Interpretarea legii civile

Interpretarea legii civile

O lege nu se va citi niciodata ca un roman de buzunar. Textul de lege. De cele mai multe ori, trebuie descifrat, adica interpretat (etimologic deriva de la latinescul interpres - intermediat, mijloacelor, cel care explica; in mitologia Hermes era patronul interpreților; el a fost și mesagerul zeilor, salvatorul cauzelor pierdute etc.). La o prima vedere acest lucru poate starni nedumerire. In adevar, poate sa surprinda ca legea - care este expresia unei voințe ferme emanate de la organele legiuitoare ale statului - cere totuși, pentru a fi pusa in aplicare, o interpretare. Cu toate acestea, cel mai adesea, interpretarea este necesara.

Aceasta necesitate rezulta din aceea ca situațiile din viața sociala sunt foarte diversificate așa incat in majoritatea cazurilor o anumita situație concreta nu se incadreaza perfect in prevederile unei reguli de drept. Ori pentru a realiza o astfel de suprapunere trebuie sa se cerceteze semnificația exacta a legii și sa se determine precis ipotezele pe care ea le guverneaza. Numai in cazuri rare prevederea expresa a legii coincide cu circumstanțele de fapt, caz in care interpretarea nu este necesara (in claris non fit interpretatio). Noțiunea de "claritate" nu este insa simpla.

De alta parte, necesitatea interpretarii legii apare fie atunci cand inșiși termenii folosiți de legiuitor sunt ambigui sau cand sensul exact al dispoziției normelor nu reiese destul de clar din termenii folosiți, fie cind norma juridica generala trebuie aplicata la un caz particular atipic. In sfarșit, legea poate fi lacunara; știm deja ca totul nu se poate afla intr-o lege.

Interpretarea oficiala și interpretarea neoficiala[1]

De regula exista doi interpreți care sunt abilitați pentru a interpreta o lege: organica legislativa și judecatorului. Primul are aceasta competența pentru ca el este autorul legii, iar al doilea are aceasta putere in virtutea principiului separaților puterilor in stat.

Principiul ejust est interpretari legem cujus est condere (este in puterea celui ce a impus o lege sa o interpreteze) este astazi parasit datorita principiului separației puterilor. Dupa organul ce face interpretarea legii civile acestea pot fi:

1.1 Interpretarea oficiala[2], realizata de un organ de stat indreptațit sa faca aceasta interpretare; sunt interpretari oficiale, dupa caz:

1.1.1 Interpretarea autentica, data de un anumit organ care a edictat norma supusa interaretarii (Parlamentul, Guvernul, etc.);

1.1.2 Interpretarea legala, data de un anumit organ a statului anume imputernicit prin legea sa interpreteze legile (cum era pilda, inainte de 1989, Consiliul de Stat, imputernicit sa dea interpretarea legala unor legi);

1.1.3 Interpretarea judiciara, data de instanțele judecatorești cu prilejul aplicari normei la situațiile juridice concrete cu ocazia soluționarii litigiilor supuse competenței acestor instanțe.

Spre deosebire de interpretarea autentica și de cea legala care sunt obligatorii pentru toata lumea (avand aceeași forța juridica ca și legea pe care o interpreteaza), interpretarea juridica este obligatorie numai in speța resprectiva, adica pentru parțile litigante și succesori lor in drepturi, precum și pentru organele de stat chemate sa puna in aplicare hotararea judecatoreasca respectiva. Hotararea pronunțata are puterea de a lucra judecata (res judicata pro veritate habetur). Aceasta inseamna ca o hotarare judecatoreasca definitiva și irevocabila nu mai putea forma obiectul unui nou proces avand același obiect, aceeași cauza și aceleași parți.

Bineințeles ca afirmarea de catre judecator a unei reguli pe care legiuitorul nu a enunțat-o nu inseamna o interpretare veritabila; ea reprezinta o creație pretoriana facuta anume pentru a umple o lacuna. Daca judecatorul este obligat potrivit art. 3 Codul civil sa judece cauza chiar și atunci cand "legea nu prevede, sau este intunecata sau neindestulatoare", inseamna, pe cale de consecința, ca lui i se recunoaște dreptul de a crea norme pentru soluționarea litigilor.

