Nicolae BOSBICIU (n. 12.08.1967, Rebrisoara, BN)

A absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (1995).

A fost referent literar la Casa Municipala de Cultura Bistrita (1995-1997). In prezent este profesor la Colegiul National "George Cosbuc" din Nasaud (din 1997).

Debut poetic in revista "Echinox" a Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, nr. 3-4 / 1991 cu poemele Simfonie pentru Arcadia si Joc;

Colaborari cu eseuri, cronici si poezie in revistele : "Echinox" (Cluj); "Tribuna" (Cluj); "Piata literara" (Cluj); "Poesis" (Satu-Mare); "Cele trei Crisuri" (Oradea); "Contemporanul. Ideea europeana" (Bucuresti);"Terra Nova" (Canada, Montreal) "Leonardo", "Convorbiri literare" (Iasi); "Viata azi" (Bistrita); "Miscarea literara" (Bistrita); "Mesagerul literar si artistic" (supliment cultural); "Tribuna ideilor" (Nasaud); "Muza Somesana" (Nasaud); "Arhiva Somesana" (revista realizata de Muzeul Graniceresc Nasaud sub egida Departamentului de Istorie al Universitatii "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca); "Plaiuri nasaudene" (Nasaud).

Debut editorial cu volumul de poeme Manuscris strain (Ed. Clusium, Cluj) in 1996. A mai publicat: Dimitrie Stelaru. Lumi poetice (critica literara), Ed. Dyonissos, Oradea, 1998; Poezia ca mod de existenta, Ed. Dyonissos, Oradea, 1999; volumul de poeme Pamant de unica folosinta (Ed. Eikon, Cluj, 2005).

A obtinut mai multe distinctii si premii literare.

Referinte critice :

"In peisajul poetic postrevolutionar, in care pe masura trecerii anilor noii veniti faceau ca miza pe viata, realitate si biografie sa castige in amploare si intensitate, oferind sansa coexistentei unei multitudini de poetici, unele foarte diferite intre ele, Nicolae Bosbiciu si-a marcat un loc al sau prin optiunea categorica pentru o poezie confesiva, de substanta elegiaca, expresie a unei personalitati de tip insular.

Trebuie remarcat ca inca din primul volum (Manuscris strain, 1966) ne intampina un univers poetic deja consolidat. Povestea incepe cu intrarea poetului tanar "in lume" - entuziasm repede evaporat, deoarece acesta isi da seama ca damnarea dintru inceputuri nu va putea fi escaladata si, ca atare, va ramane de-a pururi in inchisoarea singuratatii, cu trupul "necules". [] Poezia adevarata e inevitabil legata la Nicolae Bosbiciu de singuratate, de transcrierea "curata" a suferintei unui suflet pentru care damnarea a ajuns sa fie, totusi, mai mult o obsesie decat o realitate propriu-zisa. Ziua e traita ca o stare de asediu, in care e nevoit sa asiste la scoaterea pe taraba a propriilor vulnerabilitati si a consecintelor acestora. A fi "cercetat" devine sinonim cu a fi agresat, in urma unor asemenea actiuni poetul iesind totdeauna cu sufletul "schilodit"."

Marius Nenciulescu,

Cele doua anotimpuri ale singuratatii, in Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 121, septembrie 2007

" Poetul se simte izolat - cuvantul din punct de vedere etimologic este just - si, prin urmare, insingurat, li se adreseaza celor din jur cu o raceala care devine chiar patetica. [] Pentru el inima, sufletul si sangele (motive recurente) sunt intr-o stare de continua tulburare. Clocotul acesta intern, neintrerupt, este cel care induce o stare speciala : stare de vis. Visul, departe de a fi cosmar, este totusi populat cu ingeri daca nu decazuti, cel putin ciudati ("heruvimi carunti si ososi", "ingeri incercanati, reflexivi, iscoditori") si pare oricand gata de prabusire, fiindca nu are la temelie decat ceara si lut."

