Institutul European din Romania, 2003

Making Sense of Competition Policy, Frank Fishwick, Cranfield University, 1993

Sica Stanciu, Bazele genrale ale marketingului, Universitatea din Bucuresti, 2002

Tatiana Mosteanu, Concurenta-abordari teoretice si practice, Editura Economica, 2000

Radu Vranceanu, Despre bazele economice ale dreptului concurentei, revista Profil Concurenta, iunie 1999

Piata poate fi definita ca fiind:

- locul de intalnire a ofertei vanzatorilor cu cererea cumparatorilor asociate cu capacitatea de cumparare a marfurilor oferite si convenabile pentru ei;

- gama de actiuni prin care cumparatorii si vanzatorii intra in contact si schimba bunuri si servicii, indiferent de locul unde se desfasoara.

Piata poate fi inteleasa in acceptiunea ei spatiala si economica. In acceptiunea ei spatiala, piata este locul de intalnire al agentilor economici, vanzatori si cumparatori, care schimba intre ei bunuri sau servicii. In acceptiunea ei economica, piata, sustine Michel Didier, apare ca o adevarata retea de comunicatii intre vanzatori si cumparatori, care se informeaza reciproc despre ceea ce au sau doresc sa cumpere, despre preturile cerute sau propuse pentru incheierea tranzactiilor.

Dupa natura economica a bunurilor care constituie obiectul tranzactiilor: a. piata satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final; b. piata prodfactorilor – care cuprinde: piata muncii, piata pamantului, piata capitalului, piata informatiei, piata resurselor naturale, piata de marketing, piata creatiei tehnice, piata serviciilor manageriale, piata monetara; c. piata financiar-valutara– care cuprinde: piata financiara, piata schimburilor valutare. 2. Dupa existenta sau inexistenta obiectelor tranzactionate distingem: a. piata reala – se tranzactioneaza bunurile reale existente pe piata in momentul tranzactiei; b. piata fictiva – se tranzactioneaza titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de marfuri si bursa de valori mobiliare). 3. Dupa momentul incheierii si finalizarii tranzactiilor se disting: a. piata la vedere – tranzactia se incheie si se finalizeaza in acelasi moment; b. piata la termen – tranzactia se finalizeaza ulterior, dupa un termen convenit in momentul incheierii acesteia; c. piata disponibila – sa livreze la dorinta consumatorului. 4. Dupa gradul de diversificare a bunurilor tranzactionate se cunosc: a. piata bunurilor omogene – uniforme; b. piata bunurilor eterogene – diversificate. 5. Dupa marimea spatiului in care se desfasoara schimburile economice: a. piete locale; b. piate zonale (regionale); c. piete nationale; d. piata mondiala – ca piata unica, indivizibila. 6. Dupa modul in care se realizeaza raportul cerere-oferta se cunosc: a. piata vanzatorului – specifica starii de absorbtie, cand cererea este mai mare decat oferta; b. piata cumparatorului – specifica starii de presiune, cand oferta este mai mare decat cererea. 7. Dupa tipul de concurenta distingem: a. piata cu concurenta perfecta (pura); b. piata cu concurenta imperfecta, care cuprinde: piata cu concurenta de monopol, piata cu concurenta de oligopol, piata cu concurenta de oligopson (monopson), piata cu concurenta monopolistica.

I. Ignat – Concurenta. Economie Politica vol. I Editura Porto – Franco – Galati 1991 p. 201

F. von Hayek – “Colectivist Economic Planing” – Jonathan Cape, 1975 p.773

G. Abraham Frois, “Economie politique”, quatrieme edition, Éditura Economica, Paris 1988 pag. 250 – 251

Lipsey, R. and Crystal, Alec – Economia pozitiva, Editura Economica, 2000

Dumitru Miron coordonator, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul, Bucuresti 2002

economistii definesc structura de piata pe baza caracteristicilor care afecteaza comportamentul si performanta firmelor care se afisa pe acea piata

in limbajul cotidian, termenul de comportament concurential se refera la gradul in care firmele individuale se afla in competitie activa unele cu altele

Ordower I – “Economic Foundation of Competition Policy”, 1990 in W.S. Canan et all (eds)

sau in functie de instrumentele luptei de concurenta, care pot fi de natura economica si extraeconomica

Tatiana Mosteanu- Concurenta, abordari teoretice si practice, Ed. Economica, 2000

Lect. univ. dr. Stanciu Marieta - Economie politica si politici economice, suport de curs, Universitatea din Craiova

bunurile omogene sunt acele bunuri care sunt identice din punct de vedere fizic si chimic

Dave Blight and Tony Stafto- Microeconomics, Hutchinnen, 2001

Pretul de echilibru este singurul pret la care aspiratiile cumparatorilor si vanzatorilor sunt compatibile. Acesta este unic, pentru ca bunul oferit si cerut este omogen, prin ipoteza.