2. Interpretarea neoficiala (sau doctrinara) este facuta de persoanele care nu au calitatea oficiala de organe al statului și deci interpretarea data de ele nu are forța obligatorie, dar se aplica adesea datorita forței de convingere a argumentelor pe care se bazeaza. Astfel, este interpretarea docrinara, facuta de catre specialiști (profesori, cercetatori) in studiile lor științifice; nu mai puțin de catre avocați in pledoariile și mai ales in concluziile lor scrise.

3. Interpretarea literala, extensiva sau restrictiva

Dupa rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fii:

Interpretarea literala (sau stricta)

In urma carei textul de lege se va aplica strict la situațiile avute in vedere de legiuitor, așa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite in texte. Interpretarea literala este declarativa. Aceasta inseamna ca ea nu aduce nimic nou, ci intarește doar textul legii, situație pe care o intalnim in cazul majoritații normelor de drept civil.[4]

Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede ca "Terenurile de orice fel, indiferent de destinația și titlul pe baza caruia sunt deținute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei". Interpretant acest text și ajungand la concluzia ca el se aplica tuturor terenurilor situate in interiorul frontierelor de stat ale Romaniei, fara nici o excepție, facem o interpretare stricta sau literala.

Dar interpretarea literala nu trebuie exagerata. Daca aplicarea unei texte conduce la rezultate inoportune, fara a fi totuși absurde, el trebuie corectat prin interpretare.

Exemplul: deși art. 1890 Codul civil, stabilite ca: "Toate acțiunile, atat reale cat și persoanelor (.) se vor prescrie in 30 de ani ." jurisprudența a stabilit, dimpotriva, ca textul nu se aplica acțiunii in revendicare intentata de proprietarul deposedat de imobilul sau.

Interpretarea extensiva

Este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situațiile juridice carora li se aplica legea, fața de sfera care pare sa rezulte din termenii folosiți de legiuitor. In alte cuvinte, norma nu acopera unele situații pe care, in intenția legiuitorului, trebuie sa le acopere.

Exemplu: Prin art. 31 din Legea nr. 58/1974 (in prezent abrogata) era interzisa dobandirea terenurilor intravilane prin acte juridice fiind ingaduita numai dobandirea prin moștenire legala; atat jurisprudența cat și doctrina au interpretat extensiv textul considerand aplicabila interdicția și la dobandirea prin uzucapiune (deși, stricto sensu, uzucapiunea este un fapt juridic, iar nu un act juridic - singurul mod de dobandire la care interdicția legii se refera in mod expres); de asemenea, s-a considerat ca permisiunea dobandirii prin moștenire legala trebuie extinsa și la dobandirea prin actul juridic al testamentului atunci cand legatarul instituit era in același timp și moștenilor legal, chiar daca in acest caz el dobandea nu prin moștenire lagala ( cum permite legea), ci prin moștenirea testamentara.

Interpretarea restrictiva

Este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sfera de situații juridice mai restransa decat aceea care pare sa rezulte din termenii folosiți. Aceasta interpretare face apel și la ratio legis, adica la cercetarea scopului legii.

Exemplu: potrivit art. 5 din Legea nr. 4/1973 (in prezent abrogata), cetațenii puteau avea in proprietatea persoanelor o singura locuița pentru ei și lor; insuși legiuitorul a prevazut, in aliniatul urmator, ca termenul de "familie" utilizat se refera la soț, soție și la copiii lor minori, deci nu la intreaga familie care poate cuprinde - in sensul literal al cuvantului - și alte persoane.

Concluzii

Sunt izvoare ale dreptului civil numai actele normative; in aceasta noțiune, insa, se reglementeaza atat reglementarile intime (legi, decrete, hotarari, etc.), cat și cele internaționale acceptate.

Obiceiul (cutuma) și morala (bunele moravuri) nu sunt și nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil regulile de conduita cristalizate in cadrul acestora se integreaza in ipotezele și dispozițiile normelor de drept civil, in masura in care aceste norme fac trimitere expresa la obicei sau regulile de conviețuire sociala (morali);

Precedentul judiciar (practica judiciara) și doctrina (literatura de specialitate) nu sunt și nu pot fi izvoare ale dreptului civil ele prezinta insa utilitatea in interpretarea și aplicarea corecta a normelor cuprinse in actele normative, ca și in perfecționarea legislației civile.