Roman Pasca

in Echinox, Cluj-Napoca, nr. 10-12 / 1996

" Dincolo de unele pasaje in care expresia descriptiv-metaforica este complicata printr-o reflexivitate / filosofare ce schimba registrul de receptare al poemului, poemele din acest Manuscris strain al lui Nicolae Bosbiciu impun o unitate de ton si de univers reconfortanta, facand dovada unei inzestrari poetice reale."

Olimpiu Nusfelean

Vorbire despre singuratate, in Contemporanul. Ideea europeana, nr. 36 / 1996

" Inca tanarul Nicolae Bosbiciu vine inspre poezie dintr-o directie tot mai rar cautata, aceea a timiditatii. Trece constient peste aria cinismului, desi o intelege, si incearca a suferi real prin vers. Cunoaste exact granitele modernitatii, dar nu se supune celor ale generatiei. Si cred ca bine face. Cartea sa contine iubire traita, pierduta si ascunsa - sau poate doar imaginata. Cu gesturi actuale isi biciuie sensibilitatea, isi sfideaza temerile, dar se si incanta de ele. Afectivitatea si-o urca pe un esafod colorat si o decapiteaza lent, sec. Tocmai in aceasta executie rezida capacitatea de a gandi / simti arhaic, dar de a vorbi contemporan. Tot astfel scapa de seria timpului sau si obtine permanenta si starea filosofica."

Valentin Tascu

- text de prezentare

" Pamant de unica folosinta depune marturie pentru intrarea autorului intr-un alt anotimp, unul al singuratatii absolute ("Demult n-a mai trecut nimeni pe-aici"), in care nu mai exista intamplari, nici macar esuate, ci doar, foarte rar, vesti, si acelea contradictorii. Temele sunt aceleasi : damnarea, singuratatea amintirea dureroasa, copilaria ca varsta fericita, interpelarea divinitatii, neputinta salvarii prin poezie."

Marius Nenciulescu

Cele doua anotimpuri ale singuratatii, in Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 121, sept. 2007

In fiecare zi imi ascund

In fiecare zi imi ascund fata in palme

Ca intr-un joc de plecare si intoarcere

Unde fiecare e pregatit sa-si strige in sine

Nume de lucruri, de iluzii si patimi

De care cu greu te desparti.

Imi privesc apoi miinile facute caus

Aceasta ascunzatoare perfecta

Pentru tot ce nu poti rosti

Sub marile cupole, prin amvoane ori pe scenele lumii.

Fara insule, fara gradini, fara ape

Nici un pamint nu va naste

Pentru vinul din camara de taina amfore cuminti, sidefii.

Vine seara, mereu cu pasul viclean

Luminarea cu flacara ei ingalbenita de vreme

Masoara prin ardere scurta istorie

Minima geografie

In care se cuprind toate calatoriile

Pe mari si oceane, pe aer si pamint

Toate locurile si locuirile

Din veac in veac.

Mereu aceleasi lucruri, tainuite, asezate-n firide albastre

Mereu linistea densa ca mierea din inima lor

Pe care o ascult pierdut

Cind fata in palme-o ingrop

Ca un perete in care cineva a zidit

Si cuvintele, si adevarul, si eternitatea.

Ah, iata la usa mea mahnirea

Ah, iata la usa mea mahnirea,

catea credincioasa

si ma intreb

cat mai e pana la ultima zapada,

pana la ultima carte, pana la ultima.

Amandoi ascultam respiratia celuilalt.

Adancit intr-o poveste pentru oamenii singuri,

Dumnezeu surade prin mansardele lumii.

Cutremurat de o banuiala

ma poticnesc la vreme de noapte

pe insula de hartie

unde nici moarte, nici intristare,

dar nici mantuire nu e.

Daca ne apropiem.

Daca ne-apropiem unii de altii

ne este din ce in ce mai frig,

ca si cum s-ar naste un hau

ce vantura pleava pe sub stresinile cerului.

Caut o putere in jur

caci, iata, lumina de aurore

se precipita a plecare.