Lect. univ. dr. Stanciu Marieta - Economie politica si politici economice, suport de curs, Universitatea din Craiova

profitul supranormal sau economic – reprezinta diferenta dintre venitul total si costurile de oportunitate ale factorilor intrebuintati intr-o anumita perioada de catre o intreprindere. El se realizeaza numai in procesul schimbului in cadrul mecanismelor pietei concurentiale unde domina incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate de catre producatori

Profitul legitim sau normal – reprezinta suma ce revine agentului economic, posesor al unui factor de productie, pentru contributia adusa la activitatea economica. Este considerat legal, normal si este expresia unor venituri insusite ca urmare a progreselor economice si tehnice realizate de firma prin: • utilizarea unor mijloace de munca perfectionate; • imbunatatirea produselor si innoirea lor; • organizarea superioara a activitatii economice .

Deci, conceptul de sector sau ramura poate fi aplicat numai pe piata concurentiala. Nu este o dimensiune prestabilita pentru o anume industrie, dar stabilitatea analitica a industriei respective poate fi evidentiata. O industrie este considerata ca fiind stabila si in echilibru cand, pe termen lung toate ajustarile au fost facute si nu exista tendinta ca alte firme sa intre pe piata sau ca cele existente sa iasa; deci, fiecare firma inregistreaza un profit normal.

Tatiana Mosteanu - Concurenta. Abordari teoretice si practice, Ed. Economica, 2000

Paul Krugman and Maurice Obstfeld - International Economics, Theory and policy, 2003

Tatiana Mosteanu - Concurenta. Abordari teoretice si practice, Ed. Economica, 2000

Depken, Craig. Microeconomics Demystified. McGraw-Hill Companies, 2005, p 181.

Juan Carlos Martínez Coll – Economia de piata: avantaje si dezavantaje, Universitatea din Malaga, ISBN: 84-607-2111-6

profitul de monopol sau supraprofitul – obtinut peste profitul normal de catre agentii economici care dispun de conditii naturale sau economice pentru care altii nu le au, si de care se folosesc printr-o concurenta imperfecta.

Marin Dumitru, Crisan Albu etc - Teorie microeconomica si aplicatii, ASE 2002

Cartelul este un acord sau o intelegere prin care un grup de firme producatoare sau distribuitoare ale aceluiasi produs fixeaza anumite preturi sau isi impart piata. Cartelurile pot fi nationale, internationale, de import si de export, in functie de obiective si de piata pe car eactioneaza.

Mai multe aspecte privind rolul nociv la cartelurilor si evolutia acestora vor fi analizate la capitolul II.

Oligopolurile pot fi:

a) oligopoluri antagoniste:

o oligopolul bilateral;

b) oligopolurile concertate, cu doua tipuri de acorduri:

o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;

o neoficiale sau tacite.

Lect. univ. dr. Stanciu Marieta - Economie politica si politici economice, suport de curs, Universitatea din Craiova

Prima lucrare in acest sens este cea a economistului francez Cournot (1834). De atunci, Bertrand, Edgeworth, Stakelberg, Hall-Hitch, Chamberlin si altii au creat diferite modele de echilibru.

Cea mai recenta lucrare in domeniu ii apartine lui Paul Sweezy

Commission Decision of 29 June 2001 relating to a proceeding under Article 81 of the EC Treaty (Case COMP/F-2/36.693- Volkswagen

Alina Mihaela Dima, Motivatia de a trisa in acordurile de cooperare, articol revista Competition’s Review, septembrie 2006

Modul de analiza a fost demonstrat de catre un matematician, John von Neumann, in colaborare cu economistul Oskar Morgenstern. Cartea pe care au publicat-o in 1944, Teoria jocurilor si comportamentul economic, a deschis un nesperat de amplu camp de studiu, in care lucreaza azi mii de specialisti din toata lumea.

1, 2, 3, 4 reprezinta ordinea luarii deciziilor de catre cele doua firme

Dr. D. Juan Carlos Martínez Coll, Economia de piata. Avantaje si dezavantaje, Universitatea din Málaga, ISBN: 84-607-2111-6

Aceasta noua tendinta in randul producatorilor necesita o abordare diferita asupra analizei comportamentului lor. Doi tineri economisti, Joan Robinson si Prof. E.H. Chamberlin, si-au prezentat teoriile cu privire la concurenta imperfecta si la concurenta monopolistica in prima jumatate a secolului al XX-lea, dar au fost reluate si in prezent.

Idem.

Burkett, John P.: Microeconomics: Optimization, Experiments, and Behavior, Incorporated Oxford University Press, 2006.

Marin Dumitru, Crisan Albu etc- Teorie microeconomica si aplicatii, ASE 2002

Cu cat numarul concurentilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenta fortele pietei este mai mare, cu atat mecanismul preturilor se apropie si se aseamana celui de monopol.

Daca numarul concurentilor sporeste continuu, iar capacitatea fiecarei firme de a influenta piata produsului se divizeaza, cu atat mecanismul preturilor se apropie de cel caracteristic concurentei perfecte

Eficienta economica se refera la cele doua aspecte: eficienta productiva si eficienta alocativa. Eficienta productiva presupune realizarea in conditii de eficienta a unui pachet de produse. Ea se refera la alocarea resurselor in cadrul unei firme, dar si la alocarea resurselor intre firmele apartinand unui anumit sector. Eficienta alocativa presupune ca bunastarea creste in masura in care o modificare a repartitiei factorilor sau a produselor poate ameliora situatia, cel putin, a unei persoane, fara a o modifica pe a altora si, invers, ca bunastarea scade, atunci cand o mutatie deterioreaza situatia unei singure persoane, fara a o schimba pe a altora

Lipsey and Chrystal – Economia pozitiva, Ed. Economica, 1999

Aceasta simplificare nu afecteaza in nici un fel natura calitativa a rezultatelor.

Frank McDonald and Stephen Dearden - European Economic Integration, Prentice Hall, 2005

Nascut si educat in Austria, Schumpeter a avut o cariera deosebita la Universitatea Harvard din 1932 pana la moartea sa in1950. Prima sa lucrare majora, Cicluri de afaceri, publicata in 1939, a primit prea putina atentie. Deziluzionat intr-o oarecare masura, dar nu descurajat, Schumpeter a scris un cu totul alt fel de carte, mai usoara, lucrare mai generala in care si-a exprimat punctele de vedere asupra unei game de subiecte legate de istorie si politica precum si de economie.

Behaviour of monopolistic firms, teaching courses, University of Toronto

Frank McDonald and Stephen Dearden - European Economic Integration, Prentice Hall, 2005

Beato, Paulina; Laffont, Jean-Jacques: Competition Policy in Regulated Industries: Approaches for Emerging Economies, Inter-American Development Bank, 2002, p 1.

Lele, Milind. Monopoly Rules: How to Find, Capture, and Control the Most Lucrative Markets in Any Business, Alfred A. Knopf Incorporated, 2005, p 211.

Pentru detalii a se consulta Fishwick, 1986 or Jacobs and Steward-Clark, 1991

Frank Fishwich, Making Sense of Competition Policy, Cranfield University School of Management, 1993

Tatiana Mosteanu - Pretul si Concurenta, ed. Economica, 2003

Tatiana Mosteanu - Concurenta, abordari teoretice si practice, Ed. Economica, 2000

o gama larga de produse

Tatiana Mosteanu- Concurenta, abordari teoretice si practice, ed. Economica , 2000

Dragos Negrescu si Gheorghe Oprescu, Politica de protectie a concurentei, 2004

Paul Krugman, Maurice Obstfeld- International Economics, Theory and policy, Pearson Education, , 2003

Dragos Negrescu - Protectionismul netarifar, Ed. Economica, 1998

Gheorghe Hurduzeu- Achizitiile internationale de firme pe piata de capital, teza de doctorat, ASE Bucuresti, 1999

New patterns of industrial globalization, Cross-border mergers and acquisitions and strategic alliances, OECD, 2001

Cunningham, W. – “The Gild Merchant in England”, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 5, No. 3, April 1891, pag. 339;

Jones, S. R. H. si Ville, Simon – „Efficient Transactors or Rent Seeking Monopolists? The Rationale for Early Chartered Trading Companies”, The Journal of Economic History, Volume 56, Issue 4, December 1996, pag. 898;

Kohn, Meir – “Business Organization in Pre-Industrial Europe”, working paper, iulie 2003, Department of Economics, Dartmouth College, capitol din “The Origins of Western Economic Success: Commerce, Finance and Government in Pre-Industrial Europe”, pag. 27;

Unwin, George – „The Merchant Adventurers’ Company in the Reign of Elizabeth”, The Economic History Review, Vol. 1, No. 1, January 1927, pag. 36;

Interesant, numerosi analisti facand o paralela intre multe din aceste corporatii de talie mare si fostele bresle de producatori. Multe din aceste din urma organizatii ale comerciantilor s-au transformat in companii pe actiuni (engl. „joint stock companies”) pentru ca ulterior sa se transforme in corporatii.