Rasare, cu-atata dor ca-mi vine sa strig

amin !

trifoiul ca o aripa de heruvim,

in valea unde ti-am dat intalnire sa deplangem

cele din urma plecari de cocoare.

Si eu caut, inca mai caut cu frenezie surasul

pierdut pe veci inca din vremea cand

trupul tau, cufundat in bezna straluminata,

imi arata caile ascunse pe unde se intra

in tara de unde nu mai revii niciodata.

Chipul tau

Mamei

Chipul tau - biserica in care

rugaciunea se roaga-n-de-sine,

pe care-as vrea s-o bucur

macar cu un fir de iasomie.

E duminica si-i plin de rasete-afara,

de fosnetul frunzei de nuc.

Pe varfuri de case si turle

se-asaza incet poezia

pe care niciodata n-am s-o pot scrie.

Ne asezam sub linistita pasune

Ne asezam sub linistita pasune

impacata de brume curate ca lumina,

cu tristetea de-a fi tot atat de departe

de odihna unui plop

cu fosnet oglindit in luciul apei.

Dincolo de cumpene si de raspantii -

candoarea cea ascunsa-n papadii.

O frumusete abia dibuita,

cufundata

in apa fantanilor din alt veac.

Cand scrii

Cand scrii, sa scrii totdeauna pe malul inalt.

Ziua si noaptea primesc inteles numai pe buza prapastiei,

duhul si harul se-ascund aici, in vlaguirea pietrelor,

in prospetimea unor spaime cu totul noi.

Ora iti poticneste, ingrozitor de exacta,

mersul pe linia subtire a orizontului.

Trupul, napadit de ciulini

si de cheaguri,

cuprins este de febre sihastrite,

in care s-au retras

lumile de-odinioara.

Alungat de ceata din ulmi

Alungat de ceata din ulmi, noiembrie-mi vorbeste despre tine

printre neguri de frunze cu vechi intelesuri.

Absenta te-a facut frumoasa

si-o nazarire-a vesnicie

iti prinde pe de-a-ntreg faptura in clestar,

intr-o mustratoare smerenie,

dincolo de poticnirile zilei.

Si-n randuiala jocului de-acum

te scald in amagire ca-ntr-un rau,

fiori obscuri persista

dinspre trupul tau de duminica,

nesupus vederii.

E-un frig ca de sfintenie

izvorat din durerea de-a-mi fi mereu absenta

care te face din ce in ce mai frumoasa.

Linia subtire a gandului

Linia subtire a gandului

printre miresmele tale, o, toamna,

ma-ndeamna sa-mi vin in fire

dupa nocturnul banchet al himerei.

Iata, din semne bizare ma-ntrupez

dupa inca o moarte-n alcovuri

si inca tin sa-ti mai scriu

ravase pentru lenese maini,

pentru inaripatele tale sprancene,

pentru toata nesiguranta care te vamuie

Jumatate din mine locuieste aici

Jumatate din mine locuieste aici,

in alta parte, cealalta.

Incerc amintirea

si ea-mi vorbeste despre crinii salbatici

dintr-un alt ev,

dintr-o inalta ridicare a inimii

la puterea viselor simple, impare.

Cade in pripa lumina, picatura de untdelemn

peste crestetul vinovat :

Abel, Abel, ridica-te din tarana!

Numai tu cunosti ceasul acesta imaculat.

Se frang si duh, si har in forfota amiezii

Se frang si duh, si har

in forfota amiezii,

cand se sfarseste ceva demult sfarsit.

O spune chiar ninsoarea dintre ulmi

si lumanarea-aproape sa se stinga

asteptand rugaciunea.

Prin poticneala unor nazariri

venite dintr-o departare necrutatoare,

minunat ar fi sa-mi vorbesti,

cu o smerenie mustratoare,

despre ceea ce sunt.

Duminica apelor si clopotelor

Duminica apelor si clopotelor,

deci prielnic ar fi

mosorul vietii sa-si urmeze cursul.

Dar in apropiere funiile clopotelor

trudesc sa coboare cerul

mai aproape de tarana.

Pustiita de arsita e toata firea.

Stricata curatie,

surpari de curcubeu si de praguri.

Doar langa tinerii artari

Cioburi de lumina

dinspre cele ce-au fost

si nu vor mai fi niciodata.

La ceasurile cinci

La ceasurile cinci -

o dimineata-ncremenita.

Ca izbavit de existenta

aprind o tigara,

de parc-as arde toate visele pe rug.

Privesc peretele orb din fata :

plansul de ieri si acela de azi

se-mpreuna.

Scleroza unor clipe

cand colbul de pe ziduri odihneste.

Nestiutor inca de sine,

sufletul cade in scorburi luminoase.

In vartejul de apa miscata

de pripasirea oglindirilor in unde

privind, ma vad :

vazduh de funigei

plutind in duminici sarate

de plansul de ieri, de plansul de azi.

Mereu, cu sila norilor, pe strazi

printre copiii ce se joaca dupa ploaie.

Cu rugaciunea franta-n cioburi mici

de fagaduintele despre viata.

O-ntreaga viata a fagaduintei doar,

ca un sunet de flaut pierdut

in imensitatea padurii.

Azi, in prag de pestera - febra nimicniciei

in trupul malos.

Printre spinii aceluiasi sange

curg indoieli si prigoane.

Gresita insotire cu spaime deslusite

numai de clopote de vecernie.

De-obida jocului veninos, inima

nu-si mai intelege menirea.

Un joc de ape amagite la matca

si-un azi ce parca-i ieri si parca-i maine.

O, viata negutata cu scumpie,

Abis fantasmagoric,

Nebunie.

Varfuri de case si varfuiri de turle.

Prin mararul salbatic, buruieni

cat pentru o fantana abia parasita.

Pe sleauri maracinite, amotite brume tarzii

si meri despuiati de iluzii.

Te nasti pe furis

langa pajisti impaciuitoare,

cu aparente de viata,

apoi, din bratele mamei, direct in cimitirul orasului,

unde s-a facut ca se tot face seara.

Ma privesti mustrator; sunt o apa

ce-adancurile nu si le stie.

Visele mele :

o corabie, o luntre, un galion

ori alte infatisari plutitoare.

Toata seara tipa deasupra pescarusi osteniti,

unde esti, unde esti?

Stau pe mal langa mine

si-ascult cum gem scufundate-n adancuri prin somn

o corabie, o luntre, un galion.

Sufletul curge-nspumat peste praguri

si-n verdele undelor zac

scoici risipite, umbre stravezii.

Cateodata vin fúrii cei aprigi de sete manati,

cateodata femei incercanate

se culca pe valuri si canta.

Scoici risipite, umbre stravezii.

Ti-am imbratisat faptura plina de lumina amiezii,

laolalta cu gutuii si trestiile.

Ce bine e de noi! Citim anunturi despre cei vii

Si-ascultam cantece pline de patima.

Apoi noaptea se lasa ca o povara,

iar noi,

intristati de vinul purpuriu,

parasim cercul fapturilor de aer

cu rarunchii si buzele sfasiate

de lupta cu vulturul.

Muri in lacrimi steaua dinspre soare-rasare.

Cu tuse indraznete, albastrii

In epiderma cerului lasa o ascutita crestatura.

Ce ne-o mai fi ramas - nu stiu.

Fara iesire-i limanul cu neagra padure

de unde din cand in cand se aude

tanguirea misivei pe care tocmai ti-o scriu.

Frumusetea ta de lut imi lipseste

intotdeauna cand pescarusii luneca peste apele cerului.

Cand se face seara ma duc la parau

sa vad daca nu ti-a ramas oglindita faptura

in safirele apei,

s-o culeg cu navodul,

ancora inimii mele s-o pun.

Dar nu te gasesc. Pe piatra albita de soare

vad urmele anilor scrijelite

cu maiestrita caligrafie a vantului.

Si-atunci, indaratul retinei

vizuini incep a-si dura neadormitele fiare

si-n urletul lor, intrezarita,

niciodata deplin,

spaima vechilor legende.