potrivit lui Phedon Nicolaides, citat in Negrescu, Dragos – „Protectionismul netarifar”, Editura Economica, 1998;

Hoekman, Bernard si Petros Mavroidis – “Economic Development, Competition Policy and the World Trade Organization”, Journal of World Trade, 37, 1, 2003, pag. 1;

OCDE, Joint Group on Trade and Competition – „Competition and trade-frictions after Uruguay Round”, 1998;

Pelkmans, Jacques – „Integrare europeana. Metode si analiza economica”, Institutul European din Romania, 2003;

OECD, Joint Group on Trade and Competition – „Consistencies and inconsisitencies between trade and competition policies”, 1999;

OECD, Joint Group on Trade and Competition – „Consistencies and inconsisitencies between trade and competition policies”, 1999;

Andreson, Douglas – „Antitrust and Competitive Strategy in the 90s”, Harvard Business Review, 9 iulie 1996;

Musetescu, Radu – “Paralelism si convergenta in politicile contemporane in domeniul concurentei: modelul European versus modelul american”, working paper, Institutul European din Romania, 2006;

A se vedea Kolasky, William J. – „What is Competition? A Comparizon of U.S. and European Perspectives”, Antitrust Bulletin, Spring 2004, 49, ½, pag. 31;

Remarci ale Deborah Majoras, Presedinte, Comisia Federala a Comertului, cu ocazia dezbaterilor privind “The Consumer Reigns: Using Section 2 to Ensure a Competitive Kingdom”, 20 iunie 2006, organizate de catre Departamentul de Justitie din SUA si Comisia Federala a Comertului;

Un exemplu sunt acordurile de tip cartel. Teoria economica argumenteaza ca astfel de acorduri nu pot opera cu succes decat pe termen scurt. Atat timp cat membrii unui cartel raman firme independente, mai devreme sau mai tarziu va apare motivatia de „a insela” din partea unui membru deoarece cartelul (prin impartirea cotelor sau a pietelor) nu poate face fata dinamicii conditiilor pietei. Interventia autoritatilor publice va modifica insa in mod fundamental comportamentul agentilor economici astfel incat rezultatele obtinute prin interventia publica – care este de multe ori ex ante – se deosebesc de rezultatele procesului concurential liber – care nu pot fi constatate decat ex post.

Presupunand cazul in care autoritatile publice doresc ca alocarea resurselor sa se faca conform principiului pietei. De multe ori, argumentul „esecului pietei” este folosit atunci cand rezultatul procesului pietei difera de obiectivele politicilor publice (care ele insele sunt incompatibile cu principiile pietei).

Comisia Europeana – „Politica de concurenta in Europa si cetateanul”, 2001

Negrescu, Dragos – „Protectionismul netarifar”, Editura Economica, 1999;

Negrescu, Dragos – „Protectionismul netarifar”, Editura Economica, 1999;

Negrescu, Dragos si Oprescu, Gheorghe – „Unele conditionalitati pentru admiterea in UE in domeniul protectiei concurentei”, 2001

potrivit clasificarii OECD

care se supun legii Webb-Pomerene, in sensul in care sunt acceptate de catre autoritatile publice americane ca avand un scop licit si chiar sunt incurajate, in speranta promovarii exporturilor americane pe pietele straine. Producatorii din aceste asociatii isi impart cheltuielile de marketing in comun si obtin economii de scala din utilizarea in comun a anumitor facilitati sau servicii.

Baumol W J – „Business Behaviuor Value and Growth”, Macmillan, New York, 1985;

Bourgeois, J. – „The Uruguay Round Results”, European Interuniversity Press, Brussels,1995;

OECD – „Consistencies and inconsistencies betwwen cmpetition and trade policies”, 2001;

OECD working papers- Trade and competition policies, their frictions after the Uruguay Round, 1999

OECD, Joint Group on Trade and Competition – „The trade policy and competition policy – frictions after the Uruguay Round”, 1996

Theo Hitiris – European Union Economics, Prentice Hall, 2002

Tatiana Mosteanu - Concurenta. Abordari teoretice si practica, Ed. Economica, 2000

OECD, Joint Group on Trade and Competition - Consistencies and inconsisitencies between trade and competition policies, 1999

Practici si proceduri antidumping, Ministerul Industriei si Comertului, 1997








Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




RAPORT DE EVALUARE - Teren agricol Comuna Farcasesti, sat Rogojel, judetul Gorj
Plan de afacere „hot grill”
Analiza productiei fizice
Plan de dezvoltare Buddy System Vodafone
Proiect - initierea si dezvoltarea afacerilor - lumea cadourilor
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor firmei
Societatea Comerciala Comyor group SRL
STUDIU DE CAZ - STRATEGIA DE AFACERI LA M M ROMANIA




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu